Strasbourg sub semnul berzei

TIPĂREȘTE

Revin în Strasbourg, oraşul berzei, după trei săptămâni, pentru a-mi continua hoinăreala. Am pornit tot din locul unde bazinul Vauban se întâlneşte cu Canal du Rhone au Rhine, un spațiu populat cu lebede, gâşte şi rațe, printre care mai trece şi câte o nutrie. Demarez încet spre Parcul Citadelei, în mijlocul căruia străjuiesc încă bătrânele ziduri ale unei fortărețe din sec. al XVII-lea. Mă strecor printre copiii care aleargă pe iarbă, pe lângă un acrobat amator care tot încearcă să-şi mențină echilibrul pe o frânghie întinsă între doi copaci, prin spatele unei perechi care exersează un fel de balet fără muzică. Rămân cam dezamăgit de citadelă, căreia nu i-a mai rămas nici un element spectaculos, doar întărituri masive pe care a crescut vegetația. Cartierul Esplanade, pe ale cărui străzi umblu mai departe, a fost creat după război, când imigrația crescută cerea mai multe locuințe şi de ce să nu recunoaştem, şi simbolul oraşului, barza, îşi făcea datoria, ba chiar depăşea norma. Blocuri, şcoli, complexe comerciale sunt aşezate ordonat şi problema parcărilor pare a fi fost rezolvată onorabil. Nu este o zonă turistică, dar arată cum ar trebui un cartier civilizat să aibe aspectul. Schimbând direcția spre nord înfățişarea imobilelor este cu totul alta, chiar dacă dimensiunile lor rămân aproximativ constante.

Drumul pe Avenue de la Forêt Noire sau Boulevard de la Marne, străzi largi, cu trafic lejer, mărginite de clădiri impozante cu o eleganță imperială, nu mi s-a părut câtuşi de puțin obositor. Ajung la Parc de l'Orangerie, parcul creat pentru Josephina, soția lui Napoleon, care este mai mult decât o oază de verdeață, este un plămân verde al oraşului, cu peluze cu iarbă tunsă uniform şi tufe cu flori multicolore, cu lacuri tăcute străbătute de bărci, cu alei umbroase tulburate de câte o fântână. Şi dintre toate zburătoarele care se plimbă dintr-un colț într-altul berzele atrag atenția tuturor.

Părăsind parcul îmi apare în față imaginea modernă a Consiliului Europei, flancată de un şir lung de drapele. Urmăresc Avenue de l'Europe până ajung la Ill, unde este situată Agora, probabil o versiune contemporană a locului de întrunire din Elada. Continui pe malul râului, unde este un drum plictisitor, dar reuşesc să văd mai de aproape cunoscutul sediu al Parlamentului European. Mulțumesc cerului că a apărut un alt călător solitar care mă imortalizează fotografic având în fundal futurista clădire.

Merg destul de mult până la confluența dintre Ill şi l'Aar, la biserica Sf. Paul, o siluetă zveltă, ridicată în stilul neogotic. Fără a avea o istorie lungă sau o înfățişare maiestoasă, se încadreaza bine în peisaj şi este extrem de fotografiată.

Mă abat spre est, spre Piața Republicii, un vast parc desenat cu o rigurozitate germană şi înconjurat de adevărați coloşi. Aici arhitecții nu au vrut să audă noțiunea de mic sau minuscul, cuvântul de ordine fiind grandios. Mă strecor simțindu-mă un liliputan printre Teatrul Național şi Biblioteca Naționala şi Universitară, ambele bogate în coloane, capiteluri şi statui, semn că arta clasică a fost la mare cinste în Strasbourg. Ocolesc pe artera circulară care pare că nu se mai termină, depăşesc Prefectura Regiunii Alsacia, tot la fel de obedientă clasicului, şi mă opresc la Palais du Rhin. Acesta este actualul nume al unui palat care domină piața în partea de vest, înconjurat de o grădina liniştită şi protejat de arbori. Construit a fi un simbol al puterii imperiale prusace, criticat pentru inutilitate şi cost, rămâne totuşi un punct de referință în arhitectura germană.

Traversez Canal de Faux Remparts ca să găsesc Opera din Strasbourg, ce-i drept fără nici un spectacol, dar cu mulți clienți pe terasa deschisă în fața intrării. O înfățisare neoclasicistă, cu doar şase muze veghind la partea superioară, în dreptul coloanelor, ceea ce mă face să repet "foarte frumos, dar nu memorabil". În fața Operei un monument aminteşte de generalul Leclerc, eliberatorul oraşului, şi de jurământul său, cunoscut drept Serment de Koufra, prin care se angaja să lupte până când drapelul francez va flutura pe catedrala Strasbourg-ului.

Înaintez pe Place Broglie spre fostul Hôtel de Hanau, care nu este altceva decât primăria. Destinat inițial a fi hotel, intră în patrimoniul oraşului înaintea Revoluției franceze şi devine primărie odată cu vizita lui Napoleon din 1805. Azi este folosit doar pentru oficierea căsătoriilor şi pentru recepții, partea birocratică, atât de blamată de toți, desfăşurându-se, mai la sud, într-o zonă nouă.

Mă întorc în centru vechi, spre Piata Kléber, o largă zonă deschisă, traversată din toate direcțiile de sute şi sute de trecători, turişti sau localnici. În mijloc tronează statuia generalului Jean-Baptiste Kléber, erou al Franței revoluționare, născut în Strasbourg. Statuia serveşte şi drept monument funerar, adăpostind rămăşițele generalului asasinat în Cairo. Spre nord piața este închisă de l'Aubette, azi un loc înțesat de magazine, dar care cu aproape o sută de ani în urmă a fost decorată de Sophie Taeuber-Arp, Jean Arp şi Theo van Doesburg, devenind aşa-zisa Capelă Sixtină a artei abstracte.

Încercând să mă întorc spre cheiul Ill-ului nu pot să nu observ că în toate zonele aglomerate profesează adepți ai canino-cerşitului, aşa cum este moda în țările vestice. Tineri sau mai puțin tineri, îmbrăcați într-un stil neglijent sau non-conformist (depinde cine-i priveşte), vegetează sau citesc, mănâncă sau beau, tolăniți lângă niste dulăi mari, puternici, bine hrăniți şi îngrijiți, având în față un talger în care, conform legilor cerşitului, sunt câteva monede. Nu spun nici un cuvânt, neştiind că "mâna care nu spune o poveste nu primeşte nimic", şi aşteptând ca cei miloşi sau creduli să-şi deschidă portofelele pentru a susține moral şi financiar lenea. Probabil strâng şi ei câte un ban să ia o bere pentru cățel .

Eu depăşesc vechea vamă, o clădire care se vrea medievală, deoarece este reconstruită identic cu originalul în anii de după cel de-al doilea război mondial. De aici se porneşte în mini-croaziere care înconjoară oraşul. Ţinta mea este însa Palais Rohan, mai precis Muzeul de arte frumoase. Tot aici se afla şi Muzeul de arheologie şi cel de arte decorative, dar timpul liber nu-i chiar în exces. Palatul, o capodoperă a barocului francez, are o istorie zbuciumată, schimbându-şi proprietarii în ritmul în care şi forma de guvernământ se modifica în Alsacia, fiind devastat, jefuit, bombardat, ars, restaurarea finală terminându-se abia în 1990. Mult mai interesantă este lista personalităților care i-au trecut pragul: regele Ludovic al XV-lea, regina Maria Antoaneta, Napoleon şi Josephine, apoi Napoleon şi Marie Luise, regii francezi Carol al X-lea şi Ludovic Filip, iar în anii noştri Nicolas Sarkozy şi Barack Obama, însoțiți de celebrele lor soții.

Colecția muzeului cuprinde tablouri de Rafael (Portretul unei tinere doamne), Botticelli (Fecioara, pruncul şi doi îngeri), Correggio (Judith), Tintoretto (Coborarea de pe cruce), Antonio Canal - Canaletto (Vedere cu biserica Santa Maria de la Salute), Anton van Dijk (Portetul Luigiei Cattaneo Gentile), Rubens (Vizita), Theodore Chasseriau (Mazepa), El Greco (Mater Dolorosa), Goya (Portretul lui Bernardo Iriarte) şi alții, foarte mulți, pe care nu-i mai consemnez, căci cine este pasionat are deja niste repere.

Oraşul unde ieri se împleteşte cu mâine, Strasbourg este un loc pe care trebuie să-l colindăm pe îndelete, cu pauze pentru fotografiat, chiar de-ar fi să-i ignorăm muzeele. Să umblăm încet pe malul apei, să ne minunăm de cât de înaltă-i catedrala, să ne bucurăm de căldura locurilor. Iar când oboseala coboară peste noi să ne tragem sufletul la umbra unui pahar cu cidru rece şi să ne învelim papilele gustative cu un crepe dulce. Apoi ne vom da seama că este o artă să fii turist şi să ştii să călătoreşti.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 3378 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI