Siracusa & Ortigia: în vizită pe însoritele plaiuri ale genialului Arhimede

TIPĂREȘTE

Introducere

Siracusa e un nume sonor ce ține mai ales de antichitate și de cel mai cunoscut locuitor al său, Arhimede, prezentul său fiind mai palid, în umbra faimei de altădată. Cam aceasta știam eu generic despre Siracusa și cu cât se apropia vremea să plecăm în Sicilia, m-am pus pe documentat, căci era de înțeles că o excursie într-acolo nu trebuie ratată nicidecum. Nici distanța față de Catania nu era prea mare (65 km), autobuzele având plecare din oră în oră și dintr-un sens, și din celălalt, biletul dus-întors costând 9,10 €/persoană. Am ales să plecăm cu o cursă dimineața la orele 08,30, știind că toată ziua ne-o vom petrece în Siracusa, căci aveam ce vedea, întoarcerea lăsând-o cât mai pe seară, după orele 19,00.

Aveam de gând să vizităm mai întâi Parcul Arheologic Neapolis, cea mai reprezentativă parte cu pietroaie antice din oraş, apoi să trecem în insula Ortigia şi musai să includem şi croaziera cu barca în jurul insulei Ortigia, ultimele două neştiind exact în ce ordine, rămânea de văzut la faţa locului, în funcţie de cum o găseam disponibilă la organizatorii de excursii locale. Citisem aici pe AFA că excursia durează cam o oră și costă cam zece euro/persoană, ceea ce era mai mult decât rezonabil.

Câte ceva despre Siracusa și Ortigia

Mai întâi de toate, vă voi spune că Ortigia este o insulă mică, legată de pământul sicilian acum prin două poduri (până acum câţiva ani, prin trei): Ponte Santa Lucia și Ponte Umbertino dar și separată de oraş printr-un canal îngust. Este leagănul civilizației elene din Siracusa, căci aici era în anticihitate așezarea inițială, nucleul în jurul căruia guverna viața siracusană.

Siracusa antică a fost întemeiată de grecii din Corint în jurul anului 733 Î. C. devenind una dintre marile colonii ale Greciei Mari. A dobândit imediat bogăție și putere, cucerind prin luptă teritorii noi, devenind cel mai puternic oraș din Marea Mediterană. S-a dezvoltat continuu, orașul antic fiind de trei ori mai mare decât cel contemporan, s-au creat edificii și opere de artă însemnate și s-au întemeiat subcolonii. A fost rivala Atenei în timpul războiului peloponesiac, Siracusa respingându-i o puternică armată, iar în timpul domniei lui Dionysos I cel Bătrân, tiranul ce a condus Siracusa o bună perioadă, devenind cel mai puternic dintre oraşele greceşti. Decăderea a început odată cu cucerirea romană în timpul căreia și-a pierdut viața și marele învățat al anticihității, genialul Arhimede, ucis în anul 212 Î. C. de un soldat roman, în timpul asediului Siracusei, pe când era afundat în calcule.

Cucerită de romani, jefuită de franci, capturată și arsă de arabi, Siracusa şi-a pierdut din importanţă în perioada medievală, niciodată nemaicâștigându-și poziția din lumea antică, ci doar tânjind la strălucirea sa de altădată.

Siracusa a fost și ea victima marelui cutremur din 1693, cel care a distrus multe orașe din estul Siciliei, și ea face parte din Val di Noto, grupul orașelor refăcute în stil architectonic baroc, drept pentru care este înscrisă în lista patrimoniului cultural UNESCO încă din 2005.

În prezent, Siracusa este un oraș cu circa 123.000 de locuitori este centrul administrativ și comercial al provinciei cu acelaşi nume, o regiune eminamente agrară în care se practică foarte mult pescuitul şi turismul, un loc unde încă se mai păstrează urmele trecutului, cu care siracusanii se mândresc foarte tare.

Ce am văzut în Siracusa

Mai întâi, ne-am îndreptat către Parcul Arheologic Neapolis unde știam că se află situl antic al Siracusei. Acesta nu este foarte mare, așa cum mi s-a părut cel de la Agrigento, însă nici de neglijat, cuprinzând câteva obiective notabile, biletul de intrare costând 10 euro/persoană.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Latomia del Paradiso, relicvă a carierelor de piatră greceşti, numită astfel pentru că amplifică cel mai mic sunet. Se spune că în 413 Î. C. aici și-ar fi găsit sfârșitul 7.000 de prizonieri atenieni. Piatra de la această latomia (carieră) a fost folosită pentru construirea Siracusei. În cadrul acesteia, cea mai cunoscută cavitate este Urechea lui Dionysos (Orecchio di Dionisio), o peşteră artificială, de forma unei urechi umane ce are o acustică excelentă. Se spune că Dionysos avea obiceiul de a-şi închide în acest loc duşmanii, pentru a-i putea auzi ce planuri urzeau împotriva sa. Ar mai fi și Grotta dei Cordari, peșteră ce era folosită de frânghierii greci, umiditatea de aici împiedicând cânepa să se rupă pe măsură ce era răsucită.

Mormântul lui Arhimede nu se putea vizita, calea către acesta fiind închisă publicului, așa că ne-am îndreptat către teatrul antic grec, construit în secolul al VI-lea Î. C. cu fața la mare, fiind săpat în stânca de calcar a colinelor din Neapolis. A devenit cel mai mare amfiteatru din Sicilia cu o cavea (zona cu scaune) de circa 15.000 de spectatori, chiar și astăzi este folosit pentru spectacole. De altfel, pregătit pentru spectacole l-am găsit și noi, ”împodobit” cu instalații moderne de sunet și lumini, cu cabluri de curent electric peste tot, după părerea mea, nu mai are același farmec.

Sus, după ultimul rând de scaune, am găsit nymphaeum, grota ce era alimentată cu apă de la un apeduct. În stânga se află Strada Mormintelor, o arteră antică plină cu niște votive și morminte bizantine excavate în piatră ca niște cămăruțe. Mai jos de teatru, din altarul lui Hieron al II-lea n-a mai rămas decât baza construcției, odinioară, monumentală unde erau sacrificate și câte 450 vite dintr-odată, tiranul rege al Siracusei făcând-o în cinstea zeului libertății, Zeus Eleutherios. O surpriză plăcută ne-a făcut amfiteatrul roman pe care l-am găsit aproape de ieșirea din parcul arheologic. Chiar dacă starea lui de conservare nu e una tocmai grozavă, se poate deduce dimensiunea sa considerabilă și că în perioada romană în care a fost edificat, era folosit cu precădere în luptele cu gladiatori sau animale, astăzi fiind una dintre atracțiile majore ale sitului.

Aproape de ieșire, am intrat și în chiesa San Nicolo dei Cordari, o superbă bazilică ridicată în secolul al XI-lea în stil clasic medieval, astăzi muzeu. Încă de la teatru, se vedea foarte frumos un edificiu-biserică pe cât de neobișnuit, pe atât de interesant, pe lângă care paşii ne-au purtat fără să vrem, este vorba de Sanctuario della Madonna delle Lacrime, despre care am găsit aici, pe sait un articol bun al colegei @mecut.

Pe urmă, am intenționat să vizităm catacombele San Giovanni situate relativ aproape de muzeul regional de arheologie. Deși nu l-am vizitat, turiştii care ajung în Siracusa, trebuie să ştie că unul dintre cele mai importante muzee de arheologie din sudul Italiei, se află în acest oraş. La catacombe am ajuns exact când închideau (cu lacătul) pentru pauza de la miezul zilei, adică pe la orele 13,00, spunându-ne să revenim peste o oră. N-am mai revenit căci, odată ce ne-am îndreptat către Ortigia, nu ne-am mai întors din drum. În Giardini Pubblici (parc) pe lângă care am trecut, am dat și de câteva coloane aproape de neobservat, atât cât a mai rămas din Foro Siracusano, marea agora din antichitate, ținând-o drept pe Corso Umberto I spre Ortigia.

Înainte de a trece în Ortigia am cumpărat excursia cu barca de la prima tonetă ce ne-a ieşit în cale, cea de la baza podului Ponte Umbertino. A costat atât cât știam, adică 10 euro/persoană şi fata de la care am cumpărat ne-a spus că croaziera e disponibilă abia la orele 15,30. Ne-am învoit cu gândul că ne vom plimba prin Ortigia cu întrerupere, ne-a mai zis că excursia constă în înconjurul insulei cu barca, nu înainte de a ne plimba la aşa-zisele „peşteri albastre”, cavităţi săpate timp de milioane de ani de mare în stânca țărmului Siciliei, în care trebuia să şi intre, cel puţin într-una.

Ce am văzut în Ortigia

Ortigia mi s-a părut sofisticată și rafinată, cu un aer stilat și cosmopolit așa cum mi s-a mai părut, prin excelență, turistică, Ortigia fiind de departe atracția numărul unu. Micuța insulă a fost inima vechii Siracusa pentru aproximativ 2.700 ani, poziția sa ușor de apărat și izvoarele sale cu apă dulce transformând-o într-o fortăreață naturală. Ea este un melanj interesant de ruine antice, scuaruri, biserici, muzee, palate și edificii baroce, multe clădiri fiind transformate în hoteluri mici și cochete gen b&b, terase, cafenele, restaurante, baruri lângă mare, piețe animate, magazine, străduțe strâmte, în Ortigia cred că am văzut cei mai mulți turiști americani din toată Sicilia.

De cum am pășit pe insulă, în scurtă distanță am dat de vestigiile templului lui Apollo, cel mai vechi templu doric din Sicilia, lângă care se găsește și chiesa San Paolo. Construit în 575 Î. C., acesta a fost primul templu din Sicilia cu colonadă exterioară din piatră. Se păstrează încă două coloane monolitice din gresie.

Apoi am luat-o un pic la dreapta și am intrat în Piazza Archimede mărginită de Palatul Băncii Sicilia, construit în anul 1928, Palazzo Gargollo şi Muzeul Arkimedeion. În centrul pieței tronează Fontana di Diana, ridicată pe locul unui vechi templu dedicat zeiței Artemis.

Dar, principala atracție a Ortigiei, cel mai încântător loc de pe insulă este Domul (catedrala) care se află, evident, în Piazza Duomo. Domul este una dintre cele mai spectaculoase clădiri din Sicilia, are o fațadă barocă impresionantă și încorporează în el templul doric închinat zeitei Atena, mai apoi transformat în biserică creștină în secolul al VII-lea. Tot în Piazza Duomo se află și primăria orașului. O stradă des folosită de cei ce ajung în Siracusa, este cea care trece pe lângă catedrală şi ajunge la Fântâna Nimfei Arethusa (una dintre cele mai mari atracţii turistice ale zonei).

Fonte Arethusa reprezintă prețiosul și originalul izvor al Ortigiei, un fel de heleșteu în care vezi papirus, rațe înotând. Legenda ne spune că Alpheus (fiul lui Oceanus), s-a îndrăgostit iremediabil de nimfa Arethusa (slujitoarea zeiţei Artemis). Arethusa nu-i împărtăşea însă sentimentele şi, pentru a o salva de la insistenţele lui Alpheus, Artemis a transformat-o într-o fântână. Numai că Zeus, nu s-a lăsat nici el mai prejos şi l-a făcut pe Alpheus un râu, permiţându-i astfel să o întâlnească pe Arethusa.

Fiindcă am întrerupt plimbarea prin Ortigia pentru croaziera în jurul insulei, la întoarcere, am revenit cutreierând pe străduțe, pe străzile mai importante Via Roma și Via della Maestranza, la intersecția cărora poate fi văzut Palazzo Interlandi Pizzuti. Via della Maestranza este plină de magazine și restaurante, dar mai ales de palate baroce ridicate de nobilii din trecut, adesea pe structure mult mai vechi. Am identificat piața de pește, ne-am plimbat și pe pitoreasca promenadă Passeggio Arethusa, am gustat din atmosfera din Piazzeta San Rocco care este centrul vieții de noapte din Ortigia, polul distracției de pe insulă.

Excursia cu barca

Am alocat o bună parte din articol excursiei cu barca în jurul Ortigiei, fiindcă am de povestit cea mai aventuroasă experiență de acest gen din viața mea. În această excursie am trăit cele mai stranii și înfricoșătoare senzații de până acum, e drept, acum pare amuzant, dar în nici un caz atunci. De ce? Păi, cred că încântată dintotdeauna peste măsură de plimbările pe mare și dorindu-mi din toată inima să o facem pe aceasta, n-am mai luat în seamă faptul că marea nu fusese deloc liniștită de când veniserăm în Sicilia, și nici în acea zi nu făcea excepție, iar barca despre care era vorba, era una, cu motor ce-i drept, dar micuță, de doar vreo 10-12 persoane capacitate maximă. Ne înființăm la locul arătat, la ora scrisă pe bilet, la 15,30 pentru plecare, întrerupându-ne vizita prin Ortigia și ne abordează o tânără cu zâmbetul pe buze care ne spune că trebuie să mai așteptăm. Ce să facem? , mai așteptăm... 10 minute, apoi încă 10 minute, că mă gândeam să merg să cer banii înapoi, sesizând enervarea evidentă de pe fața soțului. Dar, vine fata și ne indică barca noastră în care în afara barcagiului mai era un cuplu matur (de italieni, după cum aveam să aflu), îl strigă pe barcagiu, acesta se apropie și ne urcăm la indicația acestuia pe partea opusă, pentru a echilibra ambarcațiunea: doi pe-o parte, doi pe cealaltă și el la mijloc, lângă motor.

Nici nu pornim bine, că barcagiul ne spune “Down! ”, adică să ne lăsăm în jos intenționând să treacă pe sub Ponte Umbertino, pod pe sub care nu încăpea decât ceva la rasul bărcii. Soțul meu, văzând că nu reacționez imediat, strigă și mă trage de mână: culcat! În ultimul moment mă arunc ghemuit lângă rucsac amintindu-mi de zilele triste în care făceam armata o zi pe săptămână în studenție. După ce am ieșit din port, a urmat coșmarul, căci marea era agitată, iar valurile făceau din barca noastră o jucărie care se mișca într-un stil de care nici nu vreau să-mi amintesc. Barcagiul, nimic de zis, foarte priceput, o manevra foarte bine contra curentului, încălecând cu succes fiecare val, dar nici nu putea împiedica bălăbănelile inevitabile date de tangaj. Am început cu exclamații scurte scoase involuntar, apoi am țipat inconștient, am strâns atât de tare bara de metal gen balustradă, că mă mir de unde mai era la locul ei la final. Spaima pusese stăpânire pe mine definitiv în acele momente, aproape că eram terorizată. Soţul meu, mult mai stăpân pe el, ştiind că sunt fricoasă din fire, mă îmbărbăta de zor.

Noroc că nu mâncasem decât două înghețate toată ziua, că altfel mă mai făceam și de râs vomitând. Barcagiul, de un calm imperturbabil, ca un veritabil lup de mare, nu zicea decât: ”Signora, relax! ”, iar ceilalți doi cred că mai aveau puterea să se și amuze pe seama mea. Apoi urmau dușurile pe care ni le aplicau valurile ce se spărgeau de barcă. Am băgat aparatele și telefoanele cât mai înăuntrul rucsacului, că altfel eram blească și cum dădeam de momente de respiro, le scoteam repede pentru a fura câte o poză.

Rugăciunile mele adresate în gând Domnului, măicuței sale și chiar mamei mele care de ceva vreme mă privește și ea din cer, erau din ce în ce mai intense, urmate fie de autoapostrofări: ”Cine m-a pus?! , Așa-mi trebuie dacă nu-mi văd de treabă! ”, fie de făgăduințe de tipul: ”Doamne, dacă scap, promit să nu mă mai hazardez niciodată în ceva similar. ”

Înconjurul insulei presupunea mai întâi să trecem aproape de țărmul Siciliei, pe lângă ”peșterile albastre” și chiar trebuind să intre într-una dintre ele. Văzând că luase direcția spre țărmul stâncos, îndrăznesc să-l rog pe barcagiu, date fiind condițiile de mare ondulată, să nu se apropie și să nu intre pentru a evita o eventuală izbire și, evident, tensiuni și emoții suplimentare. El se învoiește și ca să mă liniștească, zice chipurile: ”Si, signora! ”, dar făcându-și pe ascuns cu ochiul cu ceilalți, inclusiv cu soțul meu (am aflat ulterior), se îndrepta spre cea mai mare cavitate ce se ivea în apropiere. Așa am intrat în cea mai mare peșteră, unde surprinzător era adăpost, iar apa și stâncile aveau niște nuanțe incredibile, aș zice eu, mai degrabă de violet decât de albastru. Acum, desigur nu-mi pare rău că a intrat, dar în acele momente eram speriată tare.

După ce am ieșit, pe când se pregătea să pornescă în ocolul Ortigiei, barcagiul și-a părăsit locul vremelnic pentru o manevră ce a constat în aducerea din exteriorul către interiorul bărcii a unor sfere mari ca niște baloane, legate de barcă, în scop de protecție. Apoi a făcut pe ghidul arătându-ne clădirile pe lângă care treceam, dându-ne și câteva explicații minime despre ele: Museo del Cinema, chiesa di San Martin, chiesa di Santa Teresa Teresiane, chiesa dello Spirito Santo, Forte Vigliena. Am observat la un moment dat și că se construia în mare cu o tehnică mai ciudată de turnare a betonului. Bineînțeles, a fost mai rău până am ajuns în sudul extrem, până în dreptul Castelului Maniace, o construcție impunătoare și impresionantă, cu rol de apărare inclusiv astăzi. De acolo, curenții erau de partea noastră, navigarea fiind lină și foarte plăcută.

De partea cealaltă a Ortigiei, am admirat Aquario, Fonte Arethusa și de pe mare, căci abia ce o văzuserăm de-aproape de pe uscat. O mică plajă lângă Fonte Areutsa era plină ochi de doritori de băi de soare și de mare. Apoi au urmat Garda de Coastă pentru ambarcațiuni medii, parcul Foro Siracusano desfășurat de-a lungul coastei și, în fine, am sosit de unde plecaserăm.

Când am coborât din barcă încă îmi mai tremurau picioarele, i-am mulțumit din toată inima barcagiului abil că ne-a adus teferi și am dat mâna cu el în semn de apreciere și prietenie. Am zâmbit și mi-am cerut scuze pentru comportament, explicând că frica determină exteriorizări ciudate uneori, mi-a zâmbit în semn de înțelegere.

Concluzie

Siracusa și Ortigia nu trebuie ratate nicidecum pentru cine vizitează Sicilia, mai cu seamă estul acesteia. Fără doar și poate, croaziera cu barca este și ea un must-do, însă luați aminte să nu pățiți ca mine dacă marea este agitată și aveți rău de mare sau sunteți mai sperioși din fire. Cu toate acestea, pot să spun cu mâna pe inimă că ziua petrecută în Siracusa a fost intensă și plină de adrenalină, că a fost o experiență de care, cu siguranță, îmi voi aminti mereu.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 8989 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI