Cambodgia. Siem Reap

TIPĂREȘTE

M-am apucat de cateva ori sa scriu despre Cambodgia, si de fiecare data am renuntat. Motive diverse… sau poate doar pretexte? Nici acum nu sunt convinsa ca voi scrie pana la capat. Au trecut mai bine de 3 ani de cand m-am intors, si inca ma simt vinovata ca am ajuns in asemenea loc total neiformata, fara sa am nici cea mai vaga idee despre ce voi gasi acolo. Motiv pentru care nu am apreciat lucrurile la justa lor valoare. Am fost speriata si ca sa nu se vada asta mi-am pus uneori masca de “fitzoasa”. Acum imi pare rau si mi-ar place sa am din nou sansa de a ajunge pana acolo. Sigur mi-as lua revansa…

Pentru luna de miere planuisem un circuit lung prin China. Totul parea batut in cuie, stiam cum va arata fiecare zi, in detaliu. Numai ca la un moment dat apare un prieten, cu un cadou mai special: ca sa compenseze absenta lui de la nunta ce urma, ne cadoriseste cu o luna in Thailanda plus o surpriza. Eu trebuie sa stiu totul in detaliu, el nu ne da nici un amanunt… In stresul de dinaintea marelui eveniment am cedat rugamintilor sotului (care mai fusese in China si vroia acum altceva) si am zis: ”fie, Thailanda scrie pe noi…”. Iar dupa vreo saptamana petrecuta acolo, primim si “surpriza”: cateva zile in Cambodgia. Ce mama naibii, zic, pentru asta sa plec eu din rai, din insule, de la plaja? Aveam 26 de ani, ce puteam sa-mi doresc mai mult?

Am plecat imbufnata spre Cambodgia… Pentru a obtine viza, a trebuit sa ne facem o poza in aeroportul din Bangkok. Ne-am fatait pe acolo si era sa pierdem avionul. Pe care, atunci cand l-am vazut, mi-am dorit sa-l fi pierdut… Era cel mai mic avion cu care fusesem eu pana atunci (stateam in el ca-n microbuz) si cel mai “neserios”. Unde ati mai vazut voi avion pictat in totalitate, cu sori si palmieri? Ajungem in Cambodgia si parca am fi aterizat in curtea cuiva… Aeroportul: o cladire colorata, cu un singur nivel, si o curte plina de verdeata, pe care am strabatut-o pe jos. Intram in incaperea unde trebuie sa ne luam viza: o camera mare, cu vreo 12 functionari imbracati in haine militare, asezati la birouri in U care ocupau in intregime trei laturi ale camerei, amplasate oarecum pe un podium. Angajatii, toti barbati, ne scrutau cu o privire aspra si ne priveau din cand in cand pe sub ochelari. Totul perfect regizat ca noi sa ne simtim niste furnicute… Ne-au studiat pe fiecare, ne-au studiat actele, am platit 25 de dolari, ne-am luat viza si am plecat bucuroasa de acolo. Trecem pe langa un birou de schimb valutar si suntem sfatuiti sa ne schimbam banii aici. S-o facem, daca in … ce ne asteapta nu mai gasim asa ceva? Teapa, normal ca aici cursul este muuult mai prost decat in oras, dar mai e o chestie: peste tot dolarii americani sunt la fel de bine primiti, ba chiar mai bine primiti, decat rialii cambodgieni. In fine, sa inceapa aventura. Iesiti din micutul aeroport, suntem incantati sa ne vedem numele scris pe placuta unui cambodgian zambaret care urma sa ne fie sofer pentru zilele urmatoare. Ceilalti cambodgieni care asteptau turistii (toti baieti, toti mici si slabuti) – dezamagiti ca nu suntem noi clientii lor. Fara sa ma consider vreo frumusete, dar in Cambodgia am primit o gramada de complimente mai ales de la fete; ele apreciaza foarte tare mai ales culoarea pielii noastre, si peste tot se vand crème cu efect de albire a pielii.

Ne indreptam spre Siem Reap, orasul unde vom fi cazati. Casc ochii pe geam si sorb “informatii”… Drumul pe care mergem noi e ingust, prost asfaltat si din el se ramifica alte drumuri de pamant, pe care se ridica praful. Masini putine, multe biciclete, multe scutere pe care de-atatea ori am vazut si cate patru oameni. Traficul e de neinteles pentru mine: cum se poate sa ajungem intregi si sa nu lovim pe nimeni, cand aici nu exista nici o regula? De-atatea ori mi-am pus mana la ochi, cand am vazut scutere care veneau de pe sens opus parca exact in directia noastra…

Totusi, Siem Reap e poarta de intrare spre inima culturala si spirituala a Cambodgiei, motiv pentru care orasul este in continua dezvoltare. In centrul mic al orasului s-au construit puburi, terase, sunt si pensiuni pentru turistii mai putin speriati (mai bine informati, de fapt) si mai putin pretentiosi. Cei peste un milion de turisti care ajung insa aici in fiecare an au pretentii mai mari, si atunci s-au construit, mai “la periferie”, o multime de hoteluri de 5 stele extrem de luxoase. Intr-unul din asta ne cazam si noi. Sofitel Angkor Phokeethra a ramas pentru mine cel mai luxos si frumos hotel in care am intrat vreodata! Nu se poate ca intr-o tara atata de saraca precum Cambodgia sa existe asa ceva! Complexul este bucatica din rai… De cum intri uiti de stradutele prafuite, de zgomotul albinutelor-scuter si esti inconjurat de vegetatie luxurianta. Hotelul este impunator, dar nu prin inaltime ci prin suprafata pe care este desfasurat (ca o paranteza, in Siem Reap nu ai voie sa construiesti cladiri mai inalte decat Angkor Wat, complexul de temple pentru care am batut si noi drumul). Suntem intampinati cu prosoape umede, reci si aromate, numai bune pentru a ne improspata si a indeparta putin praful care s-a lipit de fata si mainile noatre. Completam formularele de cazare, angajatii zambitori ne aduc si ceva de baut dupa care ne trimit spre camera. Insotiti, bineinteles, de hamal. Zgaim ochii si nu ne vine sa credem… trecem printr-o gradina imensa, superba, plina de flori. Totul arata perfect… Ajungem in camera, hamalul se descalta inainte de a intra (si la fel au facut intotdeauna si doamnele de la curatenie, care plecau imediat, foarte discret, daca te intorceai in camera). Ii multumim si ii dam cativa riali cambodgieni – pastrati-i ca amintire, ne spune… Hm…Ce naiba, de ce om fi schimbat dolarii? Camera e enorma, perfecta, peste tot sunt “aruncate” orhidee. Ne facem un dus si hotaram sa iesim putin prin oras, ca tot avem sofer. In drum spre masina ne abatem putin prin curte si ajungem la piscina. Enorma si asta, superba, ascunsa de vegetatia luxurianta. Si cu un bar in mijlocul ei … nici nu-mi puteam imagina asa ceva, la vremea aia (ca sa nu mai zic “in locul ala”). Pana sa ajungem la masina suntem transpirati la loc. Nu e soare puternic, de fapt nu asa cum e la noi vara, dar chiar si asa, filtrat de nori, arde foarte tare. Soferul ne promite ca in zilele care vor urma vom avea umbrele – le refuzam initial, ca majoritatea turistilor, dar ajungem sa nu putem fara ele pana la urma. Si iesim din nou in “real life”.

In tara asta saraca, hotelurile precum cel pe care il lasam in urma fac un contrast frapant cu ce gasim pe strazi. Tocmai de aceea am facut si asa de putine poze, imi venea greu sa pozez saracia pe care o vedeam, si la modul cel mai serios imi era rusine sa spun ca stau unde stau. Soferul ne spune ca multi oameni traiesc cu 20 de dolari pe luna – la hotel un mic dejun costa 5 (curand aveam sa descopar si ca pentru o ora de internet la Sofitel am dat banii cu care cambodgianul de rand ar fi trait o luna). Si ca vorbim de bani, ajungem si la o casa de schimb valutar. Vorba vine… Total diferit de ce stim noi. In geam sunt lipite o gramada de bancnote, usa e data de perete (ce sistem de protectie, ce paza…) iar banii sunt pusi gramezi sub o tejghea de sticla. Mai schimbam si aici, ca eu vreau sa merg la shopping. Si-i spun soferului “hai la mall” – ca el abia ne povestise ca exista un centru comercial in oras, special pentru turisti. Aici ramanem iar cu gura cascata (puteam s-o tinem asa tot restul vacantei, oricum am dat dintr-o uimire in alta) : mall-ul e de fapt un magazin mic, cu un etaj, intr-adevar pentru turisti (adica cu preturi de turisti), plin de suveniruri. Ne-au pus in piept, la intrare, o eticheta cu care urma sa avem discount de 30% in cazul in care doream sa cumparam ceva. Cateva fete dragut imbracate ne intreaba de unde suntem, mai curg cateva complimente, ma studiaza (pe langa ele, mici si slabute, probabil eu le paream un dinozaur) dupa care incearca sa ne vanda una si alta. Noroc ca nu am cumparat prea multe lucruri, caci preturile, cu tot discountul, au fost de cateva ori mai mari decat la vanzatorii ambulanti de pe langa obiective… Ne-am continuat tura de shopping (era prima zi, inca nu stiam cate stiu acum, nu puteam concepe ca nu exista magazine) si am intrat in cateva magazine ale localnicilor. Mici, inghesuite, pline de produse locale, cu etichete scrisa in limba lor inflorita. Nu intelegem mare lucru, dar remarcam totusi sticlele lor cu bauturi alcoolice in care “dormeau” niste serpi, scorpioni si alte vietati. Mi s-a facut sila si nu am luat asa ceva, nici macar de suvenir… Am mers dupa aceea in piata centrala, care e de fapt si centrul orasului, si am aruncat si pe aici un ochi. Mancare, condimente, multe multe suveniruri, multe obiecte care sunt vandute pe post de antichitati (falsuri, pana la urma), haine, esarfe (frumoase, dar din nou mult mai scumpe decat la vanzatorii ambulanti) si multe obiecte din argint. Argintul cambodgian e renumit in zona, atat pentru calitatea lui, cat mai ales pentru lucratura obiectelor. Preturile, speciale pentru turisti, si modelele cam grele pentru gusturile mele au fost motivele pentru care nu m-am lipit de bijuterii. Oamenii stiu ca suntem turisti, pentru ei noi suntem cei “exotici”, si daca am ajuns pana acolo atunci sigur avem bani. Asa ca, de ce sa nu incerce? Bineinteles ca stam bine fata de ei, dar totusi nu la fel de bine ca restul turistilor care aleg in mod normal o astfel de destinatie.

Se facuse tarziu. Soferului i se incheia “programul de munca”. Ne intreaba totusi daca vrem sa ne astepte, sa mancam “in oras”. Mie mi-e frica. Mi-e frica de oamenii astia chinuiti, imbatraniti inainte de vreme, care si atunci cand iti zambeau prietenos ascundeau atata durere! Mi-e frica, pentru ca sunt neinformata, in primul rand. Si atunci pun masca de fitzoasa si cer sa ne intoarcem la hotel. Era prea mult, pentru o singura zi. Prea brusca trecerea…

---

VIZUALIZĂRI: 9036 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI