Serenissima Repubblica di San Marino

TIPĂREȘTE

Dintre toate republicile ”serenissime”, San Marino ilustrează parcă cel mai fidel această titulatură, pentru că expresia ”cea mai senină republică” desemnează nu o formațiune statală în care norii nu au ce căuta, ci sensul de a trăi în deplină liberate, fără constrângeri extrastatale și fără evenimente majore care să umbrească spiritul ospitalier, deschis și împăcat cu puținul ce-l are, al locuitorilor săi. Și asta, în ciuda numeroaselor încercări și provocări pe care istoria le-a sortit acestei așezări nu mai mari de 61 kmp, dar pe care san- marinezii au știut mereu să le controleze și să le manipuleze în avantajul lor. Persecuțiile anticreștine, dorința de expansiune a palitatății, războaiele napoleniene, mișcarea de unificare italiană, cele două războaie mondiale, sunt episoade care au marcat desigur și istoria san marineză, dar fără a-i lăsa cicatrici și fără a-i știrbi independența și suveranitatea. E aproape de neimaginat cum o formațiune statală atât de mică și fără putere economică sau militară a reușit să-și păstreze neutralitatea și liberatatea deplină în orice moment al existenței sale.

Am perceput și eu această atmosferă de liniște și pace într-o amiază târzie de octombrie, în cursul unei escale de trei ore ”nell antica terra della liberta” (pe anticul pământ al libertății), așa cum scrie pe amplul portal de fier ce marchează trecerea hotarului dintre Italia și San Marino.

Urmând un alt traseu decât cel îndeobște consacrat (cel cu acces de pe autostrada Adriatica), adică venind din sud, dinspre Assisi (vezi impresii) pe autostrada S33 bis (E 45), străbătând o parte din minunata regiune Toscana și deviind apoi spre dreapta pe SP258, intrarea în micuța republică s-a făcut dinspre vest, astfel încât imaginea Muntelui Titano ni s-a dezvăluit în toată splendoarea încă de departe, căci culmea muntoasă este și ea aliniată pe direcția nord-sud.

Muntele ce poartă pe umerii săi povara orașului San Marino mi s-a părut un transatlantic uriaș înpotmolit în lutul câmpiei și sortit să zacă acolo pe vecie, abandonat între valurile viilor și transformat în casa atâtor vietăți, oameni, animale, insecte și păsări deopotrivă. Și atunci, strania asemănare de nume a Muntelui Titano cu cea a tragicului pachebot Titanic, mi s-a părut providențială, căci ambii subiecți par a fi împărtășit aceeași soartă…

După o dimineață plină de soare la Assisi, San Marino ne aștepta parcă posomorât sub pătura compactă a norilor și sub lumina timidă a unei amieze aflate aproape de final. Autocarul a urcat grăbit serpentinele șoselei printre vile cochete, mai vechi sau mai noi, grădini exotice și ronduri de flori plasate aproape la fiecare cotitură. O ceață fină obtura priveliștea spre depărtări, dar nu într-atât încât să nu deslușim detaliile unui peisaj panoramic frumos desenat până spre orizont: case cu acoperișuri roșii și străzi șerpuite la poalele muntelui, ziduri de cetate, creneluri și clădiri arhaice sus, pe pante.

Într-un sfârșit, am fost debarcați în parcarea din Piazzale Marino Chiangi. Ar fi de spus că statul san-marinez a rezolvat cu spirit gospodăresc problema parcărilor auto, în sensul că rezidenții nu plătesc niciun tarif pentru parcări, dar nici nu pot parca oriunde în spațiul public, ci numai în parcările autorizate sau în propriile ogrăzi, în timp ce accesul turiștilor este încurajat prin practicarea unor tarife modice, mergând de la 1,5 euro/o oră, până la 8 euro/o zi, cu respectarea acelorași locații autorizate de parcare. Nu știu cât sunt amenzile pentru contravenienți, dar probabil sunt substanțiale, căci îndată ce am coborât din autocar, ni s-a comunicat că avem la dispoziție trei ore pentru vizitare și că în cazul în care cineva va întârzia peste ora stabilită, aceeași cu cea contractată pentru staționare, va fi pus în situația de a achita eventuala amendă. Din fericire, nu a fost cazul.

Încă din parcare am fost avertizați că vizita în San Marino nu va fi ghidată. Ni se vorbise deja din autocar despre istoria și principalele obiective turistice ale orașului, dar vizita propriu-zisă urma s-o experimentăm pe cont propriu, întrucât traseul de vizitare era socotit a fi foarte simplu de abordat, iar eventualele vizite în muzee puteau fi făcute potrivit gusturilor fiecăruia. Ni s-a recomandat să cumpărăm de îndată ghidul în limba română al locației și să ne creionăm traseul pe seama hărții conținute de broșură. În ce mă privește, chiar așa am procedat și nu mi-a părut rău: harta cu pricina a fost o călăuză cât se poate de eficientă!

Primul popas l-am făcut chiar în vecinătatea parcării, undeva pe partea stângă a străzii ce delimitează Piazzale la Stradone, mica piață ce etalează în mijlocul unui rond plin cu flori, statuia căluțului cabrat (Cavallo Impennato) , o temă favorită a autorului său, cunoscutul artist italian Aligi Sassu, cel care a realizat și imensa pictură murală ceramică de 150 mp ”Miti del Mediterraneo” din clădirea Parlamentului European de la Bruxelles.

Popasul cu pricina a fost de fapt o oprire la un restaurant mult lăudat de ghida noastră pentru oferta de lichioruri autohtone. Foarte cunoscutul ”Amaretto”, băutura tradițională a san-marinezilor, ne-a fost recomandat ca fiind aici de cea mai bună calitate și cel mai ieftin din oraș. Eu am suspectat un anumit interes al ghidei noastre în promovarea plină de zel a acelui local cu nimic ieșit din comun, așa că nu m-am lăsat tentată nici de invitația de a proba marfa (degustare a cinci sortimente de lichior), nici de oferta patronului de a ambala produsele comandate cum se cuvine și a le transporta el însuși la autocar, în timp ce clienții se puteau plimba fără grijă prin împrejurimi. Și bine am făcut, căci hoinărind pe străzile orașului am găsit nenumărate oferte de produse similare la prețuri mult mai convenabile.

După ce am încercat pe propria-mi piele câteva parfumuri (de firmă!) dintr-un boutique învecinat, (și asta tot la recomandarea distinsei noastre ghide), fără să mă pot hotărî pentru vreo achiziție, am cumpărat din același magazin ghidul orașului în versiune română și emanând prin toți porii miresme de primăvară, de mosc, de liliac, de... Chanel, Lancome, Dior, Ricci și alte câteva asemenea, am părăsit zona boutiqurilor îndreptându-mă spre principala poartă de intrare în cetate, adică Poarta San Francesco, sau Poarta locului, cum mai este cunoscută.

Poarta Sf. Francesco este un portal de acces dincolo de zidurile cetății, având o vechime de peste 700 ani. Sensul construirii lui a fost inițial doar acela de poartă de tranziție, dar o sută de ani mai târziu a căpătat și un important rol de apărare, motiv pentru care arcul original a fost supraetajat cu un turn crenelat, ale cărui deschideri serveau ca puncte de observație și de ripostă armată. În interiorul bolții o lespede de piatră amintește de restricția medievală de a purta arme în cetate, pedepsele pentru contravenienți fiind foarte aspre la acea vreme (acum nu mai e cazul, armele albe se vând la liber în multe magazine din San Marino).

Depășind Poarta Sf. Francesco, drept în față se află Biserica și Pinacoteca San Francesco, iar la dreapta Piazza de Sant'Agata, având în mijloc Monumentul Apărătorilor Libetăţii. Tot aici se găsesc Muzeul Torturii, Capela Sfintei Agata și Teatrul Titan.

Dat fiind timpul destul de limitat ce ne fusese rezervat pentru vizitare, dar și neputința de a evalua necesarul real de timp pentru periplul prin cetate, am hotărât împreună cu colegele mele să nu vizităm niciun muzeu. Voiam doar să cunoaștem orașul ”la suprafață”, să-i admirăm arhitectura veche, să-i străbatem străduțele înguste ca niște alei, să scotocim prin boutiquri, să ne bucurăm de peisajul panoramic vizibil de la înălțimea Muntelui Titan. Asta nu înseamnă că reperele turistice aflate în oferta de vizitare a orașului nu merită a fi cunoscute printr-un contact direct și mai aprofundat.

Așa că ne-am creionat un traseu pe seama hărții din broșura ghid și hotărând să străbatem străzile în zigzag pentru a urca până la faimoasele turnuri zărite de la mare depărtare, am pornit-o spre stânga Porții Sf. Florian: am parcurs Contrada delle Mura de-a lungul zidurilor cetății, până aproape de capăt, apoi ne-am întors pe strada paralelă aflată la nivelul superior (Contrada Omerelli) , trecând pe lângă Monumentul eroilor căzuți, Templul voluntarilor, Palatul Valloni, cel care găzduiește Bibllioteca de Stat și Arhivele Statului. Am depășit și Biserica Valloni, oprindu-ne în Piazzetta Titano. De aici, harta indica spre dreapta intrarea în Piazza Garibaldi, cu bustul eroului național italian expus în prim plan. Deși se bucură de renumele de a fi primul monument din lume dedicat marelui luptător pentru unitatea Italiei, nu ne-am învrednicit să ajungem până acolo, preferând să mergem spre stânga, pe Via Eugippo.

Am depășit Muzeul de Stat al Republicii San Marino și în virtutea aceleași hotărâri de care vorbeam mai sus, m-am mulțumit doar cu fotografierea fațadei. Muzeul este găzduit de Palatul Belluzzi din Piazzetta Titano abia din anul 2001, anterior acestui an făcând corp comun cu Biblioteca de Stat în Palatul Valloni. Fac această precizare pentru că am avut o controversă pe această temă cu o colegă care mai fusese în San Marino cu ani buni în urmă și care îl vizitase în fosta locație.

Ne-am continuat drumul și curând am ajuns la Grădina Liburnilor, o mică oază de verdeață între ziduri și pavaje de piatră, care etalează o frumoasă fântână arteziană ce udă profilul unei sfere de granit plasate în centru. Denumirea grădinii face trimitere la o ramură a triburilor antice de iliri (liburnii) ce au populat țărmul Adiaticei pe actualul teritoriu al Croației și care sunt considerați strămoșii Sfântului Marino, patronul micuței republici.

Câțiva pași mai departe întâlnim Peștera trăgătorilor cu arbaleta (Cava dei Balestrieri) . Sinceră să fiu, n-am văzut nicio peșteră, era mai degrabă un zid de cetate ce consolida panta abruptă, lăsând să se zărească din loc în loc stâncile găunoase. În fața zidului, o zonă verde, plină de flori, expunea mai multe opere de artă sculpturală italiană contemporană, unele cam ciudate, altele pur și simplu grațioase: La Pietta (Pietate), Statua di dona (Statuie de femeie), Albinele (Le api), Balerină (Ballerina) și Patinatoare (La pattinatrice) .

În capătul străzii ne aștepta Monumentul lui Bartolomeo Borghesi, ilustru arheolog, epigraf și numismat Italian care și-a trăit ultimii 40 de ani din viață la San Marino. Alături se află stația de funicular (Funivia) care face legătura cu Târgul Major (Borgo Maggiore), una dintre cele 9 circumscripții administrative din jurul Muntelui Titano, cunoscute sub denumirea de ”castele”. De pe marginea terasei am admirat și noi panorama Târgului Major și a câmpiei estompate de ceața din ce în ce mai densă.

Apoi, ne-am continuat drumul pe prima stradă la dreapta (Contrada del Pianello), până în Piazza della Liberta, unde am făcut un scurt popas pentru a admira fațada Palatului Public și Statuia Libertății.

Palatul Public, sediul Guvernului san-marinez, dar și al Primăriei, este o construcție a începutului de secol 19 și se poate vizita, dar nu la ora la care ne aflam noi acolo (cam 17,30). Mi-ar fi plăcut să văd măcar Sala Consiliului General, cu imaginea căreia m-am delectat doar din paginile ghidului pe care tocmai îl procurasem.

În mijlocul pieței este amplasată Statuia Libertății, considerată simbolul orașului. Ea a fost dăruită statului san marinez în 1876, de către o prințesă germană, Otilia H. Wagener, devenită prin căsătorie contesă de Acquaviva, unul dintre cele 9 ”castele” din San Marino. Este sculptată în marmură de Carrara de către Stefano Galetti, reprezentant de frunte al sculpturii italiene de la sfârșitul secolului 19. Remarcabilă la acestă statuie este coroana ce-i îmbracă creștetul: ea are formă …crenelată, cu trei turnuri simetrice, simbolizând cele trei binecunoscute turnuri san-marineze. În aceste circumstanțe, reproducerea statuii pe moneda san-marineză de 2 euro, nu e deloc întâmplătoare.

Piazza della Liberta este de fapt o terasă de mărime medie, mărginită pe o latură de magazine cochete, terase, baruri și restaurante, iar pe extremitatea vestică de zidul cetății care se înalță aici până la nivelul balustradei, deschizând privitorului o adevărată fereastră spre panorama din jur. Pe celelalte două laturi ce definesc lățimea pieței, față în față stau Palatul Public și Parva Domus, o altă clădire istorică din secolul 14, care găzduiește azi sediul Secretariatului de Stat pentru Afaceri Interne.

Am depășit Parva Domus și ne-am continuat drumul spre sud, traversând Contrada del Collegio spre Contrada dei Magazzeni și Salita alla Rocca. Sunt două străduțe înguste, pline de magazine, boutiquri, puburi, mici terase, cofetării și patiserii, toate etalând oferete comerciale deosebit de atrăgătoare, pentru toate vârstele, toate sexele, toate anotimpurile și mai ales pentru toate gusturile și buzunarele. După ce te-ai oprit în fața vitrinelor, după ce ai dat o raită pe la galantare, după ce ai încercat ba una, ba alta (și mi-ar trebui un întreg review doar să le enumăr), după ce ai degustat o înghețată, ori o ”piadina Romagnole”, sau o specialitate de patiserie tipic san marineză (am încercat ”verretta”, o minunată prăjitură cu praline și ciocolată) și ți-ai stins setea cu o bere de fabricație locală (”Amacord” ne-a fost recomandată de patroana unei mici terase), totul devine foarte familiar, te simți parcă un om al locului, dar unul răsfățat din plin cu atenția comercianților și a localnicilor, încât nu-ți vine să mai pleci.

Într-o astfel de dispoziție am trecut pe lângă Muzeul Curiozităților. Citisem în ghid despre exponatele excentrice oferite aici vizitatorilor. Pentru mine oferta părea tentantă și originală. Pierdusem însă deja mult timp cu popasurile pe la magazine, nu voiam să ratăm turnurile și nici nu știam cât timp ne va lua vizitarea lor, așa încât am abandonat intenția de a-l vizita, mulțumindu-ne să-l admirăm de la distanță pe cel mai tatuat om din lume, căci o parte din exponate defilau prin fundalul intrării în muzeu, multiplicându-și imaginea într-o multitudine de oglinzi paralele.

Mergând mai departe, am ajuns curând în Piazzale Cava Antico, unde ne-a întâmpinat o mare parcare auto, prima pe care am remarcat-o în interiorul zidurilor. De acolo am urcat pe Salita alla Cesta, o stradă în pantă accentuată, vegheată pe tot parcursul de zidul cetății, care ne-a condus până sus, la al doilea turn (La Cesta o Fratta) - Coșul. Este turnul situat la cea mai mare altitudine și la fel ca celelalte două turnuri este o reconstrucție din 1925 a turnului original. Se cunoaște faptul că cele trei fortărețe din cele trei turnuri n-au fost cucerite niciodată, dar lipsa lucrărilor de întreținere și reparare, ca și indiferența locuitorilor care au preferat să folosească piatra căzută în ruină pentru amenajări casnice sau urbane, au făcut ca aceste capodopere de construcție medievală să fie aproape total distruse. Abia la începutul secolului 20, conștiința valorilor naționale s-a retrezit la viață, marcând debutul unor lucrări de anvergură pentru restaurarea monumentelor și construcțiilor pierdute. Ele se constituie azi ca repere emblematice pentru milioane de vizitatori ce trec hotarul statului San Marino.

Aici, la Turnul Cesta, pe lângă priveliștea panoramică deosebită, se pot admira și exponatele din Muzeul Armelor Antice. Armele nu m-au atras niciodată, nici măcar cele aparținând istoriei, așa încât nu e de mirare că muzeul cu pricina nu ne-a tentat nici pe mine, nici pe tovarășele mele. Voiam să ajungem la al treilea turn, Montale, aflat la dreapta turnului La Cesta. Nu se zărea însă niciun drum accesibil în acea direcție, în afara unei poteci ce șerpuia de-a lungul crestei. De aceea, ne-am adresat unui funcționar de la intrarea în muzeu, cerându-i o sugestie pentru accesarea celui de-al treilea turn. N-a fost nicio dezamăgire, ba chiar cred că am răsuflat ușurate când am aflat că Turnul Montale este proprietate privată și nu se vizitează, deci o incursiune în acea direcție ar fi fost cu totul inutilă.

Ne-am îndreptat așadar către primul turn, La Rocca, sau Guaita (Santinela) , apucând-o spre stânga, printr-un păienjeniș de vegetație sălbatică, stânci și resturi de ziduri. Am ajuns curând la Passo della Strenge (Pasul Vrăjitoarelor) , o trecătoare fortificată ajunsă și ea într-o stare de relativă ruină, de-a lungul căreia ne-am oprit de câteva ori pentru a privi spre vale, acolo unde se înșiră așezările urbane din Castelli Borgo Maggiore. Priveliștea, de o frumusețe estompată din păcate de ceață, trebuia imortalizată și ea pe camera foto!

Am ajuns la Guaita. Turnul cel mai vechi din San Marino (atestare din anul 1253) este de fapt o fortăreață cu ziduri duble, care protejează două turnuri de mărimi diferite. Turnul clopotului este cel mic și a fost destinat probabil alertării locuitorilor în caz de primejdie. Azi, clopotul turnului nu mai bate decât la sărbătorile naționale și religioase. Turnul de veghe este o construcție mai amplă, atât ca volum, cât și ca înălțime, despre al cărui scop ne vorbește însăși denumirea. El găzduiește la parter o capelă închinată Sfintei Barbara, ocrotitoarea artileriștilor. Inițial destinate pentru cazarea unităților de artilerie, celelalte clădiri din perimetrul interior al turnului Guaita au fost folosite mai apoi, pe timp de pace, ca închisori.

Din păcate n-am putut vizita incinta fortificată a primului turn, întrucât programul de vizitare expirase încă de la ora 17. Am aruncat doar câteva priviri prin poarta întredeschisă (dar străjuită) și apoi ne-am întors pe Salita alla Rocca.

Mai aveam la dispoziție cam o jumătate de oră până la ora întâlnirii la autocar, așa că în loc să coborâm direct spre Porta San Francesco, ne-am pemis un mic ocol până în Piazzale Domus Plebis. Aici se află un alt muzeu neinteresant pentru mine (Muzeul Armelor Moderne) , dar și Basilica di Santo (Biserica Sfântului), pe care mi-ar fi părut rău să o ratez. Nu numai pentru că este, se spune, cea mai frumoasă biserică a orașului, dar și pentru că e cu adevărat, inima lui spirituală: locul de odihnă veșnică și sanctuarul întemeietorului sanctificat al statului san marinez, Sfântul Marino, se află chiar aici. Parte din relicvele sale sfinte sunt adăpostite sub altar, sub statuia de marmură a Sfântului, iar craniul este păstrat într-o raclă-bust de aur și argint așezată în dreapta altarului.

Biserica în stil neoclassic nu este foarte mare, deși este structurată pe scheletul a trei nave paralele, una mai mare centrală, două mai mici laterale, delimitate unele de altele prin două șiruri de câte opt coloane simple cu capitel corintic. Lipsa abundenței de detalii decorative, conferă bisericii o simplitate de o frumusețe și o eleganță desăvârșită. Cu toate acestea, biserica nu e deloc sobră și săracă în ornamente arhitecturale, întrucât pereții laterali sunt împodobiți cu statui de ghips înfățisând diferiți sfinți care străjuiesc cele șase altare minore, iar fundalul fiecărui altar este decorat cu câte un tablou mural de mari dimensiuni, capodopere ale unor pictori consacrați ca Sirani sau Monicelli.

Orga bisericii aflată deasupra intrării este și ea de o simplitate remarcabilă. La ora vizitei noastre, deși în incintă nu ne aflam decât noi, câțiva vizitatori rătăciți, sunetele orgii încingeau atmosfera atât de profund, încât muzica divină ne-a răsunat multă vreme după aceea în minte.

Alături de Bazilica San Marco se află Chiesa San Pietro (Biserica Sfântul Petru) , în care am fi aruncat măcar o privire, dar din păcate, la acea oră era deja închisă.

Ne-am întors pe străzile orașului, printre turiștii din ce în ce mai rari. Începea să se lase seara și noi mai aveam ceva cale de străbătut până în Bellaria, unde aveam să înnoptăm. Ne-am grăbit de aceea spre parcare, dar nu înainte de a descoperi la unul din magazinele de pe traseu o ofertă irezistibilă: o cutie cu șase sticle elegante de șampanie san-marineză, la prețul de 6 euro! Am pus fiecare dintre noi câte doi euro și am împărțit conținutul cutiei: câte două sticle de șampanie de fiecare. E drept că mulțumirea noastră de atunci și mândria unei achiziții atât de ieftine s-a transformat mai apoi în îngrijorare, când șoferul autocarului ne-a sfătuit să păstrăm sticlele învelite în prosoape și în folie dublă de plastic, întrucât nu o dată i se întâmplase ca în cursul transportului, din cauza agitării conținutului, sticlele cu vin spumos achiziționate de turiști să explodeze pur și simplu. Dar am avut noroc, am ajuns cu bine și cu conținutul întreg acasă, iar la Revelion am savurat șampania san marineză. Dat fiind prețul atât de mic, mă cam îndoisem eu de calitatea ei, dar nu am avut ce regret a: a fost o băutură pe cinste! Și deși nu sunt o cunoscătoare în domeniu, pot spune că faima vinurilor sdin San Marino n-a fost făcută de rușine nici de astă dată.

Tot pe traseul de întoarcere am găsit și Amaretto cu doar trei euro sticla și Limoncello cu 4 euro. Nu le-am putut lăsa acolo să-mi facă doar cu ochiul, așa că mi-am mai încărcat bagajul cu câte o sticlă din fiecare! Nici oferta de parfumuri nu m-a mai lăsat indiferentă, în cele din urmă am cedat îndemnurilor curtenitoare ale unei simpatice doamne octogenare, care mi-a recomandat un parfum din esențe naturale, 100% italian, dintr-o gamă de care eu una nu mai auzisem: Acqua di Parma - Blu Mediteranneo. Am testat câteva varietăți, am găsit ceea ce-mi plăcea și am abandonat în pușculița doamnei aproape 30 euro.:(

Ei, dar totu-i bine când se termină cu bine! M-am întors la autocar frântă de oboseală după o zi de escaladări (Colina Subasio din Assisi și Monte Titano din San Marino au fost însă adevărate și eficiente pilule de slăbire), cu regretul că am stat atât de puțin și că nu am văzut tot ceea ce se putea. În mod special, la San Marino mi-ar fi plăcut să mai vizitez sau să vizionez:

-Muzeul Filatelic și Numismatic (în copilărie colecționam timbre și colițe filatelice, aveam chiar și serii filatelice din San Marino), găzduit, se spune, într-un palat vechi și somptuos din Borgo Maggiore. Colecțiile filatelice editate de statul San Marino și monezile jubiliare, multe din aur, sunt recunoscute ca făcând parte din elita de specialitate, iar achiziționarea lor este socotită o adevărată investiție. Un Birou Numismatic și Filatelic de Stat se află chiar în Piazzeta Garibaldi din San Marino și oferă doritorilor pachete commemorative tematice și de colecție, dar n-am avut timp pentru a-i călca măcar pragul.

-Muzeul Mașinilor de Epocă-se află la poalele muntelui Titano, pe șoseaua ce leagă San Marino de Rimini. O plimbare printre cele aproape 150 tipuri de autoturisme expuse, aparținând aproape tuturor generațiilor, de la cele mai vechi de 100 ani și până la cele contemporane nouă, cred că ar fi fost foarte interesantă și…reconfortantă.

-Biserica Sfântul Quirino și Mănăstirea Capucinilor de pe Via Capuchin din sudul centrului istoric.

-o schimbare de gardă la palat

-o reconstituire a unei sărbătoari medievale, un dans cu steaguri și o întrecere cu arbaleta

Ei, dar poate am să mai trec pe acolo, cine știe?! Sau poate veți trece voi, dragi prieteni cititori, vă veți opri mai mult timp, iar la întoarcere ne veți povesti și nouă ce v-a plăcut sau ce nu v-a plăcut în vizita la San Marino. Pentru că eu, stând atât de puțin, nu pot să spun decât atât: am fost, am văzut, mi-a plăcut!

Webmaster, te rog atașează review-ului ilustrația muzicală din videoclipul ”San Marino, goodby! de pe adresa http://www.youtube.com/watch? v=sXgYnpfAgwY&feature=related Mulțumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 7352 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI