Ruse, surpriza plăcută de pe malul celălalt al Dunării

TIPĂREȘTE

Primul meu contact cu oraşul sud-dunărean a fost în urmă cu 33 ani pe când eram elevă la şcoala generală în clasa a VII-a, iar diriginta mea a organizat o excursie cu clasa, de-o zi, la Ruse. De fapt era vorba de doar câteva ore petrecute într-o zi geroasă de început de ianuarie, din care îmi amintesc doar că împreună cu câteva colege am străbătut pe jos centrul unde nu circulau maşini în căutarea unor produse alimentare trasate de-acasă pe lista de cumpărături. La noi în ţară acestea dispăruseră definitiv din galantarele magazinelor, în timp ce la Ruse bulgarii se răsfăţau, ele, încă, găsindu-se din abundenţă în magazinele de profil spre uimirea noastră care priveam cu ochi de copii acest fenomen contradictoriu din care înţelegeam prea puţin. Întrucât nu s-a întâmplat nimic memorabil pe-atunci, în afara faptului că la vamă m-am prezentat cu o copie legalizată a certificatului de naştere (nu se punea problema de buletin, că nu aveam, originalul fiind la antrenorul de la clubul şcolar unde activam, dar şi el era în vacanţă), lucru ce a fost înghiţit mai greu de grănicer, am dat uitării această primă ieşire „peste hotare”. Şi aşa a rămas până când revelionul de anul acesta mi-a deschis cutiuţa din sertăraşul minţii unde stătea latentă această amintire ternă.

Cum ştiam că vom sta vreo două-trei zile în Ruse, m-am pus pe documentat şi pe căutat ce am putea vedea în acest răstimp, în afara revelionului, care se anunţa unul bine organizat. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că Ruse este unul dintre cele mai importante oraşe ale Bulgariei, după Sofia, Plovdiv, Varna şi Burgas, fiind denumit şi Rusciuc sau Golyamo Yorgovo (Marele Giurgiu), cu o populaţie de aproximativ 150.000 de suflete. Ba, în perioada anilor 1880 a fost cel mai mare oraş al ţării. Mi-am dat seama că subapreciasem pe nedrept oraşul pe care-l credeam comunist, prin excelenţă, şi că el poartă o istorie veche de mai bine de două mii de ani ale căror ruine sunt şi astăzi prezente în zona centrală, lângă Dunăre. Dar partea sa cea mai reprezentativă, ce i-a adus renumele de Mica Vienă, se află în inima sa şi s-a ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. Este vorba de un oraş faimos pentru aceste clădiri bine conservate, multe dintre ele declarate monumente, cam 267 ne-a informat una dintre broşurile primite de la hotel.

Astăzi este capitala districtului (obcinei) ce poartă acelaşi nume.

De pe internet îmi extrăsesem nişte informaţii şi nişte obiective pe care să le găsim fără prea mare bătaie de cap, dar, surprinzător, cei de la hotel aveau pentru turiştii interesaţi o mulţime de pliante şi-un ghid de oferit despre Ruse şi principalele sale obiective, unele dintre ele chiar din afara oraşului. Am rămas plăcut impresionaţi de acest fapt. În plus, în oraş, inclusiv lângă hotel, am găsit panouri cu obiectivele oraşului reliefate, iar în funcţie de locul în care te afli, găseai sintagma „eşti aici”, pentru o orientare lesnicioasă. Gerul crunt (-7 grade C), uscat, şi un soare strălucitor ne-au însoţit în cele două zile peste tot în plimbările noastre, dar nu ne-am lăsat, alternam şedinţele de plimbare cu reveniri în cameră să-ne-încălzim.

Centrul oraşului Ruse guvernează în jurul arterei sale principale, strada pietonală Aleksandrovska ce în zilele de 31 decembrie şi 1 ianuarie n-a fost la fel aglomerată şi bătută aşa cum este de obicei. Ea are o lungime ce depăşeşte lejer un kilometru de la un capăt la altul, fiind un ansamblu arhitectural de clădiri în stil neo-baroc şi neo-rococo ce a contribuit semnificativ la aspectul vienez regăsit în bună măsură în Ruse. Pentru că se ştie că zilele acelea sunt nelucrătoare, evident că aproape peste tot am găsit închis, dar noi am pornit de la ideea ca de data aceasta să identificăm, ca ulterior să ne întoarcem să vizităm.

În prima zi a escapadei noastre revelionistice, pornind pe jos de la Grand Hotel Riga am mers cam cinci minute şi am dat în Aleksandrovska Uliţa aproape de capătul său sudic, exact lângă clădirea Ghirdap şi impunătorul Palat de Justiţie. Clădirea Ghirdap sau Clădirea cu Ceas este vestită prin faptul că a fost prima bancă privată bulgărească ce a fost înfiinţată în 1881, fiind un real sprijin în economia de atunci a ţării. Despre ceas, cel mai vechi din Ruse, montat la etajul al doilea al clădirii, se poate spune că a împrumutat ani de-a rândul un vechi clişeu: acela de a fi numărate în faţa sa de către locuitorii oaşului clipele ce marchează trecerea în Anul Nou, devenind un bun obicei pentru vreme îndelungată.

În faţa clădirii monumentale a Palatului de Justiţie te simţi mic de tot, iar vizavi se află Parcul Libertăţii sau Piaţa Svoboda aşa cum mai este cunoscută deschiderea. În mijlocul său tronează triumfătoare Statuia Libertăţii ce întruchipează o femeie (Bulgaria liberă) cu braţele deschise, într-unul din ele ţinând o sabie, operă a sculptorului italian Arnoldo Zocchi ce a ridicat-o la începutul secolului XX. Coloana pe care se află statuia este flancată la bază de tunuri din bronz în spate şi doi lei în faţă, unul rupând cu dinţii lanţul din bronz, celălalt apărâns scutul libetăţii. Ea a devenit simbolul oraşului şi figurează pe stema sa alături de valurile Dunării.

Urmează Dohodno Zdanie sau Clădirea Profitabilă, care, după părerea mea, este, de departe, cea mai frumoasă clădire din Ruse, cu o arhitectură extraordinară. Ea are o poveste mai deosebită pentru că a fost ridicată la un moment dat şi prin împrumuturile municipalităţii ce au apelat, inclusiv prin intermediul obligaţiunilor, la cetăţenii săi (de unde şi numele de profitabilă). Asta pentru că bugetul inţial alocat a fost depăşit de câteva ori punându-i pe edilii de-atunci în pericolul de a nu putea finaliza lucrarea. Stilul neoclasic al edificiului terminat în 1902, după patru ani de la începerea sa, adoptat de arhitecţi austrieci fac din el veritabila bijuterie a oraşului. Ca şi la debutul său, Teatrul „Sava Ognianov” îşi ţine spectacolele cu succes înăuntrul său unde se mai găsesc galerii de artă, un cazino, o librărie orăşenească. În capătul dinspre AleksandrovskaUliţa, clădirea găzduieşte cunoscutul restaurant cu terasă Happy pe care nu l-am ratat nici noi. Vizavi este clădirea Poştei Centrale din Ruse, iar noi am ţinut-o la pas drept înainte fotografiind de zor şi alte clădiri demne de atenţie precum cea a Societaţii de Asigurări „Bulgaria (la fel, în stil neoclasic), prima de acest gen din ţară. Din câte am văzut eu, Ruse deţine acest titlu de „prima” sau „primul” în multe dintre inovaţiile Bulgariei, ceea ce nu-l face decât a fi mai merituos. Un pic mai încolo am intrat în intersecţia cu strada Slavianska, stradă pe care citisem că se află casa memorială a scriitorului evreu Elias Canetti, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1981 care s-a născut, aici, la Ruse. La întretăierea străzilor era ridicat un bust al scriitorului.

Am ţinut-o drept şi în curând am dat în largul parc Aleksandr Battenberg (de fapt ţinta noastră finală a acelei zile), mărginit pe laturi, aşa cum reieşea de pe harta din broşură, de alte câteva construcţii emblematice ale oraşului. În centrul său se află semeaţă Statuia dedicată Ostaşilor Bulgari, iar drept înainte apare clădirea impozantă a Muzeului de Istorie înfiinţat în 1904, având în faţa sa o fântână generoasă şi arătoasă, din păcate, goală acum. Lângă el se află mai noul Ecomuseum cu Acvarium alături de care încântă privirile tot o cladire neoclasică masivă: Liceul Hristo Botev. Pe partea cealaltă, diametral opus fântânii se zăreşte cupola monumentalei Biblioteci „Liuben Karavelov”, considerată a fi cel mai important edificiu al centrului vechi din Ruse. De fapt, parcul Aleksandr Battenberg împreună cu toate aceste clădiri dimprejurul său sunt considerate a fi centrul vechi al oraşului Ruse.

Am admirat, am fotografiat şi am făcut cale întoarsă până la Slavianska Uliţa pe unde am luat-o vrând să dăm în b-dul Pridunavski ce ne-ar fi dus înapoi la hotel paralel cu faleza Dunării. Pe strada Slavianska am identificat Casa lui Elias Canetti care astăzi este un muzeu dedicat acestuia şi monumentul lui Angel Kanchev, un tânăr revoluţionar bulgar care m-a impresionat cu vârsta sa fragedă avută la moarte: 22 ani. Ne-am înscris pe b-dul Pridunavski pe care urma să-l străbatem, ocazie cu care am mai găsit câteva clădiri demne de atenţie: Catedrala Romano-Catolică Sf. Pavel, o construcţie pe cât de veche (1890), pe-atât de plăcută, casa-muzeu „Zahari Stoyanov” unde s-ar afla câteva expoziţii interesante din viaţa şi munca cronicarului, casa-muzeu „Baba Tonka” dedicată acestei femei revoluţionare implicată în mişcările de eliberare de sub otomani. Legătura dintre cei doi era că Zahari Stoyanov era căsătorit cu una dintre fiicele Babei Tonka, ce se trăgea din neamul Obretanov, familie recunoscută de revoluţionari ai Bulgariei.

În fine, aproape de hotel, spre care peisajul este încântător cu Dunărea pe stânga şi pleiada aceasta de clădiri pline de istorie pe dreapta, am identificat şi casa lui Andrea Turio, finalizată în 1900 cu materiale alese cu grijă din întreaga lume, ale cărei săli sunt decorate în stilul oraşului antic Pompei. Mai încolo apare şi Muzeul Vieţii Urbane sau Casa Kaliopa, o construcţie tipic orăşenească bulgară fără altfel de influenţe, care spune povestea tipului de viaţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea din Ruse. Se pare că deţine colecţii valoroase de haine de damă, porţelanuri, pahare, bijuterii de argint, alături de care sunt prezentate machete de interioare: o cameră de desen, un living, o sală de muzică, un dormitor. Din seria „primul”, aici ar fi primul pian orizontal importat în Bulgaria de la Viena. Legenda locului spune că între această Kaliopa, o femeie frumoasă, soţia consulului prusac Kalish, şi Midhad Paşa, guvernatorul Provinciei de atunci a Dunării, s-a născut o romantică poveste de dragoste. Această casă a fost premiul pe care Midhat Paşa l-a oferit persoanei câştigătoare a unui concurs de tras cu arcul, care nu a fost altcineva decât, iubita sa, Kaliopa.

A doua zi am început-o vrând să căutăm Sexaginta Prista, pentru că Ruse este fericitul oraş posesor al unor ruine antice chiar în sânul său, aproape de port, organizate în situl arheologic cu acelaşi nume: Sexaginta Prista. În traducere, înseamnă portul celor şaizeci de vapoare şi este o fostă cetate romană situată pe malul Dunării ceva mai înalt în această zonă, fondată, mai întâi, de traci şi preluată apoi de romani în jurul anilo 70 D. C. în timpul împăratului Vespasian. De fapt, făcea parte dintr-un sistem de fortificaţii majore de-a lungul Dunării.

Am plecat de la hotel, la fel, pe-un ger năprasnic, cu un soare super-strălucitor pe faleză, până aproape de port până am dat într-o staţie de taxi unde aştepta o maşină. L-am rugat pe taximetrist, întinzându-i harta cu denumirea, inclusiv în bulgară a obiectivului: Rimska Krepost, să ne îndrume paşii în direcţia corectă. Deşi simţeam că eram în apropiere, nu văzusem nici un indicator, aşa am apelat la taximetrist dar, el ne-a indicat o direcţie greşită spunându-ne„sute metri” gesticulând în direcţia opusă celei arătate de hartă. Bineînţeles că nu l-am ascultat, am mai mers vreo 10 metri şi am dat de indicatorul pe care era scris că sit-ul arheologic era la 20 metri. Şoferul, vizibil încurcat, observându-ne nedumeriţi a pornit în trombă şi s-a făcut nevăzut. Desigur că fiind 1 ianuarie am găsit închis aşa că ne-am promis din nou că vom mai reveni.

De-aici ne-am înscris spre centru cu gândul să ajungem în zona primăriei, trecând pe lângă Biserica Evanghelică Metodistă, de fapt trebuia să ajungem de cealaltă parte a parcului Libertăţii, într-o piaţetă largă. Clădirea Primăriei este modernă şi are o formă ciudată, futuristă, desfăşurată mai mult pe lungime. Un pic mai în faţă, dincolo de un platou cu bănci pe care oamenii ieşiseră la aer în ciuda frigului, era elegantul edificiu al Operei, locul de unde veniseră tinerii talentaţi ce ne încântaseră în noaptea Revelionului. Lângă Opera se află cel mai vechi lăcaş de cult al oraşului: Biserica Sfânta Treime (Sveta Troitsa), ridicată în 1632 fiind nevoită să respecte impunerile otomane, de a nu depăşi înălţimea moscheilor. Acest neajuns s-a compensat prin construirea unei nave subterane, ornată cu icoane, picturi murale si un iconostas impozant. Lângă ea am văzut că se află clădirea Mitropoliei din Ruse, evident mai nouă şi nu atât de frumoasă. După ce am trecut în revistă afişele cu programul Operei din Ruse, ne-a atras atenţia, la distanţă nu prea mare, Panteonul Renaşterii Bulgare, o grandioasă construcţie tip dom îmbrăcată cu o cupolă aurită în vârful căreia o cruce indică faptul că-i vorba de un edificiu comemorativ. Şi aşa este, pentru că înăuntru se odihnesc nu mai puţin de 453 eroi din perioada Renaşterii vegheaţi de o flacără veşnică ce arde sub bolta aurită unde există şi o capelă.

Reveniţi în Piaţa Libertăţii, ne-am repus pe Aleksandrovska Uliţa, dar înspre celălalt capăt trecând pe lângă Centrul de Informare Turistică, şi acesta închis, şi am pornit-o pe bulevardul Tsar Ferdinand perpendicular cu Dunărea pentru a găsi calea rapidă spre hotel. Am trecut pe lângă monumentul lui Stefan Karadzha, un alt revoluţionar de seamă al neamului bulgar care şi-a găsit sfârşitul în Ruse, apoi am virat la stânga depăşind Camera de Comerţ şi Industrie Bulgaro-Română pe care am identificat-o după un panou scris în ambele limbi. Mai aveam puţin până la hotel unde abia aşteptam să ne dezmorţim feţele ce aproape că ne deveniseră casante.

A treia zi, după check-out, în încercarea de-a ieşi din oraş, am urmat bulevardul Pridunavski cu Dunărea pe stânga şi am dat de Muzeul Naţional al Transporturilor, singurul de acest fel din Bulgaria. De fapt, tot din ciclul „primul/prima... ”, acesta a fost deschis în 1966 în clădirea unde a funcţionat prima staţie de cale ferată din Bulgaria, la o sută de la inaugurarea acesteia. Printre exponatele muzeului se numără câteva locomotive cu aburi, precum şi diverse vagoane ce au aparţinut regilor Ferdinand şi Boris al III-lea, mareşalului Tolbuhin, dar şi vagonul sultanului turc Abdul Aziz. Evident, am găsit închis, dar am fotografiat printre zăbrelele unui gard câteva piese expuse.

Mica noastră vacanţă prilejuită de Revelion se încheiase, Noul An îşi intrase pe deplin în drepturi urmând cursul implacabil al vieţii, iar noi ne întorceam de unde veniserăm un pic mai bogaţi, ducând acasă imaginile proaspete ale unui oraş ce ne făcuse o surpriză frumoasă. Aceasta a fost experienţa numită Ruse, şi dacă n-aţi trăit-o şi voi cumva până acum, vă invit să faceţi o plimbare deconectantă până acolo, merită!

Surse de informare:

Ghidul şi pliantele primite de la Grand Hotel Riga Ruse

---

VIZUALIZĂRI: 6270 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI