Real Maestranza de Caballería de Ronda

TIPĂREȘTE

Din ciclul „oldies but goldies” , cu deviza „nu totul e ceea ce pare” , am să spun câteva cuvinte despre arena pentru coride, Plaza de Toros de Ronda. Inclusiv pe acest site, în articolele dedicate Rondei, sunt descrise vizite în interiorul arenei și în muzeele pe care aceasta le găzduiește, fiind asemuită cu cele similare din Sevilla sau Malaga. Dar, în realitate, acest obiectiv nu este legat (numai) de luptele cu tauri, ci mai întâi de toate e legat de cai, iar în prezent de... cărți.

Pentru cei care știu spaniolă, filmul oficial de prezentare se poate vedea pe YouTube: youtube. Eu nu înțeleg limba, dar imaginile sunt grozave – vă invit să le urmăriți. În privința conținutului filmulețului, din câte îmi dau seama, în linii mari sunt aceleași informații pe care le puteți găsi pe rmcr.org/m/menu_eng.html. Sau, puteți citi acest review. ????

ISTORIC

Andaluzia a fost cucerită complet de către Regii Catolici în 1492 (procesul a început, însă, cu 300 de ani, înainte, Sevilla fiind luată în 1248, de exemplu). Ultima a căzut Granada, dar – datorită poziționării sale cu totul deosebite – și Ronda a rezistat destul de mult, până în 1485. (Nu întâmplător multe dintre localitățile din jur au, în denumirea lor, „de la Frontera” , Reconquista a lăsat urme vizibile în toponime.) După cucerire, au existat numeroase revolte ale populației arabe (nu foarte bine tratată de către noii stăpâni), așa că păstrarea unui spirit combativ în rândul creștinilor a fost unul dintre obiectivele regilor Spaniei în următoarea sută și mai bine de ani.

Felipe al II-lea, în 1572, a emis un decret prin care încuraja nobilii locali să se organizeze în frății cu rol de miliții. Primii care au răspuns au fost nobilii din Ronda, care au format Hermandad del Santo Espíritu (Frăția Sf. Duh, gen ????), cea care ulterior va deveni Real Maestranza de Caballería de Ronda (Ordinul Regal al Cavalerilor de Ronda).

Acum, să nu ne imaginăm că erau un fel de cavaleri templieri. Principalele activități în cadrul ordinului erau instruirea și antrenarea în folosirea armelor și în arta călăritului. Bineînțeles, au existat ocazii în care abilitățile dobândite au fost testate în lupte. Nu puțini dintre cavaleri, sărăcind, au luat drumul Americilor, unde și-au lăsat oasele sau, din contă, au făcut averi. Dar, mai adesea, se preocupau cu diverse dispute locale sau se distrau luptând cu taurii – până în sec. XVIII, toreadorul lupta călare, în așa numitul „stil Jerez” .

Ordinul a dobândit relevanță pe plan local, beneficiind de tot felul de privilegii regale. La rândul său, s-a implicat în viața cetății, în misiuni de apărare, contribuind la construcția de biserici și mănăstiri sau donând pentru Puente Nuevo, întreținând herghelii care au adus faimă orașului (fiecare membru al ordinului trebuia să aibă câte doi cai de rasă). Nu în ultimul rând, au adunat o bibliotecă ce, în prezent, este considerată a reprezenta una dintre cele mai importante arhive din Spania, au înființat primele școli în limba spaniolă în care se studia matematica, au încurajat artele în zonă.

Cele două preocupări importante au rămas, însă, echitația și corida, iar acestea s-au potențat una pe cealaltă. Principalul motiv pentru care, în a doua jumătate a sec. XVIII, ordinul a făcut toate demersurile, chiar forțând nota, pentru a construi arena, a fost acela de a reuși să colecteze banii necesari întreținerii hergheliei și activităților caritabile, folosindu-se de uriașul succes pe care începuseră să îl aibă la public luptele cu tauri.

Din cele cinci Maestranzas (Ronda, Sevilla, Granada, Valencia și Zaragoza), cele trei situate în Andaluzia și-au ridicat arenele cam în aceeași perioadă. În Ronda, cererea de construcție a fost făcută încă din 1754, dar un accept formal din partea autorităților nu a venit, practic, niciodată. Terenul, situat în acea vreme în afara orașului (în poza de Instagram a Rondei se vede poziționarea: la nord de Puente Nuevo, nu departe de acesta – dar să nu uităm că podul nu era construit încă!) a fost cedat de municipalitate prin 1770, iar construcția propriu zisă a început zece ani mai târziu.

În 1784, înainte de „recepția” lucrărilor, s-au și grăbit să facă inaugurarea, la care au fost invitați să participe cei mai mari doi toreadori ai vremii: Pedro Romero (localnic) și Pepe Hillo (din Sevilla). Chiar în timpul luptelor, în ziua de 11 mai, un accident a dus la prăbușirea lojelor principale și, în panica creată, zece oameni și-au pierdut viața. A ieșit destul tam-tam (ne amintim că nu a existat niciodată un acord formal pentru construcția arenei), au urmat intervenții directe la rege și, până la urmă, a doua inaugurare, cu aceeași protagoniști, a avut loc în 1785.

Poarta monumentală a fost gata trei ani mai târziu și este realizată de Juan de Lamas, pietrarul care, în aceeași perioadă, a condus construcția Puente Nuevo. În 1923, poarta a fost mutată în partea fix opusă poziției inițiale (era către nord-vest, acum e către sud-est): proaspăt construitul Teatru Espinel îi masca vederea.

Un moment dificil a fost ocupația franceză din 1810-1812, în timpul căreia arena a fost folosită drept cazarmă; a fost nevoie de o refacere aproape completă prin 1820. Din nou, armata s-a instalat aici în timpul Războiului civil spaniol, în 1936-1940, cu distrugerile de rigoare - dar a fost renovată în anii de după. În 1959, un uragan foarte puternic a provocat pagube majore, fiind necesară o nouă restaurare în 1963-65. Alte reparații au fost făcute în preajma anului 2000.

CORIDA ÎN RONDA

În prima jumătate a sec. XVIII, în Ronda a făcut furori Francisco Romero, primul mare toreador al orașului, născut pe la 1700, întemeietor al unei adevărate dinastii. Lupta prin piețele orașului și este considerat a fi inventatorul muletilla, pelerina roșie folosită pentru a ațâța taurul. De asemenea, este primul toreador care a renunțat la stilul Jerez (lupta călare), fapt care a dus la formarea unei adevărate mitologii în jurul numelui său: omul – aflat în condiții de inferioritate în ce privește înzestrarea primită de la mama natură – care își doboară adversarul aparent superior.

A fost urmat de fiul său, Juan Romero, rămas în istorie ca unul dintre cei care au organizat coridele în forma pe care o cunoaștem în prezent. A combătut luptele improvizate, susținând înființarea arenelor de coride și formând primele echipe de toreadori. A transformat coridele în adevărate spectacole, în care fiecare om și fiecare animal aveau roluri prestabilite.

Juan a avut o fată și șase băieți, patru dintre ei devenind toreadori. Dintre aceștia, Pedro Romero este considerat de către cunoscători cel mai important personaj din întreaga istorie a coridelor. Născut în 1754, a ucis primul taur în 1775 și, până la retragerea sa din 1799, a omorât cam 6000, fără a suferi niciodată vreun accident. A trăit până în 1839 și, la 80 de ani, a coborât din nou în arenă, la Madrid. A fost o legendă a acelor vremuri: el este cel care i-a inspirat lui Goya ciclul de gravuri Tauromaquia (se pare că Goya i-ar fi creat chiar unele costume) și cel care a impus figura toreadorului în conștiința publică.

În sec. XIX Ronda nu a mai dat naștere unor personaje de o asemenea anvergură, dar a atras marile nume ale epocii să lupte aici. În 1820 a fost înregistrată singura moarte a unui toreador în această arenă (anterior, doi dintre frații lui Pedro Romero au murit în lupte, dar prin alte părți).

După o perioadă de declin, tradiția a fost reluată în sec. XX, odată cu apariția lui Cayetano Ordóñez. Legenda spune că un spectator-suporter i-a cumpărat costumul cu care a coborât pentru prima dată în arenă în 1922, la numai 18 ani. A devenit instantaneu idolul mulțimilor, fiind purtat pe brațe de public prin poarta principală a Real Meastranza de Caballería de Ronda, gest pe care l-au repetat ulterior, în 1924, și spectatorii din Sevilla.

Fiul său, Antonio Ordóñez, și-a depășit părintele: a fost un toreador elegant, inteligent, puternic, considerat cel mai bun din generația sa. A atras admirația unor mari personaje precum Orson Welles sau Ernest Hemingway: primul a lăsat prin testament ca cenușa să îi fie amestecată cu praful arenei călcate de picioarele lui don Antonio, al doilea s-a inspirat din rivalitatea dintre Ordóñez și cumnatul său, un alt mare toreador, Luis Miguel Dominguín, pentru volumul de povestiri „Vara periculoasă” (1959).

Pentru oraș, cea mai importantă moștenire lăsată de Antonio Ordóñez este Feria de Pedro Romero, un festival anual al cărui punct culminant este Corrida Goyesca. Toreadorul modern a înființat acest festival în memoria marelui său predecesor, prima ediție – din 1954 – fiind prilejuită de cea de-a 200-a aniversare a nașterii lui Pedro Romero.

Timp de o săptămână, la finalul lui august-începutul lui septembrie, se organizează tot felul de evenimente: spectacole hipice, concurs de trăsuri de epocă, un festival de muzică flamenco și unul de dans andaluz, expoziții de artă tradițională și târguri ale meșteșugarilor locali etc. Apogeul este atins în ultima sâmbătă când, la 17:30, se desfășoară un spectacol de lupte cu tauri în cel mai pur stil clasic. Adică, inclusiv costumele toreadorilor și cele ale spectatorilor trebuie să fie ca cele din tablourile lui Goya, de unde denumirea „Goyesca” . Artiști precum Picasso sau Giorgio Armani au creat pentru aceste evenimente.

În ziua de azi, în cea mai parte a Spaniei coridele au fost interzise – Andaluzia este una dintre puținele regiuni (parcă singura?) în care astfel de spectacole încă mai au loc. Și, dintre toate, Corida din Ronda este cea mai așteptată. Biletele se vând cu mult timp înainte, iar un loc la hotel este practic imposibil de găsit în respectiva perioadă. Ultima s-a desfășurat în 2019; în 2020 a fost anulată de coronavirus, iar în acest an se așteaptă anunțul autorităților chiar în aceste zile.

REAL MAESTRANZA DE CABALLERÍA DE RONDA

Am vizitat arena cu două zile înainte de Crăciunul din 2015. A fost o zi cu o lumină ireală, poate și zidurile albe să fi avut rolul lor, dar cu asta am rămas în cap de atunci: lumina. Și cele 20 de grade în ajunul Crăciunului.

Am văzut și arenele din Malaga și Sevilla. Seamănă și nu prea cu cea din Ronda – sunt mai mari, dar parcă mai puțin impresionante. Pentru că la Ronda există caii și Maestranza. Vechiul ordin cavaleresc supraviețuiește cumva, funcționând în prezent ca organizație culturală non-profit al cărei scop este menținerea școlii de echitație, conservarea clădirilor și a valorosului patrimoniu pe care l-a moștenit: arhivele, operele de artă, colecțiile de uniforme, arme și harnașamente expuse în muzeul arenei etc. (De organizarea festivalului se ocupă autoritățile orașului.) În conformitate cu tradiția stabilită de-a lungul secolelor, „marele maestru” (onorific) al Real Maestranza este însuși regele Spaniei, Felipe VI. O sală din interiorul arenei prezintă istoricul ordinului.

La stânga și la dreapta porții monumentale sunt statuile celor mai mari doi toreadori pe care i-a dat Ronda, Pedro Romero și Antonio Ordóñez; se cam stă la rând la poze. Bineînțeles, există și statuia unui taur uriaș, nu se putea fără.

Intrarea în arenă se face, însă, pe undeva prin spate. Odată înăuntru, traseul recomandat este cel care conduce întâi la grajduri, undeva pe parcurs fiind o ușă, nu prea bine semnalizată, prin care se poate pătrunde în manej. Se ajunge într-o tribună care dă către sala de dresaj și de antrenament a cailor ce fac farmecul acestui loc. Am avut noroc: chiar când am ajuns noi, un cal își consuma energia alergând ca disperatul de jur împrejurul pereților. (În filmulețul atașat, eu vorbesc cu fata despre chestii pământești, iar soția conversează cu bidiviul.) La un moment dat a obosit și atunci o antrenoare a reușit să îl calmeze și să înceapă exercițiile cu el (avem mai multe filmulețe, am fost privilegiați să fim atunci, acolo).

Abia apoi se intră în arena de coride. Se coboară în praf, te poți învârti de-a lungul și de-a latul, poți urca în tribune să îți faci poze de Instagram – mai ales dacă prinzi o lumină ca în ziua în care am ajuns noi (e plin netul cu imagini de pe aici și se pare că lumina aceasta nu e o întâmplare). În anumite zile poți avea ocazia de a asista la exerciții hipice, unele adevărate spectacole – am văzut fotografii încărcate de alți vizitatori.

Pe scările pe care le-am pozat se pătrunde în muzee. Acestea au o interesantă formă circulară: sunt situate sub arenă, de jur împrejurul ei. Din păcate, nu am deloc imagini din interior, nu îmi mai amintesc dacă era interzis sau, pur și simplu, nu am făcut poze (iată de ce trebuie să scriem despre ce vedem cât timp lucrurile sunt încă proaspete, dar rebelul din mine nu și nu: cel mai bine este exact atunci când avem chef ☹).

Prima expoziție este Colleción de Tauromaquia și prezintă istoricul coridelor în Spania, de la cele populare din vremea Reconquista, la spectacolele din prezent (mă rog, cât s-or mai organiza, că istoria lor pare a se apropia de sfârșit). Documentează, de asemenea, importanța dinastiilor Romero și Ordóñez în istoria coridelor. Pe lângă capete de tauri împăiate și diverse obiecte legate de luptele purtate aici, muzeul găzduiește o bogată colecție de gravuri și litografii, inclusiv o copie veche a tabloului Tauromaquia de Francisco de Goya și lucrări ale pictorilor Lake Price și Edward Orme (Anglia) sau Víctor Adam (Franța).

A doua este dedicată cailor: Real Guarnicionería, o valoroasă colecție de hamuri folosite în ocazii festive. Există piese de gală orientale, franceze, englezești și andaluze. O parte dintre exponate au aparținut lui Louis-Phillippe d' Orleáns, regele Franței între 1930-1948.

Vizitele în interiorul arenei pot fi făcute doar până în amiază, în intervalul orar 10-15, de miercuri până duminică. De pe site-ul rmcr.org/m/menu_eng.html, pe care l-am mai amintit, se poate descărca pliantul pe care îl găsim și la casa de bilete; există audioghiduri (+ 1,5 € la prețul biletului) și, de asemenea, se organizează tururi ghidate pentru grupuri. Prețul unui bilet este de 8 €. Există un magazin de suveniruri și o cafenea, dar în prezent ele sunt închise (noi le-am călcat pragul).

În partea de nord-est a arenei se află biblioteca organizației – nu am vizitat-o, nici nu am știut de existența sa până de curând, când am documentat acest articol. Este deschisă publicului, dar nu am înțeles prea bine dacă și turiștilor – înclin să cred că nu. Pozele pe care le-am găsit pe net prezintă un interior impresionant, care aduce aminte de alte mari biblioteci europene. Are peste 20.000 de volume, cel mai vechi datând din secolul al XVI-lea. Recent a fost inaugurată o sală multimedia, unde pot fi vizionate documentare privind istoria ordinului și cea a orașului Ronda.

În apropierea arenei se află și două monumente dedicate unor mari iubitori ai Rondei, despre care am pomenit mai sus: scriitorul Ernest Hemingway și regizorul Orson Welles.

HOTEL MAESTRANZA

La nici 100 de metri se află hotelul în care am stat o noapte. Eu îl recomand cu căldură – și văd că, în continuare, are scoruri mari pe toate site-urile de specialitate. Nu revin cu review dedicat (a trecut destul de mult timp), dar știți deja: clădire istorică, camere spațioase, servicii aproape de perfecțiune, mic dejun fabulos, de astea.

---

VIZUALIZĂRI: 1438 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI