Atât de aproape de Polul Sud și totuși atât de frumos

TIPĂREȘTE

Șase zile mi-au trebuit ca să ajung la destinație, în Patagonia. Prima zi Milano, a doua Paris plus lungul drum, a treia Santiago de Chile, a patra Valparaiso, a cincea iar Santiago de Chile și abia a șasea am pus piciorul pe pământul din Patagonia, mai exact în Punta Arenas.

Dimineața devreme scularea. Nu devreme, foarte devreme adică în jurul orei 3 ne-am trezit și am pornit la drum. La ora 6.20 dimineața aveam zbor către Punta Arenas. Am zburat cu o companie low cost, așa că micul dejun l-am comandat și consumat în avion. Contra cost firește.

Zborul a decurs fără incidente, astfel că după aproximativ 3 ore de zbor, mai exact la ora 9,30 am aterizat la destinație, pe micuțul aeroport din Punta Arenas. Cum am ajuns aici ne-am și familiarizat cu frigul, dar în special cu vântul turbat din Patagonia. De altfel Patagonia mai este cunoscută și ca țara vântului turbat și asta pe bună dreptate. Aproape tot timpul bate vântul foarte tare, iar câteodată extrem de tare. Din ce am înțeles de la localnici asta n-ar fi nimic, față de ceea ce trăiesc ei prin zonă pe timp de iarnă!!!

Trei ore am pierdut vremea prin aeroport. De abia pe la 12,30 a apărut autocarul ce ne ducea în destinația finală pe această zi și anume Puerto Natales. Bilete aveam cumpărate online, cu locuri prestabilite. Autocarul e foarte modern, cu scaune rabatabile, dar și cu toaletă. Așa că drumul de încă trei ore până la destinație a părut destul de scurt, mai ales că dădeam pentru prima oară ochii cu Patagonia. Și au fost în jur de 250 de kilometri între Punta Arenas și Puerto Natales, 250 de kilometri în care nu am făcut decât o mică oprire în unicul sătuc întâlnit în zonă.

În sfârșit am ajuns la Puerto Natales. Am debarcat la autogară, ne-am cazat și am ieșit în oraș. Trei orașe am văzut în Chile, iar impresiile mele au fost în crescendo, invers proporțional cu mărimea orașului.

Dacă despre Santiago de Chile pot spune că a fost interesant, despre Valparaiso că a fost un oraș super, despre Puerto Natales nu pot spune decât wow.

Acest mic orășel de provincie de doar 19000 de locuitori m-a impresionat foarte tare. Știți filmele alea americane, cu mici orășele din Alaska? Ei bine asta a fost și prima mea impresie despre acest oraș, si nu numai a mea, că seamănă extrem de mult cu un oraș de la Polul Nord, noi aici fiind foarte aproape de Polul Sud. Probabil că acest lucru e și explicatia!

În locuri unde condițiile de viață sunt atât de neprielnice, nu e loc de prea multe floricele și alte bazaconii, ci totul e practic. Orașul a fost construit în 1911 de către imigranți europeni. Principala preocupare a locuitorilor acestui oras era cresterea vitelor, a oilor și pescuitul. De altfel este un important port, de unde se poate pleca pentru a vizita fiordurile din Patagonia. În ultimii ani s-a dezvoltat foarte tare din pricina turismului.

Astfel, în ziua de azi, marea majoritate a locuitorilor acestui oraș sunt angrenați în industria turistică. Prin acest mic și cochet orăsel găsești la tot pasul restaurante mai mici sau mai mari, dar și o mulțime de unităti de cazare. Evident predomină hostelurile fiind o zonă preferată de oamenii iubitori de natură în general și de munte în mod special, cu resurse mai modeste și care nu pun mare preț pe lux. De data asta noi am avut noroc să stăm la hotel, dar despre asta am povestit deja. Evident că sunt si hoteluri de lux prin această stațiune turistică, iar prețurile pentru o noapte la un asemenea hotel pleacă de undeva de pe la 300 usd si ajung așa pe nesimtite până la 1000 usd. Asta în zonele cu o priveliște deosebită. Și nu sunt puține pe aici, astfel de locuri. O să povestesc un pic de ele la momentul potrivit.

Cum spuneam ne-am cazat și am iesit în oraș. Dacă am ajuns aici pe o ninsoare ca-n povești, spre seară cerul s-a luminat și am prins un apus de soare superb. Am fost în zona apei unde am făcut niște poze deosebite, inclusiv cu drona. Ne-am felicitat pentru acest lucru, pentru că-n următoarele zile nu am mai prins o asemenea vreme.

Dar să spun și ceva de oraș. Orașul e micuț. Stăzile care-l străbat sunt toate cu sens unic și sunt perpendiculare, ca-ntr-un caiet de matematică. Nu exista niciun semafor, ci doar semne de cedează trecerea. Traficul prin oraș este destul de lejer, excepție dimineața si seara, când pleacă, respectiv se întoarce lumea de la serviciu. Iar mașinile sunt în marea lor majoritate niste monștri pe roți. Vezi la tot pasul mașini de teren cu o capacitate de 6000 cmp. O fi bine la volanul unui asemenea monstru?

Există o mulțime de magazine, de unde îți poți cumpăra suveniruri sau câte ceva de ciuguleală. Prețurile ca peste tot în Chile sunt destul de ridicate. Am stat trei zile prin acest orăsel prilej, ca să-l explorez pe îndelete. Asta doar după ce ne întorceam din drumeție. Puerto Natales este punctul principal de unde se pleacă în vizită spre Parcul Național Torres del Paine, unul dintre cele mai mari, mai frumoase și mai cunoascute parcuri din America de Sud. Despre plimbările noastre prin parcul național o să fac un articol separat.

Am vizitat micuța și simpla catedrală din oraș, ne-am plimbat prin parc, dar cel mai mult pe faleză. Cred că n-am făcut niciodată în viața mea atâtea plimbări în regim de vânt turbat și de frig. Dar acolo parcă eram cumva în povești , așa de vrăjiți eram de acest mic orășel. O să vedeți în poze și poate o să vă convingeți, că ceea ce spun eu e conform cu realitatea. Sau poate că nu, poate rezonez eu mai bine, cu un asemenea tip de oraș. Apropo de vânt ne povestea unul din ghizi, că pe timp de iarnă, din cauza vântului extrem de puternic, se pun sfori prin oraș, de care să se țină lumea. Vă dați seama ce aprigă e vremea pe-acolo?

Ce mi-a plăcut mult în acest oraș a fost grija foarte mare pe care o au pentru câinii vagabonzi. Majoritatea au mici adăposturi din carton, construite de iubitorii de animale. Unii au chiar câte o saltea veche pe care stau. Mai mult seara multe magazine îi lasă să stea în holul acela micuț de la intrare. Toți sunt grasi și bine hraniți. Drept urmare nu am văzut câine să latre sau să muște. Toți fără excepție sunt prietenoși. Știti vorba aia, câinele e ca și stapânul?

Coșurile de gunoi sunt ridicate la înălțime, tocmai pentra ca animalele domestice sau sălbatice să nu poată umbla în ele. Sălbatice nu râdeți că în periplu meu de câteva zile prin această zonă am întâlnit o mulțime de animale sălbatice în mediul lor natural. Incredibil pentru zona în care ne aflam, atât de neprielnică vieții, dar explicabil prin numărul redus de oameni din zonă.

Există în acest oraș și un mic muzeu de istorie. Am mers într-o după amiază, după ce ne-am întors din drumeție, cu un amic să-l vizităm. Am ajuns la ora 16,50 și nu am fost lăsați să intrăm pentru că programul era până la 17!!! Dacă am fi știut spaniola poate ia-mi fi explicat doamnei în vârstă de la muzeu, că la noi în Europa poți intra până la ora de închidere, apoi după caz mai poți zăbovi înăuntru un pic. Nu a fost cazul. =))

Aș dori să închei cu o frază preluată după un site de călătorii, Lonely Planet: „Most notably, in spite of a near-constant swarm of visitors, the town still maintains the glacial pace of living endemic to Patagonia”.

P.S.Rog webmasterul să-mi încarce acest scurt videoclip cu o vedere asupra orasului :https://www.youtube.com/watch?v=Ng97_N-B6Vs&feature=youtu.be Mersi!

---

VIZUALIZĂRI: 1481 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI