Plovdiv - un oraș vechi cu un farmec aparte (II)

TIPĂREȘTE

... Continuăm deci să descoperim orașul vechi din inima Plovdivului...

Dincolo de Casa Lamartine, ulița pietruită cotește spre dreapta și ne conduce foarte curând deasupra Teatrului Antic, pe care îl găsim, ca și aseară, parțial ascuns de o pergolă umbroasă. Totul se vede minunat de aici, printre gratiile destul de rare ale gardului metalic, nici nu-nțeleg de ce e nevoie să plătești ca să-l vizitezi, scopul real pare să fie limitarea accesului, totuși. Ne strecurăm printre privirile invidioase ale celorlalți turiști și, după ce-i prezentăm supraveghetorului biletele, acesta ne deschide poarta și putem pătrunde în incintă.

Teatrul Antic aparține perioadei romane a orașului, mai precis a fost ridicat în anii 90 ai sec. 1 d. H., pe vremea împăratului Domitian, când (deja) milenara așezare Philppopolis avea să cunoască o dezvoltare explozivă, devenind în curând epicentrul comercial al provinciei romane Tracia. Numărul locuitorilor avea să depășească 100000 de persoane, atât traci, cât și venetici atrași de miracolul unui oraș în continuă expansiune: greci, romani, evrei, imigranți din Asia Mică și din Orientul Apropiat. Pe lângă Teatrul Antic, au fost ridicate în aceeași perioadă multe alte edificii demne de o asemenea urbe: un forum public, un stadion, două apeducte – vestigii din acestea s-au păstrat până în zilele noastre și pe unele avem să le vizionăm și noi mai târziu.

Teatrul nostru a fost excavat între anii 1968 și 1979, fiind considerat unul dintre cele mai bine conservate teatre antice din lume. Cavea privește către Munții Rodopi și are formă semicirculară, cu diametrul de 82 m, fiind constituită inițial din 28 de rânduri placate cu marmură și putând primi simultan circa 5000 de spectatori. Precum în cazul altor teatre antice, locurile centrale din primele rânduri erau destinate protipendadei orașului și inscripționate corespunzător. Scena era prevăzută cu o construcție monumentală cu 3 niveluri, decorată cu frize, cornișe, statui, coloane ionice și corintice. Teatrul a fost folosit pentru spectacole de vânătoare și lupte cu gladiatori și a funcționat conform acestei destinații până prin sec. 4 d. H., importanța pălindu-i odată cu instaurarea creștinismului.

În prezent, a fost parțial reabilitat și adaptat cerințelor culturale moderne, gradenele sale putând primi în jur de 3000 de spectatori. Săptămânal se desfășoară pe scena Teatrului Antic tot felul de reprezentații (am prins și noi o repetiție cu o seară înainte), printre care și importante festivaluri internaționale de folclor, operă sau muzică rock.

De data asta, doar Tati are chef să se preumble în sus și-n jos și să se strecoare prin toate cotloanele, pe noi, ceilalți, ne-a cam toropit căldura; ne plantăm pe câte un rând, în jumătatea superioară, de unde avem vedere de ansamblu asupra întregului edificiu și stăm și contemplăm, tot sorbind din când în când câte o gură de apă (care deocamdată ne ține și de foame ????). Când ne săturăm de contemplat, iar Tati de colindat și pozat, ne urnim, cu scopul declarat de a întrerupe explorarea în scop de realimentare cu ceva calorii.

Setez pe harta Google coordonatele unei mâncătorii (pe care o știam eu de pe TripAdvisor ????) și ne pornim într-acolo. Doar că nu-i așa de simplu, pe drum ne mai taie calea tot felul de ispite turistice... Luăm act doar de prezența vechii Școli Galbene – o clădire destul de simplă ca arhitectură, cu siguranță monumentală la vremea ei – despre care n-avem stare să aflăm mai multe. Un fost edificiu de învățământ, poate moștenire turcească, nu știu sigur... Tencuiala galbenă e scorojită pe alocuri, ferestrele oarbe privesc spre trecut...

Urmează Biserica Sf. Dumitru – o adevărată poezie în marmură albă! Ne atrage superba fântână în formă de păun cu aripile deschise și, desigur, nu ne putem abține să nu pătrundem și înăuntru, unde admirăm iconostasul, amvonul frumos sculptat și coloanele terminate cu capiteluri aurite. În antichitate, fix pe acest loc se găsea un ansamblu rezidențial numit Eirene (”Pacea Divină”, cuvânt derivat din tracul IRNI; IR = „grație”, „pace” și NI = „nou”), ocupând o întreagă insula, conectată la sistemul de aprovizionare cu apă al urbei; se pare că toate încăperile aveau podele bogat decorate cu mozaicuri policrome, conținând simboluri precreștine.

La ieșire, ca de obicei, eu rămân în urmă; mereu mai găsesc câte un detaliu de pozat, de minunat... Precum bisericuța bizantină pe care n-o bagă nimeni în seamă... Ușa e deschisă, interiorul întunecat, abia disting detalii. De nicăieri apare un nene care mă întâmpină cu bucurie și în următoarele minute avem să ne înțelegem de minune, mai puțin cu ajutorul limbajului vorbit (româno-bulgaro-englezesc), cât al mimicii și gesticii. Înțeleg că mă aflu în Biserica Sf. Petru și Pavel (atât de mică, încât nici nu se află pe hartă!), veche de câteva sute de ani, păstrată miraculos în starea sa inițială. În acest scop, nenea custodele îmi dă să citesc o poveste pe tableta lui (în engleză) și îmi atrage atenția asupra sfinților pictați în superbul iconostas. Îi cer voie să fac poze și mă lasă, cu aceeași bucurie: „Tell the people about us!...” Asta fac, precum vedeți! Să nu cumva să ratați bisericuța asta! O recunoașteți ușor: scundă, cărămidă roșie, acoperiș cu șindrilă, terminat cu o cruce simplă, absidă în dreptul altarului. Aș mai sta, îmi place tare mult, dar pesemne că ai mei m-au dat deja dispărută...

După masa de prânz (despre care o să vă povestesc altădată), ne continuăm vizita. Suntem foarte aproape de Moscheea Giumaia (se scrie lung și complicat, dar așa se citește, așa că prefer s-o numesc astfel) și ținusem minte dintr-un ecou al @Floriei că aici s-ar afla o cafenea-cofetărie excelentă, „un colț de Istanbul în inima Plovdivului” (citez aproximativ). Așa că îi oprisem pe pofticioșii mei să-și comande desert la restaurant, promițându-le ceva și mai și! În timp ce ei se decid (greu!) ce să-și cumpere (pentru mine doar o cafea turcească, vă rog!), eu mă duc să vizitez moscheea.

În acest scop, urc treptele decorate cu ghivece cu mușcate înflorite, ce se fac chiar în stânga cafenelei. Dincolo de ușa de la intrare (care rămâne deschisă totuși), toate zgomotele străzii se topesc în covorul verde pufos, în cupolele bogat decorate în alb-negru-roșu, în coloanele solide, precum picioarele unor elefanți, ce delimitează între ele arce largi. Îmi las încălțămintea în dulăpiorul special și pornesc a-i da ocol, tot cu ochii pe sus, încercând să nu deranjez cei câțiva enoriași (așa s-o fi zicând și la ei?!) ce se roagă în genunchi, cu fețele plecate... Impresionant! Am mai intrat în moschei, dar Giumaia mă atinge în mod special, nu știu de ce.

Din panoul explicativ de la intrare aflu că moscheea, în forma în care o găsim azi, datează de prin 1435, fiind ridicată din ordinul sultanului Murad II, după modelul moscheei din Bergama. La bază, are forma unei basilici cu 3 nave, corespunzătoare celor 3 categorii de credincioși: demnitari, bărbați, femei. Acoperișul este alcătuit din 9 domuri, iar minaretul, precum și zidurile exterioare, sunt dublate cu rânduri de cărămidă roșie, dispuse după un model geometric.

Mă întorc la cafeaua mea, gust puțin și din prăjiturile copiilor; delicioase, într-adevăr. Îi îndemn să urce și ei în moschee, ceea ce se și întâmplă în următoarele minute.

În apropierea moscheei se găsesc și ruinele Stadionului Roman, inteligent integrate în ansamblul modern al zonei. Aici nu e nimeni să ne composteze biletele, pur și simplu coborâm și intrăm. Nu-s prea multe de vizitat sau, mai bine zis, tot ce-i de văzut se poate vedea și de sus, de la nivelul străzii. Oricum, bună parte din ruine sunt încă îngropate sub clădirile din vecinătate.

Stadionul a fost ridicat la începutul sec. 2, pe vremea Împăratului Hadrian, între două din colinele vechiului Philippopolis. Cu o lungime de aproximativ 240 m și o lățime de 50 m, putea primi cam 30000 de spectatori, ceea ce era chiar o cifră, pentru acele timpuri! Cele 14 rânduri erau alcătuite din blocuri mari de marmură, iar în colțurile de la baza acestora au fost sculptate pe alocuri picioare de leu stilizate. Intrarea principală era străjuită de stâlpi monumentali, decorați cu statui înfățișându-l pe Hermes; tot acest ansamblu poate fi azi admirat în Muzeul Arheologic din Plovdiv.

În incinta vechilor ruine s-a amenajat o cameră specială în care se fac proiecții 3D despre stadion și vechiul Philippopolis; desigur, la un cost suplimentar și la niște ore prestabilite. Nu știu să vă dau detalii, noi n-am fost. Deasupra acestei zone e o cafenea, cu vedere frumoasă la ruine – un loc bun de o pauză, dar noi tocmai făcuserăm pauză după pauză, așa că zicem pas și mergem mai departe.

Mai departe ne lansăm pe pietonala de aseară (Cneaz Alexander I), ce unește piața moscheei cu cea în care se află Primăria orașului. O arteră lungă de câteva sute de metri, frumos pavată și pe alocuri umbrită de copaci toaletați și presărată cu stâlpi de iluminat model retro, decorați cu ghivece cu flori, precum și cu locuri de odihnă pentru pietonul ostenit. O străbați destul de anevoios, căci de-a latul sunt tot felul de chestii demne să-ți distragă atenția: clădiri cu arhitectură impresionantă, magazine, mici terase. Undeva pe la mijloc se află și locul ăla pe care-l vedeți în toate ghidurile, unde-și face toată lumea poze – ba cu statuia caraghioasă de bronz, ba în fața literelor colorate ce alcătuiesc cuvântul ”PLOVDIV”. Evident, nu pierdem ocazia să ne prostim și noi un pic! :)

Ajungem în piața Primăriei, un loc uriaș, în care sunt adunate o sumedenie de chestii: o frumoasă fântână circulară (colorată cu spoturi multicolore la lăsarea întunericului), câteva terase cu umbrele (la una din ele am băut aseară câte ceva și am împărțit un platou de sushi bine făcute), un parc decorat cu maxi-ouă de Paști pictate minunat, încă alte clădiri cu arhitectură de luat în seamă (remarcăm în mod deosebit, pe acoperișul uneia din ele, Atlas-ul ce ține în spinare un glob uriaș). Nici Primăria nu-i de lepădat – cu ușile și ferestrele arcuite și cu balcoanele ei discret dantelate...

O luăm prin dreapta, traversăm o arteră aflată în plină reabilitare și pătrundem apoi pe aleile umbroase ale Grădinii Țar Simeon. Iaca, mi s-a părut că o plimbare prin parc ar fi bine-venită pentru familia mea! Sau mai mult curiozitatea m-a impins spre această abatere de la traseu, să văd și eu cum se relaxează locuitorii Plovdivului într-unul din multele lor parcuri! Și da, e plin de locuri de joacă pentru copii, de mămici cu bebei în cărucioare, de adolescenți zgomotoși și de pensionari la câte o șuetă pe bănci, la umbra arborilor seculari... Frumos! În capătul grădinilor, ar trebui să găsim, conform hărții, Lacul cu Fântânile Cântătoare; îl găsim, dar în curs de primenire și acesta.

Ieșim către Piața Centrală, punctul 0 al orașului, cum ar veni. Dintotdeauna, se pare, căci aici descoperim urme ale vechiului For Roman, încadrate frumos între construcțiile moderne; printre ele, clădirea Poștei (cu aer comunist, dar bine întreținută) și cea ce adăpostește Hotelul Ramada (mă uitasem în repetate rânduri la el, pe booking, într-o iarnă, în ideea unei tentative de petrecere a Crăciunului parte în piscina încălzită, parte printre ruine istorice; am renunțat pentru o altă variantă și am lăsat ruinele pentru un anotimp mai prietenos).

Ținta următoare o reprezintă ultimul obiectiv de pe biletul nostru combinat, aflat un pic mai departe de centrul vechi, totuși accesibil după o plimbare de câteva minute de-a lungul Bd. Cneaghinei Maria Luiza (m-am uitat în DEX; deși sună ciudat, ăsta-i femininul de la „cneaz”). E vorba de situl dedicat uneia din cele mai vechi basilici paleocreștine, numit chiar așa: Small Basilica (Mica Basilică). Îl găsim ușor, printre blocuri de locuințe, undeva, pe partea stângă. Dealtfel, așa au și fost descoperite urmele acestui edificiu, pe când se săpa fundația pentru un nou bloc, în 1988. Ulterior au fost declarate Monument Cultural de Importanță Națională, restaurat și conservat in situ, după toate regulile moderne, cu ajutorul unei fundații americane.

În incinta îngrădită găsim ceva artefacte mai puțin importante (resturi de coloane, o piatră de mormânt), dar atenția ne este captată de clădirea roșie ce adăpostește obiectivul propriu-zis. Înăuntru atmosfera este controlată în ceea ce privește umiditatea și temperatura, spațiul luminos. Ne întâmpină două doamne, una vânzătoare la micul magazin de suveniruri, alta custode al muzeului. Ne oferă ceva explicații și ne însoțește pe pasarelele ce înconjoară ruinele, atrăgându-ne atenția asupra splendidelor mozaicuri, multe din ele reprezentând simboluri de la începutul creștinismului: nodul lui Solomon, svastica, rozeta, potirul, porumbeii, cerbul. Există și o inscripție, parțial vizibilă, referitoare la întemeietorii lăcașului.

Doamna cu pricina stă ca un cerber cu ochii pe noi, să nu cumva să fotografiem superbele artefacte. Chiar nu pot face nicio mișcare, sunt în „câmp deschis”, nu vreau să risc și să mă fac de baftă! După ce dăm ocol ruinelor și ne săturăm de admirat mozaicurile, tot doamna custode ne conduce undeva la etaj, unde este organizată o mică sală de proiecții și ne lasă să vizionăm două documentare despre oraș și obiectivele lui turistice.

Cât despre basilică, aflăm următoarele. În anul 471, Philippopolis a fost amenințat teribil de o răscoală a goților; salvarea a venit din partea unui comandant militar, pe nume Basiliscus. Drept mulțumire, cetățenii recunoscători i-au dedicat acestuia ridicarea unei mici basilici, bogat decorată însă. Altarul și amvonul erau sculptate din marmură albă, iar podelele acoperite cu superbe mozaicuri. Basiliscus însuși a donat bani pentru aceste mozaicuri și a ținut să imortalizeze momentul într-o inscripție (păstrată parțial până în zilele noastre). În 475, Basiliscus l-a detronat pe guvernatorul Zeno, luându-i locul, dar, după numai un an, Zeno a preluat din nou puterea. Conform regulilor vremii, el și-a ucis rivalul și a ordonat distrugerea oricăror urme ce i-ar mai fi amintit de acesta. Acela a fost momentul când s-a distrus numele lui Basiliscus din inscripția din basilică.

La sf. sec. 5 sau înc. sec. 6, edificiul a fost distrus într-un incendiu, dar reconstruit în scurt timp, adăugându-i-se și un baptisteriu în formă de cruce, decorat și el cu frumoase mozaicuri, reprezentând porumbei și un cerb adăpându-se (la izvorul Credinței). După alte câteva decade, basilica a ars iar; distrusă aproape complet, n-a mai fost renovată niciodată. Acoperită de valurile uitării, a traversat secolele, până la descoperirea întâmplătoare a rămășițelor sale. Din fericire, soarta sa ulterioară pare să fie demnă de gloriosul trecut!...

Ne încheiem vizita cu achiziționarea câtorva suveniruri și a unei broșuri (gratuite) despre acest obiectiv, precum și cu o mică pauză de toaletă (băi moderne, curate). Pe urmă ne continuăm turul și doamna custode ne îndrumă spre următorul punct pe ordinea de zi: poarta estică a Philippopolisului. „O să traversați un cartier de țigani, dar sunt pașnici!” Într-adevăr, traversăm un cartier colorat, la propriu și la figurat. Mă feresc să fac poze, dar privim toți cu gurile căscate. Grupuri-grupuri, îmbrăcați de sărbătoare, se îndreaptă în aceeași direcție cu noi și curând pricepem: e nuntă! Doamne, de-aș fi acum o musculiță să pot să mai zăbovesc fără să mă vadă nimeni!

Poarta estică ne dezamăgește, găsim doar o groapă plină de bolovani. Pătrundem din nou în orașul vechi și ne îndreptăm spre Strada Meșteșugarilor. Foarte pitorească, plină de flori și pisici planturoase, dar meșteșugarii au cam închis prăvăliile. Asta e! Altădată, poate... Nimerim de data asta și Biserica Sf. Fecioară (Sv. Nedelia), pe care dimineață o rataserăm, dar o găsim închisă și pe aceasta și ne mulțumim doar să-i admirăm turla decorată cu brâuri de cărămidă roșcată.

Tati vrea neapărat „la apă”, adică pe malul Râului Marița, ce taie orașul în două. Mă uit pe hartă și propun un traseu: îl vom traversa pe un pod și ne vom întoarce pe podul următor (care, întâmplător, este chiar Podul Acoperit; căci da, există un pod acoperit și la Plovdiv!). Exact așa procedăm. Strada Nikola Voyvodov străbate un cartier liniștit, adormit de soarele după-amiezei și ne conduce până pe țărmul râului. Adică nu chiar pe țărm, ci pe un soi de faleză amenajată frumos, cu locuri de relaxare și spații de joacă pentru copii. Trag concluzia: da, Plovdiv este un oraș făcut pentru oameni! Pentru turiști, dar mai ales pentru locuitorii săi! Un oraș în care ți-e ușor să-ți fie drag să trăiești!

Râmânem pe țărmul sudic al râului, bucurându-ne de priveliștea dominată de culorile verde și albastru. Râul este însoțit de o luncă considerabilă, pe ambele sale maluri, iar din loc în loc s-au format insulițe de prundiș, pe care-și fac de treabă pescărușii. Ajungem la primul pod, nu știu dacă are vreun nume; are câte o statuie uriașă de calcar alb în fiecare colț – genul de statuie comunistă; câte un tip/tipă în poziție ciudată, ceva între șezând și culcat, cu picioarele flectate. Mă rog, nu cred că mă prind ce-o fi vrut artistul să spună...

Traversăm podul, ne mai oprim pe la mijloc să pozăm. Pe lângă noi vâjâie mașini de tot felul, e un bulevard foarte circulat, îi zice „Țar Boris III”. Dincolo de pod începe unul din cartierele moderne ale orașului, nu ne inspiră prea tare. Remarcăm pe dreapta intrarea monumentală la Internațional Fair Plovdiv („cel mai mare și mai important centru expozițional”, după cum zice harta Google), iar pe stânga câteva clădiri gen zgârie-nori, dintre care una e un hotel. Traversăm printr-un pasaj și ne lansăm pe malul nordic al Mariței, în direcția Podului Acoperit. Acesta mi se pare mai puțin spectaculos decât omonimul lui din Lovech; poate pentru că e – clar – mult mai nou. Înăuntru sunt magazine și o cafenea sau două.

Ieșim pe artera Rayko Daskalov, în mare parte pietonală, mărginită de parcele frumoase cu flori, de magazine și mici terase. Zona e deja foarte animată (se apropie orele mesei de seară). Ajungem în plimbare agale, cu Duracel-ul spre minim, fix în dreptul moscheei. Între timp, îmi amintisem că uitasem să caut ceasul solar instalat pe unul din zidurile exterioare ale acesteia, și-o iau la ocolit (singură; ceilalți se împart care încotro – Milena într-un H&M, Paul și Diana spre hotel, Tati pe terasa unei berării din apropiere). Îl găsesc pe ceas și-l imortalizez cu bucurie (citisem că a fost dăruit de nu știu ce ofițer rus prin 1800 și ceva, habar n-am în ce context și mi-e lene să caut).

... Mă alătur și eu lui Tati, nu mi-ar prinde nici mie rău ceva hidratant... Cam asta a fost plimbarea noastră prin Plovdiv, mă declar mulțumită pentru câte am reușit să acoperim într-o zi! 8 obiective de pe biletul combinat (din 9; Casa Stambolian, cu expoziția permanentă a lui Dimitar Kirov am ratat-o), dar și multe altele... Am mâncat bine, am gustat și o porție mică și dulce de Istanbul, ne-am bucurat de o vreme excelentă pentru plimbare... Marele meu regret rămâne Muzeul Etnografic și dintr-o dată îmi vine o idee: „Tati, putem să mergem acolo mâine dimineață, înainte de a pleca acasă! Ne trezim la 8, mâncăm și la 9, când se deschide, suntem acolo, că-i la doi pași de noi!” Tati încuviințează.

... Dar despre această vizită în episodul următor...

---

VIZUALIZĂRI: 1077 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI