Assisi: un mix surprinzător de sacru și profan

TIPĂREȘTE

”Aici, în Assisi, nu avem nevoie de cuvinte. Îl avem pe Francisc, o avem pe Clara. Să-i lăsăm pe ei să vorbească”.

Papa Francisc

Oare de ce mi-am închipuit că Assisi e un fel de Fátima în stil italian? De ce am crezut că totul aici se învârte în jurul Basilicii Sfântului Francisc și că, în afară de ea, nu prea mai ai altceva de văzut?!!

Ce mult m-am înșelat...

În primul rând, fiindcă Assisi nu e un sat devenit centru de pelerinaj peste noapte, în urmă cu un veac, ci un oraș cu aproape 30.000 de locuitori și o istorie zbuciumată de peste 2.500 de ani.

Întemeiat de umbri pe panta vestică a muntelui Subasio, a fost cucerit de etrusci iar de la finele secolului III î. Hr. a intrat sub dominație romană, vestigii ale municipiumului Asisium fiind păstrate în zidurile de apărare, în forum (Piazza del Commune), amfiteatru și Templul Minervei (Chiesa di Santa Maria sopra Minerva). A fost creștinat de San Rufino, patronul său spiritual, în anul 238, a stat sub stăpânire lombardă, a devenit pentru scurt timp commune ghibelină independentă și a luptat contra Perugiei guelfe, Francesco di Bernardone (viitorul Sfânt Francisc) fiind luat prizonier în urma unei asemenea bătălii, după care a făcut parte pe rând din ducatele Urbino și Spoleto și din Statele Papale.

Deși odată cu construirea Basilicii Sfântului Francisc (sec. XIII) a ajuns să fie cunoscut în lumea catolică, Assisi a fost relativ neglijat începând cu sec. XVI și până în 1926, când comemorarea a 700 de ani de la moartea sfântului a adus în oraș peste două milioane de credincioși. De atunci, s-a impus drept unul dintre cele mai importante locuri creștine de pelerinaj din lume. Zilnic autocarele aduc mii de vizitatori (e locul cel mai aglomerat din Umbria, din cele pe care le-am văzut, și singurul spre care am călătorit în picioare cu trenul), iar banii proveniți din turismul ecleziastic și nu numai au fost folosiți cu înțelepciune de autoritățile locale pentru refacerea numeroaselor clădiri afectate de cutremurul din 1997, printre care s-a numărat și Basilica di San Francesco.

Astăzi Assisi se prezintă ca o urbe înfloritoare rămasă indisolubil legată de numele Sfântului Francisc și al basilicii ridicate în onoarea lui, mărturii ale vieții sale fiind însă păstrate și de alte biserici și locuri. Orașul este practic împânzit de lăcașuri religioase, declarate parte a Patrimoniului Mondial UNESCO în 2000, și impregnat de atmosfera aceea de simplitate și adâncă pioșenie inspirată de mesajele lui de bună înțelegere, pace și iubire față de Dumnezeu și ființele cuvântătoare și necuvântătoare. Alături de el, venerați sunt aici și sfânta Clara/Chiara, discipola lui și întemeietoarea Ordinului Clariselor, precum și Sfântul Rufino.

Casele Domnului au fost înfrumusețate de lucrările unor mari artiști, precum Giotto, Cimabue, Simone Martini sau Pietro Lorenzetti, așa încât orașul adăpostește un adevărat tezaur cultural, apreciat deopotrivă de pelerini și de turiștii mai puțin credincioși.

Amplasat în trepte pe pantele muntelui Subato, la altitudini ce ating 600 m, Assisi oferă privitorului panorame superbe spre Valea Umbriei, după cum și urcând spre oraș, ai parte de imaginea unică a celebrei și impunătoarei basilici papale. Străzile medievale înguste și în pantă sunt mărginite de case din piatră rozalie excavată la fața locului. Aspectul lor auster e îndulcit de puzderia de ghivece de flori agățate direct pe ziduri ori frumos aliniate în micile scuaruri din față, de reliefurile și frescele decolorate de vreme de deasupra porților, de balconașele din lemn traforat, de steagurile ce amintesc de festivalul Calendimaggio, desfășurat în fiecare an la începutul lunii mai.

În mod surprinzător pentru mine, Assisi a reușit să combine în mod fericit vestigiile trecutului și ambianța sacră a lăcașurilor de cult cu un aer profan diafan, și nu agresiv comercial. Aleile în trepte ascund de multe ori fațadele unor baruri și restaurante, micile prăvălii vând suvenire în care chipul Sfântului Francisc se regăsește la loc de mare cinste, păpușa Pinocchio, poșetele de damă și eșarfele viu colorate sunt expuse lângă crucifixe iar printre picioarele fețelor bisericești înveșmântate în tunici cenușii, câinii și pisicile se războiesc pentru supremație.

Viața de zi cu zi, energică, vibrantă, cu nunți în Piazza del Comune și pictori cu beretă ce își așază tacticos pensulele la loc în timp ce își admiră opera, continuă neabătută în acest orășel umbrian de poveste în care oricine - de la vizitatorii cucernici la amatorii de artă, istorie și peisaje naturale și urbane - își va găsi cu siguranță ceva de văzut și plăcut.

Așa cum ni s-a întâmplat și nouă.

Dar mai întâi se cuvine să menționez ca principale surse de documentare pentru acest review următoarele site-uri: assisionline.com; keytoumbria.com/Assisi.

Am pornit în explorare luând autobuzul de pe Viale Patrono dʼItalia, din stația de pe laterala Basilicii di Santa Maria degli Angeli vezi impresii. Am fost inspirată și m-am așezat repede la geam, de unde am surprins în fotografii, pe parcursul urcușului, imaginea Basilicii di San Francesco. Și după mai puțin de zece minute, am ajuns la stația terminus, Piazza Matteotti, presupus loc de desfășurare a spectacolelor de circ în perioada romană devenit astăzi parcare, amănunt important, căci cea mai mare parte a orașului vechi este închisă circulației.

Piața este totodată un bun punct panoramic, de la înălțimea sa putând fi admirată Rocca Maggiore, masiva fortăreață medievală construită probabil de Carol cel Mare după înfrângerea longobarzilor din anul 774 și refăcută din ordinul cardinalului Albornoz în 1336. Turnul poligonal a fost adăugat de Papa Pius II în 1458 iar bastionul cilindric de lângă intrare de către Papa Paul III în 1535-1538. Assisi deține și o altă cetate, una romană, Rocca Minore, mai mică și mai puțin bine păstrată.

Urmăm un indicator și străbatem Via del Torrione către Cattedrale de San Rufino. În drum ne dăm seama că am avut noroc cu acest traseu, în cea mai mare parte drept sau descendent, care nu ne supune picioarele la cazne și, bucuroși de constatare, facem un popas la Cafe del Duomo. Ne hidratăm cu bere (unul din noi), cafea și apă (cealaltă) și ronțăim din alunele și chipsurile ”on the house” care aveau să ne țină oarecum de foame până după șapte seara, când am ajuns ”acasă” în Perugia.

Grea e viața de turist! ;)

Ceva mai răcoriți, ne îndreptăm spre catedrală, nu înainte de a remarca o butaforie așezată pe un fel de roabă, despre care aflăm de la chelner că a rămas de la Festivalul Calendimaggio.

Bun, gata cu prostiile, că avem treabă...:)

Domul, dedicat patronului spiritual al orașului și cel dintâi episcop al său, este un exemplu tipic de arhitectură religioasă umbriană din sec. XII. Proiectat de Giovanni da Gubbio pe locul unei cisterne romane, construcția sa s-a întins pe mai bine de un secol, între 1140-1253, când a fost inaugurat de Papa Inocențiu IV. Fațada în stil romanic din piatră de pe Muntele Subasio cuprinde trei rozete și este încadrată de turnul-clopotniță cu un ceas imens cu un singur arătător ce indica scurgerea celor 24 de ore dintre apusurile de soare, și de Casa dei Canonici, care adăpostește Museo Diocesano.

Interiorul a fost complet modificat în 1571 în stil renascentist târziu sub supravegherea arhitectului perugin Gian Galeazzo Alessi și constă dintr-o navă centrală și două laterale, separate prin coloane, o absidă și o boltă sub care, deasupra criptei ce adăpostește rămășițele pământești ale Sfântului Rufino, a fost amplasat altarul. Statuile din marmură ale Sfântului Francisc și Sfintei Clara, opera sculptorului sienez Giovanni Duprè (1817-1882), amintesc de faptul că cei doi au fost botezați aici. În catedrală mai pot fi admirate lucrări din sec. XVI precum picturile lui Dono Doni și sculpturile decorative din lemn ale corului realizate de Giovanni di Pier Jacopo da San Severino, dar și fragmente din zidurile mănăstirii carolingiene (sec. X).

La ieșire ne oprim pentru o clipă la Fontana di San Rufino, lipită de fațada Palatului Sermatti, construit la sfârșitul secolului XVIII pentru Filippo della Genga (fratele Papei Leon XII) cu ocazia căsătoriei sale cu localnica Marianna Sermatti.

Următoarea noastră țintă este Basilica di Santa Chiara, care adăposteștele moaștele fondatoarei Ordinului Surorilor Clarise, rămase nedescoperite, la fel ca și cele ale Sfântului Francisc, timp de șase secole. Biserica a fost ridicată la puțin timp după moartea sfintei, survenită în 1253, și pe fațada simplă, cu benzi orizontale alb și roz, se remarcă portalul în care cele două coloane din marmură stau sprijinite pe statui de lei.

În 1615, pe locul presupus a fi cel al nașterii Sfântului Francisc, a fost înălțată Chiesa Nuova, numită așa deoarece la acea vreme era cea mai nouă biserică din Assisi. În cursul unei vizite în oraș, Antonio de Trejo, vicarul general al franciscanilor spanioli, s-a întristat la vederea stării de ruină în care căzuse casa părintească a Sfântului Francisc și a cumpărat-o cu ajutorul donațiilor făcute de ambasada spaniolă la Roma și de însuși regele Spaniei.

Biserica în stil renascentist târziu, cu boltă înaltă casetată, este în formă de cruce grecească, cu nava și transepturile de aceeași lungime, iar decorațiunile din fresce de Cesare Sermei and Giacomo Giorgetti datează din sec. XVII. Altarul a fost așezat chiar peste locul unde se crede că s-a aflat camera sfântului iar în scuarul din față a fost amplasată statuia în bronz a părinților săi, o operă datorată artistului contemporan Roberto Joppolo.

Pornim apoi pe Via San Rufino și Via Montecavallo către inima orașului, dar ne oprim din loc în loc pentru a admira și fotografia casele masive din piatră cu ferestre asimetrice și ”înecate” în mușcate. Totul în jur emană liniște, dar și bun gust, o calitate a italienilor pe care am ajuns să o cunosc și apreciez oriunde mă poartă pașii prin ”cizmă”.

Ajungem la Piazza del Commune și primul lucru pe care îl remarc este... o nuntă :) și pe mireasa veselă și fericită. Nu rezist și-i fac o poză. Abia apoi încep să studiez scuarul dreptunghiular mărginit de clădiri minunate care spun, în chip cronologic, povestea Assisiului.

Nu se știe dacă piața ocupă locul unde se găsea forumul roman (ale cărui vestigii se află la mică distanță și pot fi vizitate) sau pe cel al unui sanctuar dedicat fie Fortunei Primigenia in Palestrina, fie lui Castor și Polux. Și asta deoarece zona a fost distrusă în timpul unui asediu în sec. VI și două veacuri mai târziu de către Carol cel Mare. Rămasă mult timp abandonată, după 1212, când Assisi s-a declarat ”commune” independentă, a devenit ”platea communis”, loc de adunare a cetățenilor.

Este considerată, pe drept cuvânt, una dintre cele mai bine conservate piețe publice medievale din Italia iar astăzi constituie un obiectiv major pentru orice turist, cu atât mai mult cu cât gelateriile, cafenelele și trattoriile, ca și întreaga atmosferă plină de căldură din spațiul pietonal îndeamnă la pauze îndelungate.

Pe care noi nu ni le-am permis însă :( , căci se făcuse destul de târziu și mai aveam multe de văzut.

Bun, deci ce avem noi aici, în Piazza del Commune?

Latura nordică a pieței este dominată de Tempio di Minerva, construit în sec. I d. Hr., cel mai bine păstrat templu roman după Panteonul din Roma, după cum au decretat specialiștii. Într-adevăr, fațada, cu cele șase coloane corintice ce sprijină arhitrava, arată magnific. Templul se numește așa din cauza unei statui reprezentând-o pe Minerva, descoperită in situ de către arheologul francez Charles Victor Fomin în 1836, însă o piatră votivă îl indică pe Hercule drept posibil ”destinatar”.

De-a lungul timpului, edificiul a suferit numeroase distrugeri și modificări. În Evul Mediu timpuriu a servit drept tribunal și închisoare, dar în 1212 parterul funcționa deja ca biserică închinată sfântului Donato, iar mai apoi acestuia și Sfântului Bernardino din Siena. Asta până în 1539, când a fost restaurată și a căpătat hramul Sfintei Fecioare, fiind redenumită Chiesa di Santa Maria sopra Minerva, după modelul mult mai celebrei omonime romane. A fost renovată în stil baroc în sec. XVII, fapt perfect vizibil în interiorul aflat în total contrast cu exteriorul și opulent decorat cu lucrări de Giacomo Georgetti și Girolamo Martelli (sec. XVII), Martin Knoller și Francesco Appiani (sec. XVIII) și Baldassarre Orsini (sec. XIX).

Lipită de biserica funcțională și astăzi se află Palazzo del Capitano del Popolo (1275-1282), ridicat pe un loc cumpărat de comună pentru a găzdui această instituție medievală, însemnând în esență un reprezentant al negustorilor care avea drept sarcină contracararea în administrația publică a puterii nobilimii, care își desemna, la rândul său, podestà. În 1926, cu ocazia comemorării a 700 de ani de la moartea Sfântului Francisc, palatul a fost restaurat în stil neoclasic, fiindu-i adăugate crenelurile.

Privirea este însă imediat atrasă de alăturatul Torre del Popolo, de 47 m înălțime, construit între 1274-1305 și decorat cu reliefuri reprezentând blazoanele diverșilor ”căpitani” care s-au succedat și pe cel al breslei notarilor, ce și-a avut aici sediul între 1524-1707, dar și unitățile de măsură standard folosite în construcții începând cu 1338. Primul ceas a fost instalat pe clădire în 1450. În 1926 vârful turnului a fost încununat de merloane ghibeline în formă de coadă de rândunică.

Vizavi de aceste edificii, comuna a cumpărat în 1275 un teren pe care a fost înălțat între 1295-1471 Palazzo dei Priori, locul de întâlnire a celor mai de vază cetățeni ai orașului, actualmente primăria. După prima fază de construcție, palatul a fost extins în 1337 și refăcut după distrugerile suferite în 1442 prin adăugarea a două etaje. Parapeții, apăruți cu ocazia masivei restaurări din 1926, contribuie la aspectul eclectic, ușor ciudat, la fel și gangul boltit numit Volta Pinta (”Bolta pictată”), din cauza decorațiunilor datând din 1556. Se crede că aleea respectivă ducea spre... un bordel.

Ei poftim! =))

În dreapta palatului se află un altul, Palazzo del Governatore, a cărui existență a fost pentru întâia oară menționată într-un document din 1376, când era ocupat de trezorerie. În timp a ajuns să-i găzduiască pe ”lorzii” orașului, iar între 1555-1816 a fost sediul nunțiului papal.

În partea de vest, Piazza del Commune este închisă de fosta biserică San Nicolò și fost sediul al poștei (1926), având în față micul tabernaclu al Madonnei del Popolo. În fine, în centru, fântâna circulară, împodobită cu trei lei sculptați, datează din 1762 și a fost amplasată pe locul uneia mai vechi, din 1303.

Ne despărțim cu greutate de încântătoarele clădiri și coborâm pe superba Via Portica pentru a pătrunde prin Arco dei Seminario, tăiat în sec. XIII în zidurile romane de cca. 2,5 km lungime, pe Via San Francesco, care face legătura dintre Piazza del Commune și Basilica di San Francesco. O mulțime de alte edificii istorice se înșiră pe această stradă, dar și buticuri elegante, restaurante îmbietoare și clădiri rezidențiale înfrumusețate de ghivece cu flori, mici decorațiuni așezate în ferestre și basoreliefuri plasate deasupra portalurilor. Ici-colo, din această arteră largă se desprind alei pitorești în trepte iar din micile spații dintre masivele case din piatră se deschid panorame spectaculoase spre Valea Umbriei.

Trecem pe lângă Palazzo del Monte Frumentario, primul spital din Assisi, construit în 1267 în afara zidurilor romane. Admirăm portalul cu cele șapte arce sprijinite de mici coloane cu capiteluri bizantine scuptate de meșteri venețieni, frescele pictate de un ucenic al lui Giotto și blazonul familiei Barberini - albina - aflat deasupra intrării. Denumirea edificiului a fost dată de cardinalul Antonio Barberini, care a schimbat în 1634 destinația clădirii în cea de instituție caritabilă. Din 2010, aceasta găzduiește manifestări culturale; la data vizitei noastre era organizată o expoziție cu costume de epocă.

Lângă palat, nobilul Oliviero Ludovici a construit în 1570 Fonte Oliviera după planul atribuit de unii specialiști lui Galeazzo Alessi. Inscripția săpată în piatră avertizează că cei care vor fi prinși spălându-și rufele la fântână vor fi amendați iar rufele le vor fi confiscate! :)

Urmează Palazzo Bartocci Fontana (sec. XVI), actualmente Hotelul Il Palazzo, și Oratorio dei Pellegrini, o capelă dedicată sfinților Anton cel Mare și Iacob, loc de popas pe Via Francigena pentru pelerinii veniți să se închine la Basilica di San Francesco. Oratoriul a fost construit în sec. XV și decorat în interior cu fresce de câțiva ucenici ai lui Perugino.

Palazzo Giacobetti-Vallemani, o frumoasa reședință renascentistă, găzduiește Pinacoteca Comunale și Museo della Memoria, care expune fresce medievale și renascentiste și picturi pe lemn și pânză din sec. XIV-XVII. Piesa de rezistență este însă o Pietà de Giotto. Colecția cuprinde și lucrări de Puccio Capanna, Ottaviano Nelli, Niccolò di Liberatore și Perugino. La etajul I a fost amenajată o expoziție cu mărturii despre salvarea a 300 de evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când mai mulți mireni și prelați din Assisi i-au ajutat, în spirit franciscan, pe evreii din localitate să scape de deportare falsificându-le documentele și adăpostindu-i în secret.

Facem o scurtă oprire și la Loggia dei Maestri Comacini, construită în sec. XIII de meșterii zidari din Como veniți cu treburi în Assisi. Admirăm deasupra portalului blazonul lor, un relief din 1485 reprezentând un trandafir și un compas, iar la etaj, adăugat în 1477, după cum atestă o inscripție, un alt basorelief, de data aceasta înfățișând un câine având pe zgardă înscris cuvântul ”spero” (speranță).

Palazzo Bernabei și-a căpătat numele actual în 1646 dar a fost construit la jumătatea anilor 1400 ca sediu episcopal. Din 1928 este sediul Muzeului Franciscan.

De cu totul altă factură, aparent cel puțin, este MUMA (Museo dellʼAmmazzonia, deschis în 1973 de un călugăr franciscan cu donații făcute de misionarii Ordinului întorși din zona Amazonului. În 2011 a fost transformat dintr-un muzeu misionar tradițional într-unul multimedia și interactiv, cu exponate din flora și fauna Amazonului, măști ritualice, costume, obiecte meșteșugărești etc.

Ne apropiem de capătul Viei San Francesco și deja zărim silueta inconfundabilă a Basilicii Sfântului Francisc, căreia îi voi dedica un review separat.

Dup vizitarea acesteia, am coborât pe Via Frate Elia, o stradă comercială dar care adăpostește, cum altfel?, și câteva clădiri istorice, printre care un fost han din 1624 pentru călugării veniți în Assisi la Festa del Perdono și o alta ce a fost cândva Chiesa del Nome de Gesù (1530). Zărim de aici turnul înalt și fațada romanică ale unui alt lăcaș de cult, Abbazia di San Pietro (1029-1253), o mănăstire benedictină funcțională.

Cum nu mai aveam timp și oricum, nu ne propuseserăm un obiectiv de neatins, cel al vizitării tuturor bisericilor din Assisi, ne grăbim să pătrundem prin Porta San Francesco, una din intrările medievale ale orașului, și să ajungem îm Piazza Giovanni Paolo II, un spațiu de parcare de dimensiuni generoase de unde, după o așteptare de cca. 10 minute, ne-am îmbarcat în autobuzul care ne-a lăsat la gară și de acolo în trenul spre Perugia.

Am spus astfel adio unui oraș a cărui frumusețe mi-a mers drept la inimă.

Să fi avut oare dreptate Papa Francisc? Dacă îi ai pe sfinții Francisc și Clara, ce altceva ar mai fi de spus?

Și totuși Assisi mai are așa de multe de povestit. Are cu siguranță în tolba sa mici legende despre Giotto și ucenicii săi, care au trudit la fresce însuflețiți de harul divin al Sfântului Francisc. Are istorioare despre nobilii care și-au ridicat aici palate împodobite cu blazoane și, de ce nu?, despre modeștii plătitori contemporani de taxe și impozite care duc mai departe tradiția construcțiilor în piatră roz năpădite de mușcate.

Assisi are lăcașuri sfinte și istorie, are o arhitectură minunată și priveliști spectaculoase, trecut și prezent și o imensă poftă de viață.

Și încă ceva.

Mult farmec...

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2614 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI