Palma de Mallorca, la prima vedere - partea I

TIPĂREȘTE

Da, de ce nu? Sper că asta a fost prima vedere, și că vor mai urma și altele. Nu de alta. dar, au mai rămas o mulțime de lucruri de văzut. Trebuie să recunosc că, spre rușinea mea, obiectivele de vizitat le-am ales de pe un alt sait de informare turistică, unde există un clasament cu „cele mai importante 50 de obiective de vizitat în Mallorca”. Pentru început, am ales numai o treime din acestea, ca punct de plecare. Apoi, grupul a stabilit că vom închiria o mașină numai pentru 3 zile, și au rămas numai 9 obiective, de vizitat în trei zone distincte ale insulei.

De la Sa Coma la Palma sunt cam 75 km. dus – întors, și cu drumurile prin oraș, am estimat cam la 160 km de parcurs în prima zi. Și cum era de condus prima zi pe partea greșită, conducea aripa tânără a echipei, obișnuită cu drumurile din Marea Britanie, am stabilit că era suficient.

Închirierea mașinii nu durează prea mult, rezervarea fiind făcută cu câteva săptămâni înainte, așa că, pe la ora 9.30 pornim spre Palma. Nu ne grăbim, așa că facem cam o oră și jumătate pe drum. Timp suficient pentru a remarca mulțimea morilor de vânt despre care am vorbit anterior. Cu lecțiile făcute din timp, oprim direct la parcarea subterană din imediata vecinătate a catedralei.

Aceasta, pentru că ne-am stabilit ca prim obiectiv al zilei Catedrala Sfânta Maria de Palma, cel mai mare și mai important edificiu din insulă, cunoscută și sub numele ”La Seu”. Nu m-am lămurit exact ce înseamnă acest nume, dar înțeleg că este atribuit, simultan, mai multor catedrale catolice din Spania și din lume.

Creștinismul este semnalat în insulă începând cu secolul al V-lea, primul document despre Helias, Episcop de Mallorca fiind emis de Sinodul Cartaginei în 484. Un alt document, din 902 precizează toleranța arabilor față de prezența creștinilor pe insulă, guvernați de Episcopul de Catalonia. În aceste condiții, în 1229, imediat după cucerirea insulei de către regele Jaume (sau James?) I-ul, acesta decide construirea catedralei pe locul unei mari moschei.

Construcția acesteia a durat până în 1601. Generații întregi de arhitecți au contribuit la construcția ei, astfel că azi nu este prea bine cunoscută istoria acesteia. Teoriile acceptate susțin că inițial s-a construi o singură navă, de o lățime egală cu cea a ”Capelei Regale”, cea din spatele altarului, căreia, apoi, i s-au adăugat, pe laterale, alte două de înălțime mai mică. Se pare, însă, că stâlpii dintre nava centrală și cele laterale sunt foarte zvelți, creând probleme în decursul timpului. Cert este că a rezultat o construcție de dimensiuni impresionante, printre cele mai mari catedrale catolice din lume. Stilul construcției este considerat a fi gotic levantin, cu influențe clare nord europene. Întreaga construcție măsoară 121 m lungime, 55 m lățime și 44 m înălțime.

Pe parcursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, pare-se datorită zvelteții coloanelor în comparație cu deschiderea arcadelor, câteva bolți s-au prăbușit. Cu toate acestea, catedrala a rămas în funcțiune. Dar, un cutremur din 1851 aduce avarii importante părții superioare a fațadelor. Reconstrucția începe aproape imediat, iar între 1904 și 1914 Antoni Gaudi este chemat pentru a reface interiorul.

Parcarea în care oprim este între Catedrală și mare. Dar între noi și Catedrală mai este un bazin cu apă, cu o fântână arteziană în mijloc. Inițial am crezut că este un fel de golf al mării, dar m-am lămurit ulterior că „podul” de șosea pe care am trecut nu este pod decât pe partea spre bazin, pe partea spre mare fiind un taluz de bolovani. Bazinul este destul de mare, cu o medie de circa 50 m lățime și peste 400 m lungime. Iar noi ieșim din parcare undeva pe la jumătatea lui. Poziția ne oferă însă o imagine perfectă asupra Catedralei, parcă desprinsă din o ilustrată.

Dăm ocol bazinului prin partea vestică. Ajungând în capătul acestuia întâlnim o aglomerație de nedescris. Turiștii, pare normal să fie acolo, dar în număr, cel puțin, egal sunt statuile vii, diverși saltimbanci, personaje de poveste, pictori, vânzători ambulanți, și mulți, mulți alții. Spre surprinderea mea, printre ei, relativ puțini cerșetori. Ne strecurăm cu greu printre aceștia, trecem pe sub un portal, urcăm câteva trepte, și ajungem lângă Catedrală.

Suntem pe latura vestică a acesteia. Primul lucru care ne atrage atenția este o ușă impozantă și bogat decorată, flancată de două turnuri mult mai înalte decât restul construcției, cu un panou în față care o declară ”Porta Santa”. Aceasta este ultimul element de construcție finalizat în 1601. Dar, ca la multe alte catedrale, este închisă. Probabil este utilizată numai la evenimente speciale. Totuși, aceasta nu pare a fi ușa principală. Aceasta se găsește la mijlocul laturii sudice și este cunoscută sub numele ”Puerta del Mirador”. Probabil că își merită numele, având în vedere poziția și deschiderea spre mare. Dar trebuie să recunosc că la fața locului nu mi-a atras atenția. Poate și pentru că și aceasta era închisă. Am descoperit-o mai târziu, în fotografii, unde pare chiar mai mare decât poarta vestică.

Accesul în Catedrală se face pe la jumătatea laturii nordice, prin o construcție anexă numită ”Casa de la Almonia”. Undeva la etaj, aceasta păstrează arhiva Catedralei. La parter dispune de mai multe încăperi, dintre care, în prima, se cumpără biletele și se închiriază audio – ghiduri în mai multe limbi. Celelalte încăperi constituie un adevărat muzeu de odoare bisericești și obiecte de cult. Unele din ele destul de mari. Iar pe pereți sunt multe icoane și tablouri cu subiect religios. Una din încăperi are, într-o absidă, o mică capelă

Intrarea efectivă în interiorul Catedralei se face prin ”Capela Pieta”. Îmi spune asta micul pliant – ghid primit la intrare. Dar fluxul mare de vizitatori nu-mi permite să mă opresc. Remarc, totuși, că deasupra ei este orga. Interiorul Catedralei, conform așteptărilor, este imens. Nava centrală este cea cu înălțimea maximă, dar și cu lățimea cea mai mare, estimată de mine la circa 20 m. În centru, venind destul de aproape de pardoseală, atârnă un candelabru uriaș. Pe laterale, paralele cu prima, sunt alte două nave, cam la jumătate de lățime și ceva mai scunde. Cele trei spații sunt separate de două șiruri de stâlpi, care se remarcă imediat prin zveltețea lor. Pe lateralul construcției sunt mai multe capele închinate unor sfinți catolici sau unor evenimente religioase.

Traseul de vizită urmărește navele laterale, în sens invers acelor ceasornicului, trecând în revistă fiecare capelă în parte. Fiecare dintre ele este închisă cu un grilaj metalic, dar un mic panou prins de acesta îi dă numele și câteva detalii. Deși trec prin dreptul ei, nici acum nu remarc ”Puerta del Mirador”. Se poate intra și în nava centrală. Plafonul acesteia seamănă perfect cu cel al catedralelor vizitate în Marea Britanie. În capătul estic al navei centrale este ”Capela Regală”, mult mai mare decât toate celelalte. Deasupra ei iese în evidență o frumoasă și imensă „rozetă” – Rosetón (cu altă ocazie i-am spus „fereastră – trandafir” ca rezultat al unei traduceri din engleză), cu un vitraliu intens colorat. Ulterior am aflat că ar avea undeva între 11.50 și 13.80 m diametru (funcție de sursele citate), și la cei peste 100 de metri pătrați, este una din cele mai mari din lume. Este formată de 24 de triunghiuri și cuprinde 1236 elemente de sticlă. A fost construită în 1370. De-a lungul istoriei, a trebuit să fie înlocuită de mai multe ori, ultima dată datorită căderii unei bombe în vecinătate, în timpul Războiului Civil. În limbajul popular este numită „ochiul gotic”. Unii văd în ea ”Steaua lui David”, dar mai aproape de realitate îmi pare ideea că reprezintă „luceafărul de dimineață”, cu semnificația Nașterii Mântuitorului.

După ce parcurgem aproape trei sferturi din conturul Catedralei, ajungem pe latura estică a acesteia. Aici este o aglomerație similară cu cea din metroul nostru la orele de vârf. Mă lămuresc aproape imediat, nava din partea dreaptă se închide cu o absidă în care este o capelă ceva mai mare decât celelalte, dar fără grilaj metalic, ci numai cu un gard de mică înălțime, care să nu afecteze imaginea. Este vorba de ”Capilla del Santísimo Sacramento”. Cu ajutorul lui Google înțeleg că este vorba de ”Capela Sfintei Taine”. Cert este că ceea ce văd mă înfioară. Nu sunt capabil să o descriu, așa că las fotografiile să vorbească. La început am crezut că este opera lui Gaudi, dar în realitate este mult mai recentă, este creația artistului local Miquel Barcelo și a fost „binecuvântată” în 2 februarie 2007.

Îl găsim însă pa Gaudi alăturat, în ”Capilla Real”, cea care închide nava centrală, unde se află și altarul. Imensă ca dimensiuni în comparație cu celelalte capele, nici în aceasta nu se poate intra. Aglomerația din fața ei este parcă și mai mare, astfel că nu ajung într-o poziție normală să fac fotografii. În schimb, pot să ascult simultan explicațiile a doi ghizi către două grupuri. Intervențiile lui Gaudi sunt considerate a fi mai mult „cosmetice”, fără a interveni la structură. Practic, a mutat corul din mijlocul navei mai spre altar și a realizat un baldachin deasupra mesei altarului. În plus, a părăsit șantierul în 1914, în urma unor neînțelegeri cu antreprenorul, și multe din ideile sale nu au mai fost puse în practică.

De aici, cu voie sau fără voie, masa de oameni ne poartă spre ieșire. În drum trecem și pe lângă ”Púlpito del Evangelio” (amvonul principal), realizat în perioada 1535 – 1537. În primul moment, nu am știut ce este. Semăna cu o cristelniță gigantică. Noroc că mă lămurește micul pliant – ghid. A fost mutat pe acest amplasament tot de Gaudi, în dorința de a crea o deschidere mai mare spre ”Capela Regală”.

Ieșirea din Catedrală se face prin ”Capela Sfântului Jerome”, printr-o ușă extrem de mică față de numărul de turiști. Probabil această ușă explică aglomerația din ultima parte a vizitei. Spre ieșire, trecem prin dreptul ”Capelei Corpus Cristi”. Ritmul lent de avansare îmi permite să fac o fotografie a acesteia, unde se evidențiază o sculptură imensă, gen catapeteasmă, ce ocupă întreaga absidă. Aflu mai târziu că datează din secolul al XV-lea.

Ieșirea din clădire se face în acea curte interioară a bisericilor catolice cunoscută sub numele de „cloister” și, de aici, pe o stradă îngustă pe latura nordică a Catedralei.

Următorul obiectiv al zilei în Palma este ”Palacio Real de La Almudaina”. Este, de fapt, un muzeu de istorie, nu atât al orașului sau al insulei ci, mai curând, al palatului regal însuși. Acesta este în imediata vecinătate a Catedralei, intrarea în palat fiind, practic, peste drum de poarta principală a acesteia de pe fațada vestică.

Istoria palatului începe în anul 121 înainte de Cristos, când, după cucerirea insulei, romanii construiesc aici un fort. În secolul al V-lea fortul este distrus de către ”Vandali” (este vorba de poporul migrator cu acest nume), care construiesc aici propriul fort, care rezistă și în timpul celor două secole de dominație bizantină. La începutul secolului al VIII-lea încep atacurile arabilor asupra insulei, dar aceasta nu este cucerită definitiv decât în anul 903, când Emirul Isam el Jawlani înlocuiește fortăreața creștină cu propria sa ”alcazaba” ce-i va fi reședință. Această perioadă este considerată cea de maximă splendoare a construcției. După mai multe încercări și războaie, capitala este recucerită în 1230, iar în 1281 începe reconstrucția clădirii, pentru a fi transformată în reședința Regilor de Majorca. În 1311, la moartea regelui James al II-lea, principalele componente ale castelului erau finalizate, după ce în 1309, în vârful ”Torre del Angel”, este amplasată statuia Arhanghelului Gabriel. În secolele ce au urmat au fost perioade în care castelul a fost dezvoltat, și perioade de stagnare și declin. Schimbări mai importante au fost făcute de Regele Philip al II-lea în secolul al XVI-lea, după ce castelul suferise mai multe avarii datorită unor incendii și cutremure. O nouă reabilitare are loc în secolul al XIX-lea când, pe de-o parte, se încearcă recuperarea unor detalii dispărute între timp, iar, pe de altă parte, pentru creșterea siguranței clădirii (reducerea înălțimii unor turnuri, eliminarea unor galerii, etc.). O ultimă restaurare a avut loc în perioada 1963 – 1970, când palatul a fost inclus în Patrimoniul Național.

Din secolul al XIV-lea și până în prezent, palatul este reședință regală, folosită și azi, de regulă, în perioada estivală. Ca urmare, se vizitează numai o mică parte a castelului, este drept că cea mai veche și mai interesantă a acestuia.

Intrarea vizitatorilor în palat, cea de peste drum de Catedrală, după zidăria de piatră care o bordează, pare a fi o spărtură nouă în zidul vechi al construcției. După câteva trepte și un gang, la limita unei curți interioare, este casa de bilete. Urmează apoi un control de securitate similar cu cel de la un aeroport. Doar că pot să trec o sticlă de apă. Apoi un alt culoar, mai îngust și mai întortocheat, cu o pardoseală de pietre neregulate dar bine șlefuite de patina timpului, ne conduce în prima cameră a muzeului. Și, oare de ce nu mă mir, în interiorul muzeului este interzis fotografiatul și filmatul.

Prima încăpere în care intrăm este ”Sala celor trei focuri”. Numele îi vine de la cele trei șemineuri de pe peretele estic, care, pe vremuri, încălzeau ”Holul Principal”. La începuturile castelului acesta ocupa colțul de sud – est al palatului. Multele restaurări și reabilitări făcute în decursul timpului, începând cu 1578, au împărțit ”Holul Principal” atât pe orizontală, cât și pe verticală. La parter, după prima sală, parcurgem succesiv ”Holul Regilor”, cu portretele a 9 din regii de Mallorca, „anticamera” și ”Sala de Consiliu”. Numele acesteia provine de la ședința Consiliului de Miniștrii ținută aici în 1983 sub conducerea Regelui Juan Carlos.

Fiecare cameră, ca și toate celelalte vizitate din palat, au lângă intrare o mică plachetă ce ne spune numele acesteia, destinația, o eventuală istorie a ei precum și principalele exponate. Referitor la acestea, cel puțin la parterul palatului, muzeul pare destul de sărac. În afară de portretele regilor vedem numai câteva tapițerii atârnate pe pereți, o armură cu câteva arme și două – trei piese de mobilier peste care s-a așternut patina timpului.

Următoarele camere prin care trecem, ”Holul lui Charles al V-lea” și ”Camera Scutierilor” constituie parterul unei alte părți importante ale castelului, respectiv ”Palatul Regelui”. Ambele au ieșire pe terasa ce se deschide pe laturile sudică și vestică a castelului. Ieșim și noi pe această terasă și ne întâmpină o frumoasă imagine a portului. Printre sutele de catarge a tot felul de iahturi, se remarcă două imense vase de croazieră. Înțeleg acum de ce era așa mare aglomerație în Catedrală. Terasa, ce pare a fi una din zonele mai recent reabilitată, are într-un colț și o mică grădină de cactuși. Consider că, fiind în afara castelului, pot să fac aici câteva fotografii.

După ce inspectăm în voie întreaga terasă, intrăm din nou în palat prin latura vestică a acestuia în ”Camera Scutierilor”, și trecem într-o altă zonă importantă a castelului: ”Baia Arabă”.

În excursiile anterioare în Spania, am mai avut ocazia să văd alte două sau trei băi arabe. Dar, în ceea ce văd aici nu recunosc nimic din arhitectura sau din compartimentarea întâlnită anterior. Noroc cu panoul ce ne anunța unde ne aflăm. Totuși, cărticica – ghid ne spune că aici sunt trei încăperi: „frigidarium”, sau camera rece, „tepidarium”, sau camera caldă, și „caldarium”, camera fierbinte. Data construcției nu a fost identificată, dar denumirile latine ale încăperilor par să susțină că acestea provin din „termele” romane ale primului fort. Amplasată între ”Palatul Regelui” și ”Palatul Reginei”, se pare că era folosită de ambele părți. Cert este că maxima utilizare a fost prin secolele al XIV-lea și al XV-lea. Apoi, „dispare din peisaj”. În 1902 este descoperit sistemul de încălzire, dar este atribuit unui laborator de alchimie, cunoscut deja în zonă. Abia în 1976 se descoperă cele trei camere și se face legătura cu o baie arabă. Ce am identificat, însă, perfect în zonă este o toaletă a timpurilor noastre.

Din zona băii arabe, prin câteva culoare, se ajunge într-o primă curte interioară, cunoscută sub numele de ”Patio del Brollador”. Nu am reușit să aflu mai multe despre ea. Apoi, după alte câteva culoare, ajungem într-o altă curte, cea prin colțul căreia am trecut când am intrat la controlul de securitate. Aceasta este cunoscută sub mai multe nume: ”Patio de Armas”, sau ”Patio de Honor”, sau ”Patio del Castillo”. În perioada arabă a fost locul de refugiu în interiorul fortăreței a populației din afara zidurilor, în caz de pericol. Ulterior, pe contur, s-au mai adăugat o serie de clădiri și a fost folosită ca loc de desfășurare a diferitelor evenimente ce implicau familia regală, rol pe care îl păstrează și azi. În mijlocul curții este o fântână cu un leu din gura căruia țâșnește apa. Aceasta este reabilitată în 1989, dar statuia leului datează din secolul al XI-lea.

Una din construcțiile creștine, pe latura vestică a ”Curții de onoare”, este ”Capela Sfânta Ana”. Construită în 1310, în timpul lui James al II-lea, este și în prezent în funcțiune. Am senzația un moment că nu mai sunt în palat și îmi permit câteva fotografii. Ulterior realizez că totuși nu este bine. Nu foarte mare, dar nici mică, într-un curat stil gotic, capela ocupă înălțimea a două nivele. Pe laterale, în două abside, mai sunt două capele mai mici, despre care nu obțin prea multe informații. Doar faptul că una, ”Capela Sfântului Praxedes”, datează din 1432. Pe lateralul capelei, câteva vitrine adăpostesc o serie de obiecte bisericești.

Revenind în curte, în stânga capelei, o scară monumentală, străjuită de doi lei impozanți, ne conduce la etajul palatului. Aici sunt camerele principale ale celor două componente majore ale castelului, cunoscute sub numele de ”Palatul Regelui” și ”Palatul Reginei”. În partea stângă a scării urmează un șir de încăperi care demonstrează că nu este ușor să ajungi în preajma suveranilor. Trebuie să treci pe rând printr-un „hol”, o „anticameră” urmată de o „sală de așteptare” (?) . De aici se poate intra direct în ”Biroul Reginei”, sau într-un, să-i zicem, ”secretariat” (”Asistants Office”). ”Biroul Reginei” este mult mai mobilat decât camerele de la parter, având inclusiv un covor care limitează substanțial deplasarea turiștilor prin cameră. De aici, sau din ”secretariat”, se poate intra în ”Biroul Regelui”. La fel de bine mobilat ca și celălalt, are în plus un covor care ocupă toată camera. În consecință, vizitarea acestuia constă din o privire aruncată printr-o ușă barată cu un cordon. În plus, aici sunt și mai mulți paznici decât la parter, așa că, nici vorbă de fotografii.

La est de toate aceste încăperi este cea mai mare sală a palatului, rezultată din împărțirea pe verticală a ”Holului Principal” menționat anterior. Imaginea acestuia este deosebit de spectaculoasă, datorită arcelor gotice din piatră ce sprijină terasa palatului care, practic, încep din pardoseala actualei încăperi. Se vede însă foarte clar că plafonul încăperii, ca de altfel a întregului etaj, este refăcut relativ recent (1985). Această sală a fost, și este și acum, folosită pentru o serie de recepții regale organizate aici.

Revenim la parter pe aceiași scară monumentală și, pentru a părăsi palatul, bineînțeles că trebuie să trecem pe lângă magazinul de suveniruri. Nu mă pot abține de a cumpăra un magnet de frigider cu simbolul heraldic al palatului, și un ghid al acestuia care să-mi aducă aminte și în viitor despre ce am văzut, și despre ce nu am văzut aici.

De aici, grupul nostru se desparte, fiecare alegând o altă destinație. Dar despre asta voi povesti în episodul următor.

---

VIZUALIZĂRI: 5203 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI