În fața Marelui Han

TIPĂREȘTE

În așteptarea lui Jeon Hung care stă la coada (15USD biletul) de la ghișeu, mă așez lângă Altarsanai, pe treptele muzeului pentru a-mi completa reperele biografice ale celui ce avea să devină Stăpân al Lumii și al Universului, menit să șteargă de pe fața pământului șaizeci de milioane de vieți, adică 11% din locuitorii Terrei, care avuse doar vina de a-i sta în cale. Mi-i imaginez pe Stalin, Hitler, Mao Zedong și pe alți tirani aflați în străfundurile iadului și privindu-l negri de invidie pe acest Lider Monstru pe care istoricii încă mai încearcă să-l deslușească.

Nu vom înțelege niciodată în profunzime Mongolia, dacă nu vom ști cu adevărat cine a fost Ginghes Han, îmi spunea cineva de la Ambasada Mongoliei din București, de unde mi-am ridicat viza de intrare (100E) în aceasta țară unicat. Poate, dacă aș fi psiholog, m-aș uita mai atent la primii ani ai copilăriei lui Temurjin, fiindcă așa se numea atunci când a lucrat ca sclav, alături de proprii părinți, până să evadeze. Apoi, la 9 ani a asistat la moartea prin otrăvire a tatălui său de către tătari...

Copilul cu părul roșcat și ochii verzi a crescut măcinat de demonii răzbunării, a devenit șeful unui trib, și-a recuperat nevasta răpită, a purtat un război pentru putere cu fratele său de sânge Jeamuka, un război în care nu se luau prizonieri. Din contră, aceștia erau aruncați în vase uriașe cu apa dată în clocot, sau pur și simplu erau executați prin ruperea șirei spinării în urma arcuirii pe un eșafod.

Cum a dobândit acest fiu al stepelor nesfârșite o asemenea supremație măcelărind popoare cu oarecare pretenții la civilizație, cum ar fi China, Rusia sau Iranul, ajungând să depășească de câteva ori ca întindere Imperiul Roman sau pe cel al Lui Alexandru cel Mare? Să fi fost oare o răzvrătire a lui Satan pe pământ, împotriva Cerului?

Dacă ar trebui să dăm crezare Istoriei Secrete a Imperiului Mongol, accesibilă marelui public de-abia după anul 2000 și dictată chiar de Marele Han care nu stăpânea arta scrisului, atunci ar trebui să apreciem și calitățile sale de de mare strateg în arta războiul, cu un întreg arsenal de tehnici psihologice. Când se adresa tuturor triburilor reunite le reamintea că sunt fii ai lupului, apoi lua o săgeată în mână și le spunea că aceasta poate fi frântă dacă este singură dar nu și atunci când mai multe săgeți i se alătură. Ca o compensație istorică, conform unui principiu bazat pe meritocrație, acesta îi ierta pe cei mai viteji vrășmași ca apoi să-i înroleze în propria-i armată; orice soldat putea să ajungă general pe câmpul de luptă; respecta religia celor supuși pentru a le putea încasa dările anuale; se folosea de o unitate de spioni care îl ajutau să pregătească minuțios fiecare atac; batalioanele de arcași deschideau lupta iar celelalte atacau fulgerător pe flancuri sau din spatele inamicului; avea detașamente de soldați păpuși ce simulau atacul sau retragerea; săbiile încovoiate de stepă, și halebardele atacau după dictonul “ucide și îngrozește”.

Odată ajuns în culmea gloriei (1206), numele lui devine Ginghes Han (Marele Lider) iar Drumul Mătăsii, Pax Mongolica sau primele poștalioane de cai din lume, rămân să dăinuiască peste mormanele de morți pierdute în istorie. Se spune că moartea lui ar fi intervenit în urma unui conflict cu un trib chinez (1227) iar cei ce l-au înmormântat au dispărut odată cu trupul său...

Primele clipe petrecute în central de comandă al Imperiului Mongol te aduc față-n față cu istoria. Timpul se oprește iar umbrele trecutului te înconjoară cu un strigăt de luptă.

Interiorul auster, cu blănuri de fiare ale căror suflete par să fi pus stăpânire pe Marele Han, te privește rece și te invită să faci cale întoarsă până nu va fi prea târziu. Același lucru trebuie să se fi întâmplat și cu Marco Polo, al cărui nas fin de nobil venețian i-a spus că este bine să renunțe la o întrevedere cu Ginghes Han, după ce aflase că acesta nu agrea străinii.

Sunt hotărât să nu renunț, îmi iau din nou inima-n dinți și merg spre masa de lucru a temutului lider, ca apoi să mă așez câteva minute pe jilțul îmblănit și îngreunat de păcatele care nu își vor găsi vreodată iertarea. În cele cinci minute îmi simt corpul rece înconjurat de zalele de fier și piele de pe pereți, arcuri simple și arcuri universale care aruncau mai multe tipuri de săgeți, cu greutăți, cu flăcări și cu vârfuri de dimensiuni diferite. Din când în când, portretele lui Ginghes Han, de pe pieile întoarse, în mărime naturala, îți înfățișează același om grosier, cu părul roșcat și privire sălbatică, căruia se spune că-i plăcea să vadă câmpuri întinse mustind de sângele armatelor răpuse.

Vine apoi rândul săbiilor încovoiate de stepă, apoi câteva mai drepte, încadrate de vestita sabie a Marelui Han cu un mâner pe care se află două capete de cal, o șa multifuncțională în care luptătorii trebuiau să facă diferența dintre om, tufiș sau animal până la distanța de doi kilometri. Stând în șa războinicii puteau dormi pur și simplu în așteptarea atacului, având la îndemână o desagă de alimente uscate și praf de lapte, o ploscă de piele cu apă și încă una cu alcool din lapte, săgeți și praf de pușcă de la prietenii chinezi, câteva tije de fier care se legau de cozile cailor pentru a face mult praf, inducând astfel impresia unei armate supranumerice. Atunci când rezerva de alimente se sfârșea, luptătorii sacrificau caii sau beau sângele acestora tăindu-le o arteră.

Mă scol greoi, aproape strivit de priveliște și mă apropii de o secțiune ce prezintă recuzita costumelor cu iz medieval de curte sau ținuta de fiecare zi a mongolului, a covoarelor cu flori de câmp și dragoni fioroși, a zânelor răpite de călăreți misterioși și a vulturilor porniți din înălțimile cerului. Sunt uimit de frumusețea proiecțiilor sufletești ale unui popor ce a răspândit moartea violentă prin lume. Aproape de ieșire, magazinele de suveniruri te poartă din nou în timpuri apuse, cu nuanțele de culori și amintiri de pe la curtea Marelui Imperiu Mongol din care au rămas doar umbrele. Îmi iau drept suvenir o ploscă de piele roșie, cu motive florale, pe care am s-o așez cu grijă sub șaua amintirilor mele din îndepărtata Mongolie.

La etajul unu, ajungi sub cea mai mare statuie ecvestră în aer liber din lume, de unde marele Ginghes Han te privește sceptic și gânditor ca și când ți-ar da de înțeles că nici fuga nu poate rămâne o soluție. Profit de aglomerație, îi fur câteva prim planuri și mă strecor spre curtea exterioară, unde un escadron de călăreți îți dau din nou de înțeles că trebuie să pleci în deșertăciunea stepei și să nu mai tulburi vreodată liniștea locului cu amintirea țepelor lui Dracula, complet depășite tehnic de fenomenala cruzime mongolă.

A venit momentul să-mi caut liniștea în împărăția iurtelor, unde un ceai de lapte de iapă îmi va aduce o altă perspectivă asupra vieții...

Îmi revine în minte o replică plină de spirit primită tot la Ambasada Mongoliei din București.

-De ce credeți că Imperiul Mongol s-a prăbușit după un trecut atât de plin de glorie?

- Este chiar foarte simplu, domnule: Un mare imperiu nu poate fi condus la nesfârșit de pe un cal...

---

VIZUALIZĂRI: 2758 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI