O frumoasă zi în mijlocul vlahilor din Metsovo

TIPĂREȘTE

Trebuie să recunosc că ideea vizitei în această frumoasă regiune, din nord-vestul Greciei, aparţine exclusiv unor prieteni virtuali ai site-ului AFA. Fără review-urile scrise de ei şi a unor sfaturi date prin ecouri nu aş fi cunoscut niciodată Munţii Pindului.

Până să ajung pe aceste meleaguri, Grecia însemna pentru mine insule, apă, plajă, soare, oraşe vechi şi vestigii antice. Nu mi-am închipuit deloc că Grecia ascunde atâtea locuri frumoase, dincolo de plajele însorite şi aglomerate din sud. Aşa cum mi-au recomandat colegii de pe site, am început călătoria cu vizitarea unui sat turistic din regiunea Epir situat cam la cinci km de autostrada A2, Egnatia Odos.

Metsovo, Aminciu în aromână, este un sat cu populaţie majoritară aromână (vlahă), un centru pastoral însemnat, dar şi un centru cultural al aromânilor din Grecia. A avut o istorie zbuciumată sub ocupaţia otomană, începând cu secolul XV, când a fost încorporat sangeacului Ioannina, un fel de prefectură a imperiului condusă de Ali Paşa, un musulman de origine albaneză .

În ciuda nenorocirilor aduse de ocupaţia otomană,dar şi a atrocităţilor comise de trupele greceşti în acţiunea lor de asimilare forţată a vlahilor, Metsovo a reuşi să-şi păstreze identitatea culturală şi lingvistică devenind astăzi bijuteria ascunsă din munţii Pindului.

Accesul spre acest sat, cu casele etajate pe deal şi care seamănă cu un imens amfiteatru, este destul de uşor, chiar dacă drumul urcă şerpuit spre cei aproximativ 1200 de metri altitudine. La data când noi am vizitat acest sat, strada principală ce duce în centrul satului, Tzoumaka, era în reparaţii, aşa că a trebuit să facem un mic ocol pe drumul Trikalon Ioanninon şi am intrat în sat prin partea de nord, mai sus de zona centrală.

Pe acest drum, ce străbate munţii pe lângă autostrada spre Ioannina (vezi impresii), ne-am întors după vizita satului şi până în oraşul lui Ali Paşa am admirat din mers peisaje magnifice din munţii Pindului.

Cum locul nostru de cazare era situat în zona centrală a satului, ne-a fost foarte uşor să parcurgem străzile din jur, să vizităm casele cocoţate pe vârfuri şi câteva obiective mai importante. Aproape toată zona turistică a satului o reprezintă piaţa centrală, pavată cu piatră cubică, străjuită de taverne, hoteluri, pensiuni şi case vechi cu flori de muşcată la ferestre.

Străzile, şi ele pavate cu piatră, sunt întortocheate şi înguste, în pantă, au spaţii mici pentru maşini şi cele mai multe hoteluri au locuri de parcare subterane.

Inima satului o reprezintă această piaţă unde bătrânii vlahi, cu nelipsitul lor toiag în mână, se adună şi stau pe băncuţele din jur dicutând vrute şi nevrute. Alături de piaţă, un parc înconjurat de arţari seculari şi umbroşi reprezintă un alt loc unde locuitorii satului vin să se destindă în zilele de sărbătoare.

Am nimerit tocmai într-o astfel de zi, ba mai mult, am nimerit într-o perioadă când aici se desfăşura pe parcursul a trei zile Festivalul Vlahilor de pretutindeni.

Dacă în prima parte a zilei în piaţă erau doar vlahi autohtoni, îmbrăcaţi în costume populare şi câteva grupuri de turişti, în partea a doua a zilei au început să vină vlahi şi din alte părţi, unii cu cu maşinile personale alţii cu autocarul, astfel că până la începutul reprezentaţiei piaţa devenise aproape neîncăpătoare.

Am remarcat o pereche de vlahi în vârstă care făcea primirea la fiecare autocar sau autoturism ce intra în piaţă. Am schimbat câteva cuvinte cu aceşti bătrâni într-o limbă nouă .:D, un fel de”vlaho-român㔺i le-am cerut permisiunea pentru o fotografie. În plimbările noastre pe străzile satului am întâlnit mulţi localnici care vorbeau vlaha, am înţeles multe cuvinte, cu unii am socializat şi ne-am înţeles destul de bine.

La un moment dat partenerii mei de vacanţă au rămas în piaţă să facă ceva cumpărături, iar eu am luat-o aşa la întâmplare pe străzile înguste din sud-vestul satului. Admirând fiecare casă din piatră şi alte construcţii de pe traseu aproape că nu mi-am dat seama cât de mult coborâsem şi a trebuit să mă întorc.

La urcare, în timp ce mă aşezasem pe un zid din piatră să-mi mai trag sufletul, o localnică m-a întrebat ceva ce nu am înţeles, iar eu am dus mâna la inimă. ”Cardia? ”, mă întreabă din nou... ”Da, îi răspund, problem, cardia”! ”Zburleşte tu vlaha, tămăceşte vlaha? ”, continuă cucoana cu întrebările... Şi după ce am răspuns la câteva întrebări puse de localnică într-o limbă asemănătoare cu româna noastră, ce faci? , ai muiere? etc., s-a infiripat o discuţie care a decurs aproape o jumătate de oră.

Printre altele i-am amintit de faptul că în judeţul Constanţa locuiesc mulţi vlahi, iar un sat se numeşte chiar Vlahii. Ştia de vlahii din România, pe care metsovarii îi numesc fraţii lor. La despărţire ne-am luat la revedere şi mi-a urat sănătate.

Ajuns din nou în piaţă mi-am luat echipierii şi am continuat cu vizita în partea de nord-est a satului. După ce am trecut prin părculeţul umbrit de bătrânii arţari, am vizitat Catedrala Agias Paraskevi, ctitorită în 1511 şi Muzeul de Artă Modernă Averoff, înfiinţat de un mare filantrop născut în Metsovo.

După ce am străbătut şi o parte din străduţele comerciale din această parte a satului, am intrat într-un minimarket să cumpărăm câte ceva şi am avut şi aici o surpriză. La casa de marcat era un tânăr care ne-a auzit vorbind între noi şi într-o românească perfectă ne-a dat bună ziua şi ne-a întrebat din ce oraş românesc suntem. Făcuse medicina la Cluj şi cum nu găsise un loc de muncă unde să-şi exercite meseria, acceptase acest job temporar. Am făcut un schimb prelungit de opinii cu acest tânăr şi am aflat de la el multe lucruri despre vlahi şi istoria lor pe aceste meleaguri.

Spre seară, după ce ne-am îmbrăcat un pic mai gros, ne-am grăbit să ocupăm câte un loc pe scaunele instalate în piaţă, pentru a urmări spectacolul anunţat pe afişele din sat.

La început, pe un ecran din pânză situat deasupra unei scene improvizate, ni s-a prezentat un filmuleţ cu programul festivalului şi scene din viaţa vlahilor. Apoi doi actori, un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi în costume populare, povesteau cu o voce prelungită de jale prin ce au trecut vlahii de-a lungul timpului pe aceste tărâmuri.

Din păcate totul s-a povestit în limba greacă şi nu am înţeles mare lucru. Ne-am mulţumit să privim grupurile de dansatori care întrerupeau din când în când povestirea actorilor, pentru aşi etala talentul pe scena improvizată.

Cam ciudate dansurile populare ale vlahilor! Deşi pe felurite melodii, ritmul dansurilor aproape că era acelaşi:mişcare, pauză, mişcare, pauză (ceva asemănător cu dansul fetelor de la Căpâlna de pe la noi). Ciucurii negri din blană de oaie ataşaţi în vârful opincilor ne-au amuzat tare mult. Nu am stat până la sfârşitul programului, la hotel ne aştepta patronul (vlah şi el), în compania căruia am petrecut o seară minunată.

A fost o frumoasă experienţă întâlnirea cu vlahii din Metsovo. Personal am fost atât de impresionat de acest lucru, încât ulterior am citit cam tot despre istoria lor. O istorie zbuciumată şi tristă, pe care au reuşit să o transmită timp de o mie de ani urmaşilor, chiar dacă nu au avut niciodată structuri educaţionale şi politice proprii.

---

VIZUALIZĂRI: 5433 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI