Metsovo – o surpriză mai mult decât plăcută... (după emoțiile plecării!)

TIPĂREȘTE

Anul trecut a fost rândul insulei Zakynthos să fie gazda unor îndrăgostiți de insulele Ionice, așa cum suntem noi, soția mea și subsemnatul!

Până vom ajunge, însă, să derulăm zilele de neuitat pe care le-am petrecut în superba insulă, vreau să scriu un mic review despre cochetul orășel Metsovo și, mai ales, despre plecarea spre Elada, în plină pandemie, atunci când măsurile luate de guvernele europene nu ajunseseră, încă, la un numitor cât de cât comun.

Rezervarea am făcut-o încă din februarie când nici nu ne gândeam la amploarea pe care o va lua pandemia. Am ales Villa Theodora, din Keri, în sudul extrem al insulei pe care urma să o vizităm pentru prima oară. Semăna cu ceea ce se întâmplase cu un an înainte, când am fost cazați în Vassiliki (Lefkada, vezi impresii).

După ce am luat legătura cu proprietarul, chirurg plastician cu studiile făcute în... România, am început să numărăm zilele rămase până la mult așteptata revedere a Eladei... “Dottore” Panagiotis ne asigurase că se va interesa de tot ce trebuie pentru a ajunge cu bine în insulă: orarul ferry, ultimele măsuri ale autorităților elene, etc.

Între timp, ceea ce la început părea ceva inofensiv și îndepărtat s-a transformat într-un coșmar prezent și acum, când România intră în a doua etapă a vaccinării! Măsurile restrictive au început să fie tot mai severe, țara a intrat în lockdown, iar majoritatea prietenilor nostri ne priveau cu suspiciune când vorbeam despre concediu! Știți foarte bine ce se prezenta și în mass-media vizavi de turism, în general și de vacanțele în Grecia, în special!

Rezervarea la Villa Theodora era făcută începând din 17 iulie, pentru 12 nopți, iar planul nostru era următorul: pentru că accesul prin Serbia și Macedonia de Nord (traseul obișnuit) era oprit, plănuisem să ajungem în București (la fată și la ginerică) pe 15, a doua zi să trecem în Bulgaria și apoi, prin unica vamă deschisă (Kulata – Promachonas) să intrăm pe tărâmul zeilor! Unde, să poposim o noapte în drum spre Kilini, locul de îmbarcare pe ferry spre Zakynthos, în 17 iulie!

Dar, socoteala de-acasă... Sâmbătă, pe 11 iulie, eram pe terasă, la o bere de despărțire cu prietenii, când o alertă pe telefon anunță că din 15 iulie accesul turiștilor în Grecia se face doar cu testul PCR negativ (pe lângă codurile QR de rigoare) !!! Bombă!!! Habar n-aveam unde se fac testele, cât durează până primești rezultatul... Începem să ne edificăm, când... mă fulgeră o idee care se va dovedi excelentă! Îl sun pe “il dottore” să văd dacă are cameră liberă pentru marți 14 iulie, îi explic situația, primesc confirmarea, îi salutăm pe prieteni, definitivăm bagajale (care în mare parte erau pregătite) și duminică 12 iulie demarăm cu noaptea în cap spre București!

După nici 10 km “iau” un radar în localitate, dar nimic nu poate estompa entuziasmul de a ne revedea copiii și de a “fenta” restricția ivită din senin! Continuăm fără alte pățanii până pe Dealul Negru, unde ne simțim obligați să gustăm vestiții mici, ajungem în Capitală (pe care, personal, o găsesc tot mai kitsch), ne odihnim, dăm o tură prin Piața Obor, parcul sportiv Dinamo, Casa Poporului, iar seara mâncăm la un cochet restaurant de lângă stadionul Giulești.

În tot acest timp, mintea îmi stătea doar la momentul când, la miezul nopții, vom primi codurile QR! Și le-am primit, la câteva minute după orele 00.00, așa că am dormit liniștiți!

Dis-de-dimineață, pilotați de ginerică, un bun cunoscător al scurtăturilor stradale dâmbovițene, ieșim pe Calea Giurgiului, ne luăm rămas bun de la copii și de la București și ne avântăm spre Giurgiu!

Pe Podul Prieteniei (cu taxa de 14 lei) e pustiu pe sensul nostru de mers, celălalt fiind blocat de TIR-uri. Bate un vânt rece, câțiva stropi de ploaie își fac apariția, o scurtă așteptare și... trecem în țara vecină! Soarele își face apariția, iar drumul nostru spre Kulata e tot mai vesel! În vamă, puțină aglomerație, nu ieșită din comun, vameșii bulgari ne cam ignoră și ne îndreptăm, cu oarece emoții, spre cei greci. Cu QR-urile la vedere, trecem prin verificarea de rutină a actelor noastre și ale mașinii și...” Welcome and enjoy your trip!” din gura unei tinere de nici 150 cm, îmbrăcată impecabil în uniforma grănicerilor eleni! Nu verificare de coduri, nu controale duse la extrem (cum umbla vorba prin țară), ci doar aceeași primire caldă din partea gazdelor, ca în fiecare an!

Parcă prinsesem aripi, muzica grecească se revărsa din boxe, totul era... altfel! Lăsăm autostrada spre Salonic, virăm la dreapta către Atena pe A2, apoi intrăm pe Egnatia Odos și ne gândim unde să poposim peste noapte. Optăm pentru Metsovo, așa că, puțin înainte de orele 17, ieșim de pe autostradă și urcăm printr-un peisaj de o frumusețe aparte către cochetul orășel de munte.

Drumul e sinuos și în pantă accentuată, iar odată ajuns în oraș dai de străduțele înguste pavate cu piatră cubică.

Parcăm în centrul localității și plecăm în căutarea unui hotel. Alegere grea din cauza multitudinii acestora pe o rază de câteva sute de metri! Ne hotărâm pentru hotelul Apollon, poate și pentru că oferea o parcare privată, scăpând de grija de a parca pe stradă, trotuar, într-o zonă în care se află și sediul... Poliției! Cazarea a fost 45 de euro (cu mic dejun inclus), iar condițiile dintre cele mai bune!

Ne răcorim (cu un duș) și plecăm să ne răcorim... cu o bere! De la masa uneia dintre terase, savurând o bere rece, analizăm centrul acestei stațiuni montane, atât de asemănătoare cu cele de la noi, dar cumva cu acelea pe care încă nu-și puseseră amprenta ultimii zeci de ani. Mulți turiști, greci, dar și alții, majoritatea cu unul sau mai multe articole vestimentare care trădau împătimiți ai muntelui.

Aer curat, multă, foarte multă verdeață, hoteluri, un mare parc central stăpânit de copii și de cei vărstnici, mărginit de multe taverne, cam pustii și triste, ele fiind, de altfel, singurele care ne aminteau de pandemia ce schimbase lumea! Facem turul parcului și, pentru că stomacul își cerea drepturile, ne oprim la una dintre terasele mărginașe, atrași de rotisorul în care se perpelea un mieluț și... încă ceva! Eh, acel ceva am vrut eu să-l testez, în prima seară pe pământ grecesc din anul de grație 2020!

Se numește kokoretsi, iar prietenul Google ni-l prezintă ca un drob specific grecesc. Vreau să vă spun că este departe de ceea ce înțelegem noi prin drob, atât ca gust, cât și ca mod de preparare. Este vorba despre un preparat din măruntaie și intestine de miel, primele tăiate în bucăți mari de 5-6 cm, învelite cu prapurele animalului și fixate (legate) cu intestinele acestuia. În varianta de rotisor, prin tot ansamblul e trecut un ax care ajută la învârtirea molcomă a preparatului deasupara jarului. Se poate prepara și la cuptor. Consoarta a optat pentru o porție de pancetta și nu a marșat totalmente la schimbul propus de mine după ce mâncasem mai bine de jumătate din imensa porție de kokoretsi! Stropită cu un demisec alb, cina ne-a costat 34,50 euro.

Fără grabă (Zakynthos nu era departe) dimineața am luat micul dejun (unde din punctul meu de vedere piesa de rezistență a fost iaurtul cu miere), ne-am întîlnit cu alte 2 familii de români care mergeau în Kefalonia și ne-am reluat drumul spre insula și Marea Ionică.

După 13 zile, Metsovo a fost din nou gazda noastră pentru o noapte! Ne mersese la suflet micuțul orășel în care urmașii vlahilor de odinioară mai rup și astăzi câteva cuvinte românești.

De data aceasta, cina de la Metsovo a avut în rolul principal o ciorbă de capră pe care soția a savurat-o cu multă plăcere, înaintea unui souvlaki de pui, eu rezumându-mă la niște cârnați țărănești, totul la recomandarea proprietarei tavernei To Katoi. Un ultim Mythos pe meleagurile Eladei și o carafă de vin au întregit masa care ne-a costat mai puțin de 40 de euro.

Am încheiat seara cu vizita într-un magazin de produse tradiționale de unde am cumpărat miere de cimbru și ceai de fructe de pădure.

O pățanie de final: vorbisem de seara, la recepție, că vom pleca foarte devreme, vrând să ajungem seara acasă (se deschisese între timp Macedonia de Nord și Serbia). Înainte de ora 5.00 coborâm în parcarea de la demisol, dar... stupoare: ușa spre exterior era închisă, nu găseam de unde se deschide, nici de unde se aprinde lumina în garajul-parcare! Urc la recepție și încep să mă joc cu clopoțelul (de dimensiuni mari!) din dotarea acesteia. La început mai finuț, pentru a nu deranja, apoi, din ce în ce mai vehement, de parcă eram cu... plugușorul! Într-un târziu, dintr-o cămăruță alăturată își face apariția un bătrânel somnoros și pe jumătate surd care, bineînțeles, nu înțelegea ce vreau! După câteva momente, cuvintele “garaj” și “ușă” și-au făcut efectul și iată-ne plecați spre casă!

Fără alte întâmplări, am rulat spre graniță ca pe Route 66 (fără să întâlnim multe mașini), în Serbia, la Negotino, am găsit alcool dublu rafinat la un preț foarte bun și ne-am făcut provizii pentru vișinata viitoare, la Turnu-Severin am mâncat o saramură de păstrăv (sic!?) că, deh, e pandemie și somnul sau șalăul de Dunăre nu răspund la apel!

Astfel, după 3660 de kilometri, am ajuns la destinație, cu speranța că anul viitor (adică acesta), totul va fi OK și vom putea călători din nou spre îndrăgita noastră Eladă!

P. S. Vă spun ceva? Am făcut rezervare pentru Kefalonia!!!

Cadru natural de vis, zonă montană, orășel liniștit

---

VIZUALIZĂRI: 2639 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI