PR8 - un traseu mediu solicitant, cu priveliști spectaculoase

TIPĂREȘTE

Cu ocazia primei noastre vizite în Madeira am aflat despre levada și vereda, celebrele sale trasee de drumeție. Nu suntem noi mari sportivi, dar nu ne dăm în lături de la ceva mișcare în aer liber, cu condiția ca gradul de dificultate să fie cel mult mediu; vorba aia – pe de-o parte lipsa de antrenament, pe de alta avem și noi o vârstă... Am dorit să facem măcar o astfel de excursie, însă n-a fost să fie. De fapt, după ce am parcurs cam 1-200 m, ne-am văzut nevoiți să ne întoarcem; nimerisem acolo cumva din întâmplare, nu era în planul zilei, nici nu eram echipați corespunzător. Am zis că musai revenim altădată, dar...

A doua oară avea să fie cu noroc, nici nu concepeam altfel! Tati era singurul care nu prea fremăta de nerăbdare, în schimb copiii sunt mari amatori de astfel de escapade, iar eu abia așteptam să-mi testez din nou limitele. Desigur, am studiat și-am tot studiat, era important să fie suficient de spectaculos cât să nu ne plictisim, dar și să pot duce (căci e clar că eu sunt veriga slabă a grupului 😊). În final se va fi dovedit că m-am orientat bine.

Traseele de drumeție din Madeira (și surata sa mai mică Porto Santo) sunt de 2 feluri: levada (însoțesc curgerea unui mic canal cu apă numit levada) și vereda, celelalte, ce străbat mai ales porțiuni de uscat. Ambele au „rădăcini” istorice.

Primele levada au fost construite de conchistadorii portughezi, folosind mână de lucru indigenă și sclavi africani, începând cu sec. 16, scopul fiind direcționarea apei din zona muntoasă (ce ocupă mijlocul insulei) spre periferiile șesoase, pentru a iriga culturile agricole (în special plantațiile de trestie de zahăr), pentru hrana animalelor, dar și pentru folosul comunităților umane.

Multe dintre canale au fost pur și simplu tăiate în stânca bazaltică și, acolo unde nu s-a putut altfel, s-au săpat tuneluri și s-au amenajat mici cascade. Ajungând să totalizeze peste 2000 km (!), multe dintre aceste canale de irigație au funcționat fără întrerupere până în zilele noastre, căpătând cu timpul și alte roluri; de exemplu, unele alimentează centrale hidroelectrice, iar de-a lungul altora s-au amenajat aceste populare trasee de drumeție ce atrag în fiecare an milioane de turiști.

Vereda urmează și ele străvechi poteci de transhumanță, unind de obicei zonele înalte de pășunat cu cele apropiate de nivelul oceanului.

O sumedenie de informații am găsit pe site-ul https://visitmadeira.com/en/what-to-do/nature-seekers/activities/hiking/, dar și prin alte părți; există zeci de articole scrise, filmulețe etc. Traseele sunt descrise în amănunt, clasificate după gradul de dificultate, după timpul de parcurs și diferența de nivel; e foarte important să studiați un pic înainte ca să vedeți ce vi se potrivește. Desemenea aflați informații utile despre cum ajungeți la punctul de pornire, cum puteți reveni acolo dacă traseul nu e circular, despre starea potecii în timp real (există perioade când trasee întregi sau anumite porțiuni din ele se închid, din rațiuni de securitate!), despre surse de apă etc.

Până acum puțini ani se putea hălădui gratis, însă de la 1 ian 2025 a fost instituită o taxă de acces (s-a păstrat gratuitatea doar pentru copiii sub 12 ani), care după numai un an a fost majorată. Această taxă se poate achita doar online, pe portalul https://simplifica. madeira. gov. pt/ și, deși noi n-am avut parte, am înțeles că există rangeri care chiar controlează și dau amenzi în caz că te-ai sustras. Tips: nu merge plătit din România, trebuie să fii acolo și trebuie ca mai întâi să-ți faci cont pe site, pe urmă e oarecum intuitiv: selectezi traseul, ziua, numărul de persoane și achiți cu cardul. Eu m-am chinuit un pic; pe de o parte, din cauza conexiunii la internet care cam scârțâia la căsuța noastră, pe de alta că la început am crezut că trebuie să meargă și fără să-mi fac cont, dar n-a mers; 3 euro/persoană (între timp s-a făcut 4,5). A, și încă ceva: e bine să rezervați din timp pentru traseele populare (cu cel puțin o zi mai devreme); din rațiuni de conservare a habitatului, se acceptă un număr limitat de turiști pe zi.

Am optat în final pentru unul dintre cele mai accesate trasee, o vereda, PR8 – Ponta de São Lourenço, deoarece mi s-a părut că îndeplinește ambele criterii importante pentru noi: spectaculozitate și accesibilitate. Practic, el străbate peninsula cea mai estică a insulei, numită astfel după corabia care i-a purtat pe cuceritorii portughezi până la țărmurile Madeirei (punctul de „descălecare” fiind nu departe, în Machico). Peninsula subțire și „ondulată” , împreună cu cele 2 insulițe cu care „se prelungește” – Cevada și Farol – (toate de origine vulcanică) formează un ecosistem bătut de vânturi, spălat din toate părțile de valurile oceanului, arid, cu totul aparte de restul insulei care este verde și umedă. De aceea a fost declarat parc național și inclus în „familia” Natura 2000.

PR8 este un traseu cotat la categoria de dificultate „medie” , fiind recomandat tuturor categoriilor de vârstă cu un oarecare grad de antrenament fizic (adevărul e că aveam să întâlnim mulți copii ce păreau să nu întâmpine probleme deosebite, dar și seniori). Acum, că l-am făcut, pot spune că a fost un pic mai greu decât am crezut. Deși cel mai înalt punct este 120 m și cel mai jos 5 m față de nivelul oceanului, diferența însumată de elevație atinge 450 m din cauză că poteca urcă și coboară în mod succesiv, unele pante/rampe fiind lente, altele ceva mai abrupte. Ce e însă foarte bine e faptul că zonele mai provocatoare sunt bine amenajate și securizate. Eu, care mă lupt cu oarece frică de înălțimi, n-am întâmpinat probleme.

Cât despre lungime... depinde. Este, în mare, un traseu de tip dus-întors cu lungime de 3 km pe sens, cu mențiunea că ultima porțiune de 300 m poate fi parcursă pe 2 căi separate ce pornesc și se termină în aceleași puncte. În partea sa „de început” deasemenea se poate face o deviere „în buclă” și atunci lungimea totală ajunge la 8 km. Noi urma să ne rezumăm la cei 6 km (și chiar și așa avea să ne treacă os prin os, cel puțin unora dintre noi).

S-a nimerit să fie chiar în prima zi de Crăciun. Vreme splendidă, soare, briză ușoară (aparent), temperaturi ce se anunțau numai bune pentru o incursiune în natură. N-am ajuns foarte târziu (dar nici devreme) la punctul de plecare (să zic 11), unde citisem că se află o mare parcare gratuită. Am găsit-o plină ochi. De fapt, se parchează pe marginea șoselei ce se termină într-un sens giratoriu chiar în fața intrării pe traseu. Erau vreo 2 mașini parcate fix lângă rondou și ar mai fi fost loc, dar lui Tati i-a fost teamă să lase mașina acolo. În realitate ar fi fost ok; în timp ce el a plecat să caute totuși un loc de parcare (după ce ne lăsase pe noi), am urmărit cum cele câteva locuri din jurul rondoului s-au ocupat în următoarele 2 minute. În fine, Tati a trebuit să se întoarcă o grămadă, ceea ce avea să fie o provocare la final când, după oboseala traseului, vom fi fost nevoiți a ne târî picioarele încă vreun kilometru până la mașină...

... În sfârșit, am pornit în drumeție, plini de elan! În prima porțiune cărarea este acoperită cu traverse de lemn și coboară în trepte mai late sau mai înguste până la un podeț tot de lemn ce acoperă o mică râpă. Dincolo de acesta, e cărare normală, din pământ și piatră, pe alocuri ajustată (trepte săpate etc) spre a ușura parcursul. În zonele expuse s-au montat balustrade și în câteva puncte s-au amenajat mici locuri de belvedere.

Spectacolul este desăvârșit, căci la fiecare pas peisajul se schimbă și nici nu știi ce să admiri mai întâi: dealurile blânde chelite de vegetație (mi-au amintit de iubitele mele Ciclade...), versanții stâncoși prăbușindu-se direct în oglinda oceanului, secționați ca de o mână gigantică, etalându-și straturile de rocă vulcanică divers colorate, golfurile liniștite de un albastru ireal sau, din contră, valurile înspumate spărgându-se cu furie în baza muntelui...

Fiind decembrie, locul nu stătea prea bine la capitolul vegetație, se-nțelege. Iarba era uscată și arsă, floricele nema, doar vreo 2-3 feluri de plante țepoase. Nici despre faună nu vă pot spune prea multe; am citit că există tot felul de nevertebrate (n-am văzut, dar nici n-am căutat în mod activ) și, desigur, păsări specifice litoralului (pe unele le-am întâlnit și noi).

Am avut noroc să nu fi plouat chiar recent, ceea ce înseamnă că terenul era în general uscat, doar pe mici porțiuni persistau băltoace pe care a trebuit să le ocolim sau pășim. Am apreciat lipsa de umezeală mai ales acolo unde era nevoie să urcăm sau coborâm pe pietre; n-ar fi fost prea plăcut ca acestea să fie ude și alunecoase. Temperatura aerului a fost numai bună de drumețit (vreo 22-23°C), însă senzația resimțită se modifica periodic, în funcție de partea versantului pe care ne aflam – uneori mai să te ia pe sus vântul; dădeai curba și el se potolea ca prin minune. A fost bine cum ne-am echipat – tricou plus ceva mai grosuț cu mâneci lungi. Recomand și protecție pentru cap (ceea ce eu nu prea port, recunosc, dar nici n-am avut probleme până acum), eventual loțiune de piele contra arsurilor solare. Și multă, multă apă de băut.

Partea proastă e că nu există deloc toalete pe parcurs. La capătul celor 3 kilometri se află un loc de popas care chiar arată ca o mică oază cu palmieri – Casa do Sardinha. Un bar-bistro de unde în mod obișnuit poți cumpăra ceva de băut sau mâncat sau pur și simplu poți să te odihnești la umbră, pe băncuțele de pe terasă. Doar că, fiind prima zi de Crăciun, noi l-am găsit închis, până și toaletele erau încuiate. Asta nu ne-a plăcut, dar n-am avut ce face; ne-am odihnit un pic picioarele, am ronțăit micile gustări rătăcite prin rucsac, am băut apa ce ne mai rămăsese și am pornit pe calea de întoarcere. Mă gândisem că n-o să fie deschis bistroul, însă sperasem până în ultima clipă că poate-poate... fiind o zonă atât de turistică... Ei bine, nu. Deci de luat în calcul și un asemenea scenariu.

În apropiere de Casa do Sardinha se află un mic debarcader de unde se pleacă în excursii pe mare. Desigur, din motive evidente, nici pe acesta nu l-am găsit funcțional. Și o mică zonă de campare se află. Chiar nu înțeleg de ce ar vrea cineva să poposească peste noapte în asemenea pustietate, dar să știți că era un cort instalat.

Din cauză că eram însetați și cu oarece presiune în vezici, drumul înapoi n-a mai părut chiar așa de simpatic 😊... În fine, am supraviețuit. Partea cea mai grea a venit la final, pe șosea, în căutarea mașinii pierdute... La prima benzinărie, nu departe, ne-am rezolvat toate problemele restante.

În concluzie, a fost o excursie foarte faină, ne-a plăcut mult, chiar dacă mai solicitantă decât ne-am imaginat. De unde la început am zis că vom mai face încă un traseu peste o zi sau 2 – o levada-ceva – nu ni s-a mai părut ulterior o idee atât de bună, din motiv principal de febră musculară. În plus, dacă pe poteca aia însorită și expusă băltoacele încă nu se uscaseră și ne bătuseră toate vânturile, îmi imaginez cum ar fi fost prin pădure... Lasă, mai bine la plajă, la soare...

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 108 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI