Povestea Londrei mele (II)

TIPĂREȘTE

În ziua a 3-a am plecat la ora 8 de la hotel astfel încât să ajungem exact când deschidea Catedrala Sf Paul, ca să gestionăm cât mai bine ziua doi de London Pass. Londra a fost devastată de un incendiu foarte puternic în 1666 iar Catedrală Sf Paul a ars în întregime. Actuala Catedrală Sf Paul, unul dintre cele mai faimoase obiective ale Londrei, a înlocuit-o pe cea care a ars, iar lucrările au durat aprox 35 de ani.

Era sâmbătă și foarte puțină lume pe stradă și în metrou, dar ziua n-a rămas la fel de lejeră. La 8,30 când deschidea, intram și noi în catedrală. Până la ora 9,30 când se deschideau și galeriile am avut timp suficient să o vedem.

În catedrala cu un Dom extraordinar de frumos, unul dintre cele mai înalte din lume (111 m), cu scene din viața lui Isus în cele 4 colțuri și sus pe cupolă cu scene din viața Sf Paul nu am avut voie să facem poze ca și la Westminster, de altfel. Dar știți și voi cum este omul….

365 de picioare (unitate de măsură pe care aveam s-o regăsim la Observatorul Regal Greenwich, alături de alte unități de măsură anglo-saxone), câte unul pentru fiecare zi a anului, am urcat până sus spre cele 3 galerii: Galeria șoaptelor, unde o șoaptă rostită într-o parte a galeriei răzbate prin ziduri până în partea opusă, Galeria de piatră și Galeria de aur. Primele trepte până la Galeria Șoaptelor au fost scări largi, apoi din ce în ce mai înguste, ultimele trepte fiind chiar foarte înguste (aviz claustrofobilor…). Doar Cupola are 111 m până în vârful crucii, dar ultima galerie este la câțiva metri mai jos. Până sus se urcă undeva peste 500 de trepte dar priveliștea de acolo merită cu vârf și îndesat.

La subsolul catedralei se află Cripta cu aprox 200 de morminte (și ea considerată dintre cele mai mari cripte), iar cele mai importante personalități care se află acolo, mormântul lui Nelson, al Ducelui de Welington care are și în catedrală un monument și Churchill care are o piatră funerară, dar nu este îngropat în criptă, ci în catedrală.

După catedrală ne-am urcat în bus-ul turistic care era inclus în Pass și avea stație chiar la Catedrala Sf Paul ca să câștigăm timp și să ajungem cât mai repede la bărcuța CityCruises care urma să ne ducă la Greenwich, vreo 8 km față de centrul Londrei. O jumătate de oră am făcut până la Greenwich și am fost cam contracronometru pentru că bărcuțele nu aveau program de întoarcere până mai târziu. Am ținut mult să lăsăm altele dar să ajungem acolo pe unde trece primul meridian, locul de unde se dă ora exactă. Dar noi am greșit, așa că acum, după ce AmFostAcolo, nu pot decât să vă recomand să îi dedicați acestui obiectiv o zi fără doar și poate și să nu-l faceți praf așa cum am făcut noi pentru că este păcat.

Zona Greenwich, inclusă încă din 1997 pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, nu înseamnă doar Observatorul Astronomic și Meridianul 0. Când am răsfoit pliantele și cărțulia de la London Pass, la Londra fiind, am realizat că ar fi necesar o zi ca să vedem cât mai mult de acolo, dar a fost imposibil să ne mai regrupăm.

La Greenwich ajunge barca, trenul și metroul, dar de departe cea mai faină călătorie mi se pare cu barca. Călătoria pe Tamisa este o excursie în sine. Dacă faci o plimbare de la Westminster până la Greenwich, treci pe sub majoritatea podurilor Londrei și pe lângă multe obiective importante înșirate pe malurile Tamisei.

Disperarea noastră privind Greenwich a început încă din port. Ne-am oprit mai întâi la centrul infoturistic ca să luăm o hartă a zonei, să punem întrebări și să vedem cum ne organizăm. Ce tăiem și ce lăsăm. Am luat-o prin frumosul sătuc ca să ajungem la Observator și ne-am dat seama câte o să pierdem din cauza timpului scurt. Până la urmă noi doar am trecut pe lângă corabia Cutty Sark, care a fost cea mai rapidă corabie la vremea ei și ultima care a adus ceai în Londra, dar pe care am fi putut să o vizităm. Apoi am intrat puțin, dar ne-ar fi plăcut să zăbovim mai mult printre tot felul de chestii interesante din magazinul de la meridianul 0, Nauticalia.

Am ajuns la intrarea în parc și am trecut prin superbul Royal (Greenwich) Park ca să urcăm dealul în vârful căruia se află Observatorul Astronomic, prin curtea căruia trece Meridianul zero pentru care venisem. Cel care împarte lumea în Est și Vest și unde se dă ora exactă GMT.

Ne-a părut rău că nu ne-am plimbat prin sătuc mai mult, că n-am intrat în una din cârciumile vechi, că am văzut un indicator către Greenwich Market și mi-am imaginat că sunt acolo bunătăți din toată lumea, așa cum am găsit și în Borouth Market de care știam de acasă, dar n-aveam timp să mâncăm. De asemenea, ne-a părut rău că n-am vizitat Cutty Sark, Muzeul Maritim Național, în care doar am intrat puțin, Casa Reginei (The Queens House), Planetarium-ul… și mai erau și altele. Nu mai spun că totul am făcut într-o viteză de nedescris. Știu că mă repet, dar poate nu faceți greșeala noastră. Greenwich merită o zi.

La întoarcere spre port am văzut și tunelul pietonal pe sub Tamisa care unește cele două maluri ale râului. Poate și asta era o experiență dar noi am prins pe ultima sută de metri ultima barcă și de unde ne-a lăsat (Turnul Londrei, unde este stație), am luat din nou bus-ul turistic cu care voiam să facem un tur complet. El avea un program până mai târziu, iar noi nu mai aveam nici un obiectiv la care am fi putut să mai intrăm. Așa că ne-am mai odihnit și picioarele puțin și am trecut pe lângă cele mai importante obiective ale Londrei pe care le-am văzut din autobuz. Bus-ul turistic circulă destul de des, la fiecare 10 minute însă merge greu pentru că Londra este foarte aglomerată. Sâmbăta-duminica ni s-a părut mai bine puțin dar în cursul săptămânii traficul este infernal. De aceea, probabil, nu prea am văzut că cineva recomandă călătoria cu bus-ul, nu neapărat turistic, ci doar cu metroul.

După ce ne-am dat jos și din bus, singurul lucru pe care îl mai puteam face în seara aceea era să mai încercăm o dată la The Shard în speranța că vom avea mai mult noroc.

The Shard este cea mai înaltă clădire din Europa, un zgârie-nori care devine din ce în ce mai ascuțit spre vârf, în care poți urca până la etajul 72, pentru un view spectaculos. Am găsit o coadă imensă. Soțul care este alergic la cozi nu se vedea cu atâta răbdare, eu aș fi stat. Până la urmă ne-am scos pass-urile și am constatat că avem coadă rapidă. Și acolo am avut ceva persoane în față, dar, oricum ne-am mișcat mai repede. La intrare a fost ceva mai rău ca la aeroport. Filtre, controale…... Apoi a început aventura.

Am urcat cu un lift până la etajul 33 în 25 de secunde. Apoi am luat alt lift pană la etajul 68, iar de acolo până la etajul 72 am urcat pe trepte. La etajul 68 este o terasă închisă unde poți bea ceva, iar la etajul 72 era o terasă semideschisă, unde am băut o bere (6 lire) și am mâncat o înghețată (3 lire). Pentru locul în care ne aflam nu ni s-a părut deloc mult. Durerea a fost că în seara aceea a bătut un vânt în rafale, foarte puternic. Zgomotul pe care îl făcea la înălțimea aia, cu terasa deschisă, era asurzitor. Mi-a fost bine și frumos până când mi-am dat seama că turnul se mișcă o dată cu vântul. Soțul a râs de mine și mi-a explicat că este normal. Am mai simțit asta o dată în turnul de la Edinburgh, de la Monumentul lui Walter Scott și am crezut că mor acolo. Nici aici nu prea mi-a plăcut senzația, dar la câtă lume era și la câte vânturi o fi prins clădirea asta, mi-am dat seama că nu o pica chiar cu mine, m-am calmat și m-am bucurat de experiență.

The Shard este o experiență mi-nu-na-tă și nu o ocoliți sub nici o formă dacă ajungeți la Londra. Dar dacă se poate urca pentru view și ziua dar și noaptea, eu vă recomand fără doar și poate noaptea. Este o amintire de neuitat.

Seara târziu, după ce am coborât din cea mai înaltă clădire din Europa, ne-am continuat plimbarea prin Londra și am mers pe jos până la cârciuma Blackfriars, una pe care pusesem ochii și care era la baza podului cu același nume, lângă o stație de metrou. Ne-am încheiat seara acolo, într-o atmosferă tipic englezească.

Ultima zi în Londra a fost duminică, 17 martie, de Sf Patrick. Am lăsat baltă Palatul Kensington la care ne gândisem, care era aproape de hotelul nostru și restul lucrurilor pe care voiam să le facem în acea ultimă zi, inclusiv Madame Tussaud, pentru că ne-am dat seama că este Sf Patrick al irlandezilor, ocazie cu care noi aveam de gând să venim odată la Londra. De data asta n-a fost cu intenție, dar s-a nimerit la fix.

Așa că la 8,30 eram deja în metroul cu direcția Picadilly – Trafalgar Square, acolo unde aveau loc manifestațiile și petrecerea. Dar pentru că paradele și restul începeau de la ora 11 am plecat spre Palatul Buckingham, reședința regală și simbolul suprem al Londrei, ca să vedem schimbarea de gardă.

În drum spre palat am trecut pe la parada cu cai, camerele de război Churchill, am încercat să vedem casa primului ministru pe Downing Street la nr. 10, dar strada era închisă cu porți de fier și într-un capăt și în celălalt. Ne-am holbat și noi printre zăbrele și am intrat în Parcul St James, cel mai elegant parc al Londrei, se spune, ca să mergem spre Buckingham. Am văzut în St James multe veverițe foarte prietenoase, lebede, gâște, pelicani, rațe, porumbei, un lac, podul albastru, pomi înfloriți, chioșcuri, multe, multe flori și mi s-a părut atât de frumos încât mă gândesc la un city-break dedicat exclusiv parcurilor și palatelor londoneze.

Schimbarea de gardă de la Palatul Buckingham este într-adevăr un spectacol deosebit dar este foarte multă lume și foarte greu reușești să-ți găsești un loc bun, de unde să vezi. După schimbarea de gardă ne-am întors tot prin parc, până în zona Westminster, am trecut pe podul cu același nume, am admirat îndelung Parlamentul, am trecut pe lângă cea mai înaltă roată din lume, London Eye, și ea construită tot pentru sărbătorirea mileniului, dar care nu a fost un obiectiv în sine pentru noi, pentru că ne ajunge experiența unei roți și aceea a fost la Edinburgh. În plus, la Londra urcasem în The Shard, chiar nu mai avea nici un farmec să ne urcăm în roată. Coada la roată era foarte mare, dar mergea destul de repede și în ea se stă 40 de minute. Merge extrem de încet și într-o cabină sunt 20 de persoane. Practic, nu faci decât o rotație până te dai jos. Cred că n-aș avea răbdare să stau așa mult pe loc.

În zona aceea este și Londra Dungeon dar și Acvariul și trebuie să fac o mențiune despre zona Westminster care era foarte, foarte aglomerată în duminica aceea și probabil tot timpul.

Ne-am întors pe jos la Trafalgar Square ca să vedem parada de Sf Patrick, care a fost foarte colorată, veselă și antrenantă. Am băut bere, am făcut poze hazlii, am primit o grămadă de materiale informative despre Irlanda și am luat metroul direct din Picadilly până la hotelul nostru. Check-out-ul îl făcusem încă de dimineață și doar ne-am luat bagajele de la camera de bagaje și direcția aeroport.

Ce am mâncat în Londra? Ne-am propus ca dacă avem o masă principală pe zi să fie în pub-uri traditionale englezești. Acelea din filme, negre, îmbrăcate în flori, care sunt foarte vechi și în general au anii pe ele. Și ne-a ieșit de două ori doar. În prima zi, după ce am plecat de la British Museum am mers pe jos spre Trafalgar Square, prin cartierul Soho, unde ne-am oprit la The Cambridge. Asta este un pub unde jos doar se bea, iar sus se bea și se mănâncă. Ne-a costat 42 de lire cu tipsul de 10% inclus în notă și am băut un big gin și o big bere și am mâncat fish & chips cu piure de broccoli și un sos și un pui vânătoresc cu cartofi prăjiți și inele de ceapă, toate foarte bune.

A doua seară am mâncat la Borouth Market. Am venit chitiți să mâncăm la piața asta încă de acasă și știam că trebuie să o căutăm pe lângă London Bridge. Dar ziua, când sunt zeci de tarabe cu mâncare din toată lumea, pentru că spre seară ele se închid. Ziua, nu s-a nimerit pentru că atunci când am trecut noi prin ea nu ne era foame.

S-a nimerit vineri seară când toate cârciumile în care am intrat să mâncăm erau full și nu am găsit decât de băut în picioare. Avem niște finuți care lucrează la o cârciumă în Anglia și știam de la ei de nebunia zilei de vineri, în special. Am avut ocazia să constatăm și noi asta. Vineri seara toate cârciumile Londrei era pline ochi, multă lume în picioare și înăuntru și în fața cârciumii. De aceea a fost imposibil să găsim un loc să mâncăm și am ajuns la Borouth Market. Am avut noroc să găsim la una din terase un miel cu orez, salată și focaccia și cu bere și o sangria a mers la fix (33 lire amândoi).

A treia seară am mâncat la Blackfriars, un pub englezesc autentic la care am ajuns pe jos de la The Shard. Era cam târziu și nu prea era o oră de masă, dar eram atât de entuziasmați după The Shard că nu ne-am îndurat să plecăm spre casă. În plus pe cârciuma asta pusesem ochii în drumurile noastre și am zis că nu plecăm din Londra până nu mâncăm aici.

Am remarcat că prețurile la pub-urile englezești sunt la fel peste tot în Londra și ne-am bucurat. Nu contează că pub-ul este în buricul târgului sau prin vreun cartier mărginaș. La Blackfriars am mâncat plăcinta englezească (pie) cu vită și ciuperci (demențială), iar soțul puiul vânătoresc pe care îl descoperise la Cambridge în prima seară, aici într-o altă rețetă însă. Cu bere și o atmosferă faină ne-am bucurat de ultima seară la Londra, iar prețul (37 lire) ni s-a părut rezonabil.

Ultima zi am mâncat în Trafalgar Square, acolo unde a avut loc Festivalul ocazionat de sărbătoarea irlandezilor, Sf Patrick. Nu mai zic de bere, dar toate tarabele cu bunătăți îți mutau nasul din loc, așa că și noi am gustat trot felul de chestii irlandeze, pe care le-am udat cu bere din belșug.

Peste zi Pret A Manger a fost o soluție excelentă. Sunt împrăștiate în toată Londra, găsiți peste tot Pret A Manger și este soluția ideală ca să nu pierzi timp. Îți alegi sandvich-ul din vitrine, îl încălzești eventual, salate, sucuri naturale, deserturi… totul rapid și la prețuri excelente, 2-6 lire. O salată sau un sandvich de la Pret A Manger, uneori și desert, a fost pentru noi prânzul perfect.

Povestea Londrei mele s-a vrut o lectură inteligibilă, sper, dar nu un îndemn de a urma același program și traseu. Mie mi se pare greu să mergi pe urmele cuiva și în orașele mici, în cele mari mi se pare de-a dreptul imposibil. Dar dacă am reușit ca cineva să își facă o idee despre Londra, așa cum și eu am avut nevoie, fără să citească prea multe articole, mă declar mulțumită.

Oricum, Londra nu este de văzut în 3-4 zile, nici vorbă. De văzut mai aveam cu duiumul, așa că și eu aș vrea să mă întorc. În special pentru parcurile ei pe care aș vrea să le văd vara, dar și pentru castele/palate. Ce să mai zic de Madame Tussaud pe care la Amsterdam n-am văzut-o pentru că am zis că o văd la mama ei, la Londra, iar la Londra am dat-o pe sărbătoarea irlandezilor, Sf Patrick. După părerea mea Londra nu este doar despre o dată în viață, așa că, mi-ar plăcea să revin la un moment dat, ceea ce vă doresc și vouă.

Și așa cum foarte frumos a spus un coleg de-al nostru într-un ecou la articolul meu anterior, poate Londra nu-ți lasă cea mai bună primă impresie, dar după aceea intri într-o poveste care te cheamă mereu și mereu….

---

VIZUALIZĂRI: 2599 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI