Peripeţii cu metroul prin Londra.

TIPĂREȘTE

Datorită unei schimbări de program ultima zi de vizită a unor obiective londoneze am făcut-o singur. Din gara de plecare Warlingham mi-am luat obişnuitul de acum Travelcards până la gara Victoria,de aici metroul pe Victoria Line, apoi Central Line cu coborâre în staţia Tottenham Court Road.

Din această staţie, sau din Russel Square de pe Piccadilly Line, se poate ajunge la British Museum, primul muzeu naţional public din din lume. Intrarea la muzeu este liberă încă de la inaugurarea muzeului (în anul 1753).

După un circuit de aproximativ 4 ore prin galeriile tematice ale muzeului, m-am simţit un pic obosit, mi s-a făcut şi foame, aşa că am ieşit din muzeu şi m-am instalat la una din mesele din curtea interioară.

Aici mi-am mai tras sufletul după atâta stat în picioare şi am servit sandwich-ul luat de „acasă”. Din curtea interioară, urcând nişte trepte frumoase din marmură albă, se ajunge la o terasă unde se pot servi gustări diverse pentru turişti.

De la muzeu am luat metroul pe Central Line, apoi am schimbat cu Bakerloo Line până la staţia de metrou şi parcul cu acelaşi nume Regent's Park. Înfiinţat de regele Henry VIII, şi folosit apoi ca proprietate a Coroanei Regale, a fost refăcut de regentul pe atunci, George al IV-lea şi deschis publicului. Este unul dintre cele mai mari parcuri regale din Londra.

Spre deosebire de alte parcuri pe care le-am vizitat, în care predominau arborii şi aleile, în Regent's Park predominante sunt întinsele zone verzi cu multe grădini şi aranjamente florale.

Cea mai frumoasă şi mai extinsă dintre grădini este Grădina Reginei Maria situată aproape central în parc şi în care se găsesc nenumărate soiuri de trandafiri.

În parc sunt şi numeroase vile private înconjurate de spaţii verzi şi grădini la fel de frumoase. O zonă de agrement frumoasă este şi în zona lacului, unde se pot închiria bărci pentru plimbare sau se poate face plajă în rarele apariţii ale soarelui în Londra.

Desemeni în parc sunt multe locuri de joacă pentru copii, piste pentru biciclete şi foarte multe terenuri de sport. La un moment dat am văzut pe partea stângă a parcului (mergând spre nord), pe o vastă intindere gazonată, 7 sau 8 terenuri de fotbal unul lângă altul. Jogging-ul în parc este la el acasă şi toată lumea aleargă pe frumoasele alei ale parcului.

De aici am plecat spre stația de metrou , Wembley Central, pentru a vizita celebrul stadion. Ce a urmat pe această linie până laWembley e de povestit nepoţilor. Nici nu am plecat bine din staţie şi dintr-o dată o frână a făcut să înghețe trenul pe șine.

Iniţial nu m-am alarmat pentru că mai întâlnisem astfel de opriri şi pe alte linii de metrou europene. Erau acele opriri ocazionale cauzate de unele nesincronizări în graficul de transport.

Când am văzut însă că perioada de staţionare întârzie destul de mult, fiind şi un pic claustrofob datorită unei întâmpări nefericite din tinereţe, am început să-mi fac probleme şi mintea a luat-o razna.

Primul gând a fost acela în legătură cu teroriştii care au săvârşit atacurile de la metrou din iulie 2005. Apoi am căutat să mă încurajez, gândindu-mă la un posibil accident şi care o să se rezolve destul de repede.

După o perioadă de aşteptare de cca 10 minute (mie mi s-a părut mult mai mult), trenul s-a pus în mişcare. După încă o staţie, altă oprire, alte gânduri negre. Mă gândeam că ai mei nici nu ştiau pe unde sunt, telefonul nu avea semnal, intr-un cuvânt eram intr-o incertitudine totală.

Altă plecare, din nou oprire, alte gânduri aiurea. Bine că la acea dată nu citisem de incendiul care a avut loc la staţia de metrou King Cross din 1987 în care au murit 31 de călători.

Sau despre primele concluzii ale anchetatorilor în legătură cu atentatele de la metrou din 2005. Atunci s-a tras o primă concluzie pripită; că exploziile s-au datorat instalaţiilor electrice suprasolicitate. Neştiind despre aceste lucruri, poate că am fost afectat mai puţin, conform principiului: ”orice lucru pe care nu-l ştii, nu-ţi poate face rău”

După „lupte seculare”, care au durat aproape o oră, am ajuns într-o staţie de metrou supraterană, pe care nu mi-o mai amintesc (dar care nu era Wembley), în care a coborât toată lumea. Nedumerit am coborât şi eu, iar în staţie un alt turist care vorbea o limbă necunoscută mie, prin semne, mi-a explicat că aici se schimbă garnitura de tren pentru Wembley.

În noua garnitură mai m-am relaxat şi de abia atunci am realizat că opririle repetate au fost cauzate de lucrările de întreţinere specifice metroului pe linia respectivă.

Se făcuse deja seară, sansele să mai prind deschis la stadion erau nule, aşa că m-am plimbat puţin prin cartierul Wembley pe o stradă principală.

Impresia pe care mi-a făcut-o acest cartier este că nu diferă prea mult de altele situate în centrul Londrei.

Aceleaşi străzi curate, clădiri istorice, multe magazine, terase, baruri şi restaurante. Am ajuns la stadion coborând nişte scări pe lângă o cale ferată. Stadionul era bineînţeles închis, aşa că m-am rezumat să vizitez exteriorul şi culoarele care dirijează intrarea pe stadion.

Lângă stadion fiind o staţie de tren şi cum aveam abonament pe toate zonele Londrei, dar mai ales ştiind ce am păţit cu metroul, am preferat să aleg acest mijloc de transport. După ce m-am urcat în tren, am mers ceva timp şi văzând că nu opreşte în nici o staţie am intrat iar în panică.

Neavând staţii de oprire părea că este un tren care mă scotea în afara Londrei și unde abonamentul meu nu mai era valabil. Într-un fel încercam să fiu calm, aveam ceva bani la mine, un număr de telefon, însă mă gândeam cu groază la un eventual control, din postura mea de turist român.

În timp ce eu mă frământam a venit şi izbăvirea. Trenul a oprit în sfârşit; citesc numele staţiei şi rămân interzis. Staţia se numea Marylebone şi era foarte aproape de Regent's Park, locul de unde plecasem.

Mi-am revenit după aceste păţanii, plimbându-mă un pic prin zonă, apoi am luat metroul din Marylebone până la Oxford Circus. De aici alt metrou până în gara Victoria, de unde am luat trenul până în Warlingham, cartierul londonez unde aveam cazare.

Mi-a plăcut tare mult acest cartier situat în zona 6 a Londrei. Este un cartier select, plin de casuţe, unele tip vilă, dar nu „viloaie” ca pe la noi cu multe etaje şi zeci de camere.

Vilele au cel mult un etaj, nu au porţi, curţile sunt gazonate şi prevăzute cu garaj, iar unele cu mici iazuri sau piscine. Curţile sunt împrejmuite cu gard viu, străduţele din jur sunt foarte curate şi toate semnele de circulaţie stradală vopsite proaspăt.

M-am plimbat şi am alergat totodată în fiecare dimineaţă pe aceste străzi alături de ceilalti locuitori din zonă. În perioada de 7 zile cât am stat în acest cartier nu am văzut nici măcar un câine sau o pisică pe stradă.

Deasemenea, aici nu am văzut cerşetori sau oameni ai străzii, nici în gară şi nici în restul cartierului.

Fiind un cartier cu oameni înstăriţi, mă aşteptam să văd aici cele mai tari maşini din Londra, însă nu a fost aşa. Majoritatea maşinilor erau de clasă medie şi doar câteva să le numeri pe degete de tip „gipan”. Cele mai multe maşini de teren sunt în cartierul rezidenţial Chelsea.

Când are loc câte un eveniment major în centrul Londrei şi cei din Chelsea se deplasează masiv în oraş cu maşinile, londonezii obişnuiesc să spună că, „iar au venit cei din Chelsea cu tractoarele în oraş”.

Cartierul situat pe un deal are şi un centru comercial, cu un supermarket Sainsbury's, de unde ne-am făcut aprovizionarea. În centru există un monument închinat ostaşilor căzuţi în cel de al doilea război mondial şi o biserică din piatră numită Biserica Tuturor Sfinţilor.

Gazda noastră Wendy, o femeie singură între două vârste, ne-a tratat intr-un mod extraordinar de bine, atâta timp cât a stat cu noi.

Într-una din seri, ne-a invitat să luăm cina la nişte prieteni ai dânşii, o familie de englezi născuţi în Irlanda. Şi cum vinul era unul de buturugă românească, ne-a rugat insistent să pregătim noi ceva de mâncare la care să nu lipsească mămăliguţa.

După lungi dezbateri, în care am eliminat arhicunoscutele sărmăluţe, a picat pe mine ”beleaua” să pregătesc o mâncare de iepure cu sos ragu. Negăsind carne de iepure la Sainsbury's Market, am înlocuit-o cu carne miel, însă nu a ieşit chiar cum imi doream eu.

Am petrecut o seară agreabilă la aceşti irlandezi, am vorbit vrute şi nevrute despre politică, sport, criză, până aproape de miezul nopţii. Despre cum le-a plăcut mâncarea şi vinul pot să spun doar că au cerut câte două porţii şi nu mai conteneau cu ”very good”.

Înainte de plecarea la aeroport am făcut un filmuleţ cu casele şi străduţele din zona vilei unde eram cazaţi.

În timp ce filmam pe o straduţă ,şi eram foarte concentrat asupra obiectivelor, am observat în spatele meu o maşină oprită cu o doamnă la volan care mă aştepta să-mi termin treaba. Mi-am cerut scuze, ea mi-a făcut un semn din mână în sensul de nu te impacienta, mi-a zâmbit larg şi mi-a zis: „no problem”.

Este uşor de ghicit ce s-ar fi întâmplat la noi dacă ai fi să obstrucţionat pe stradă o maşină în timp ce tu faci poze. Ai fi scăpat ieftin cu un singur claxon..

Apropo de claxoane; în Londra am auzit unul singur, dat de şoferul unui TIR, când mergeam spre aeroport şi ceva mă face să cred că cel care a claxonat nu era englez.

Ne-am despărţit cu greu de gazdele noastre care ne-au făcut invitaţia să revenim la Londra. Sperăm ca acest lucru să se întâmple căt mai curând, pentru că ne-a plăcut ce am văzut şi mai ales că au rămas atât de multe de văzut.

---

VIZUALIZĂRI: 2621 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI