Vlad Tepes, Da Vinci's Demons și cei 800 de martiri din Otranto

TIPĂREȘTE

Văzusem prin toamna lui 2015 sezonul 3 al unui serial de ficțiune SUA-UK, “Da Vinci's Demons” care mi-a plăcut în mod deosebit, chiar dacă nu respecta faptele istorice cu prea multă precizie ba chiar din contră, a transformat bună parte din evenimentele istorice cu multă voioșie, exemplul cel mai tare fiind trezirea din morți a lui Vlad Țepeș pentru a participa, în calitate de personaj pozitiv și prieten al lui Leonardo da Vinci, la campania din 1481 de recucerire a orașului Otranto (Puglia) din mâinile turcilor, deși Vlad (Dracula cum le place lor să-l numească) fusese declarat oficial mort încă din ianuarie 1477 chiar dacă nimeni nu știe cum și unde a murit cu exactitate.

Cu ocazia asta am pus mâna serios pe sursele istorice credibile și am aflat astfel despre tragicele evenimente din iulie – august 1480, petrecute la Otranto, când oamenii din acest oraș au reușit să țină pe loc o armată turcă condusă de marele vizir Gedik Ahmet Pasha, ce numără între 20.000 – 30.000 soldați transportați peste Marea Adriatică cu peste 150 vase de luptă. Acele două săptămâni de asediu disperat au permis ca Regele din Napoli și Papa de la Roma să reușească organizarea unor forțe care să stăvilească această tentativă majoră de cucerire a peninsulei italice de către turci și poate chiar a întregii Europe creștine.

După cucerirea fortăreței în 14 august 1480, turcii au decis să vândă copii și femeile ca sclavi iar bărbaților și vârstnicilor le-au propus trecerea la islam, fiind refuzați cu obstinație. Cei 800 de cetățeni din Otranto care nu au renunțat la Hristos (din toate clasele sociale) au fost executați prin decapitare pe dealul Minervei, în partea de sud a orașului.

Martirii din Otranto nu au fost uitați de cei care s-au întors apoi în Puglia după încheierea luptele. Oasele martirilor au fost adunate, plasate în vase de sticlă și aranjate in cele 3 vitrine ale capelei situate chiar în dreapta altarului principal din catedrala orașului Otranto. Pe 5 octombrie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Otranto și a ținut o Liturghie în onoarea martirilor din catedrală. Douăzeci și șase de ani mai târziu, în iulie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a recunoscut oficial statutul lor de sfinți martiri, prin promulgarea unui decret care menționa că mucenicii din Otranto au fost uciși din "ura pentru credință" (în odium fidei).

Drept pentru care, sâmbătă 2 februarie la ora 10 dimineața am plecat din Lecce cu un automotor de mare senzație (adică model 1950) în direcția Otranto, cu schimbare in Maglie. Biletul dus pentru acest drum spre capătul lumii costa doar 3.5 euro. Din trenul ca si pustiu, ajuns după circa o oră și 20 de minute la destinație, am coborât vreo 4 persoane, iar eu m-am îndreptat repede pe drumul către oraș iar de acolo până la plaja golfului Otranto a mai fost doar un pas.

Am nimerit o vreme cu soare și nori iar vântul bătea în rafale cu peste 80 km/h așa că nu prea am reușit să stau pe loc pentru a admira frumoasa faleză a orașului, amenajată destul de inspirat. Am urmărit partea din stânga a falezei rutiere pentru a vedea Farul dar și Spiaggia di Porto Craulo, acum pustie și devastată de valurile ce ajungeau la 2-3 uneori. În apă se zăresc din loc în loc o serie de clădiri ruinate, unele din ele probabil cu rol militar gen cuiburi de mitralieră sau chestii asemănătoare.

Întors în zona centrală a falezei am pus cap compas pe Catedrală și Castel pornind cu hotărâre spre zona portuară. Mergând la marginea mării pe Lungomare degli Eroi am ajuns pe Via D'Aragona la Monumento agli Eroi e Martiri del 1480, ridicat pe la 1922, lângă Torre Alfonsina, care reprezintă intrarea în cetatea medievală, poarta principală a orașului vechi aragonez, fiind așezată într-o poziție diametral opusă Castelului.

De aici am început să colind pe străduțele orașului vechi, cu ochii și camera foto într-o miscare neobosită pentru a imortaliza bijuteriile ascunse ale acestui loc plin de farmec. Deși majoritatea magazinelor erau inchise, fiind ora de siesta, pot spune că am întâlnit câteva zeci de turiști care profitau și ei de lipsa de agitație pentru a admira în liniște un oarecare colț de stradă pe care timpul părea să stea în loc de 600 de ani.

Am vizitat apoi catedrala cuprins de emoție la vederea altarului cu cei 800 de martiri dar trebuie să recunosc că gândul meu era deja pe 1480 încercând să afle de ce Papa de la Roma sau Regele celor două Sicilii nu au trimis măcar 5000 de soldați să sprijine rezistența celor din Otranto.

Am vizitat apoi castelul, pe zidurile lui fiind și eu sub asediul unui vânt criminal care tindea sa-mi fure telefonul din mână și gluga de la haină. Și aici se pot aloca vreo 2 ore pentru a studia cu atenție planșele expuse dar și pentru a respira aerul înălțimilor privind peste mare și oraș.

De pe zidurile castelului din Otranto am zărit undeva după port, o construcție ciudată, identificată ca fiind Torre del Serpe, monumentul aflat și pe stema orașului. Am ajuns pe acest deal unde este Torre del Serpe cam după vreo 20 de minute de mers pe câmp, în afara orașului. De aici am coborât apoi vreo 15 minute pănă la marginea falezei abrupte sub care se spărgeau cu mare zgomot valuri de 6-7 metri, in locul numit Grotta Palombara, unde vara când marea e liniștită se pot face și scufundări în aceste ape adânci și limpezi.

Cu grijă mare să nu mă poticnesc de pietrele ascuțite ce formau poteca de la marginea hăului, am stat preț de vreo 10 minute înfruntând cu stoicism acel vânt nebun ce-mi promitea mefistofelic la ureche că e în stare să mă poarte în zbor peste acele ape ce păreau că fierb.

Într-un final am plecat cu părere de rău spre oraș, cred că locul acela era vrăjit, dacă nu reușeam să plec atunci cred că șarpele din legenda locală ar fi venit să înghită negreșit. Ghinionul lui dar eu am ajuns la timp în gara din Otranto unde am ajutat un refugiat sudanez să-și cumpere bilet de la automat. Din gara au urcat și vreo două chinezoaice, cred că erau turiste. La Maglie am schimbat iar trenul, așteptând vreo 40 minute legătura care venea tocmai de la Gagliano del Capo și Leuca. Fără să gândesc m-am suit însă după vreo 10 minute in trenul ce mergea exact înspre Gagliano, noroc că la Murro Leccese am coborât din tren și am așteptat vreo 10 minute trenul în direcția Maglie. Pății deci …. ceva emoții.

Ajuns apoi cu bine în Lecce în jurul orei 19.00 evident că nu am pierdut ocazia de a da o nouă tură prin urbe la lumina felinarelor, încercând să văd și cum arată zona modernă, cu blocuri mai înalte și spații comerciale mai luminoase și chiar mi-a plăcut ce am văzut.

A fost o zi grea ca ritm și efort dar nu am motive să mă plâng…. acest oraș merită văzut și la vremea lui iunie – mai pentru maximă relaxare.

---

VIZUALIZĂRI: 1757 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI