Plimbare de voie prin Larnaca

TIPĂREȘTE

Prima zi din scurtul nostru sejur în Insula Afroditei am rezervat-o vizitării Larnacăi. Oricum era cartierul nostru general şi citisem despre o sumedenie de obiective cărora ar fi meritat să le acordăm atenţie. De fel, nu suntem foarte matinali, dar acum s-a întâmplat să ne trezim devreme, probabil ne dezobişnuiserăm deja de soare şi lumină, calendaristic aflându-ne în ultimele zile de toamnă. În realitate, în România era aproape iarnă, iar aici încă o nesperată vară târzie. Aşa că, după ce ne-am băut cafeaua şi am ronţăit vreo două alune aduse de acasă pe balconul apartamentului închiriat la Krasas Beach Hotel, cu privirile desfătate de splendida privelişte a mării, am pornit la drum. N-am ajuns prea departe, căci ne-am gândit să facem o haltă la una din terasele de pe promenada cu palmieri, unde am „tras” cât am putut de un english breakfast, în speranţa de a se face o oră rezonabilă pentru vizitat obiective turistice.

Ne-am minunat apoi că primăria oraşului este adăpostită într-un bloc modern pe care îl poţi uşor confunda cu hotelurile vecine. La capătul unei străzi perpendiculare pe promenadă am zărit silueta cunoscută a Bisericii Sf. Lazăr (trecuserăm pe lângă ea cu o seară înainte în drum spre hotel), dar am lăsat-o pentru mai târziu, îndreptându-ne spre vechiul fort. N-am putut însă să nu ne abatem puţin pe plajă şi mai ales pe pontonul lung ce înaintează în mare din dreptul statuii leului veneţian şi care se termină cu o mică platformă, unde lumea se poza sau, pur şi simplu, stătea să admire marea înspumată.

Ajunşi la fort, teama ni s-a spulberat imediat şi am realizat că el fusese şi mai matinal decât noi, fiind deschis de la ora 8. Pe o plăcuţă lângă intrare era afişat doar programul de iarnă: în zilele lucrătoare, 8-17, iar în week-end, 9:30-17; presupun că vara poate fi vizitat până mai târziu. Biletul costă 2.5 euro de persoană şi este însoţit de un pliant cu informaţii turistice.

În forma lui actuală, fortul a fost construit de turci în 1625. Există însă surse care atestă faptul că pe acest loc a existat la finele sec. 14, pe vremea regelui lusignan James I o construcţie ce făcea parte dintr-un sistem mai vast de apărare care se întindea pe tot sud-estul insulei. Nu se ştie exact cum arăta această primă fortăreaţă, dar se ştie că era mai întinsă decât actualul edificiu; când acesta din urmă a fost restaurat, au fost descoperite urme de fundaţie veche ce continuau în afara conturului actual. Scopul principal al primului fort era să apere portul Larnaca, la vremea aceea punct de plecare a corăbiilor încărcate cu sare din Lacul Sărat din vecinătate. Fortul a fost distrus şi reconstruit de mai multe ori, în special în perioada veneţiană. Pe măsură ce Larnaca a început să decadă, în paralel cu înflorirea altor oraşe cipriote, precum Ammochostor (Famagusta), Lefkosia (Nicosia) şi Kyrenia, şi fortul s-a ruinat treptat.

Turcii au construit cele două clădiri de piatră dispuse în L, fiecare cu câte două niveluri, pe care le-au prelungit pe părţile opuse cu ziduri, desăvârşind un pătrat. După cât de subţiri sunt zidurile, mai ales în partea dinspre mare, se pare că scopul principal al noii construcţii nu a fost de apărare. Se ştie că aici a funcţionat o închisoare şi în perioada otomană, dar mai ales în timpul ocupaţiei britanice. Se vizitează chiar şi o încăpere mică şi sinistră, la parterul clădirii din dreapta, unde erau spânzuraţi cei condamnaţi la moarte, ultimul act de acest fel petrecându-se în 1945. Brrr!

În 1948 a fost transformat în Muzeu de Arheologie al Districtului Larnaca, iar acest muzeu a funcţionat aici până în 1969, când s-a mutat în casă nouă, aceeaşi în care îl vizităm şi acum. În prezent, fortul găzduieşte Muzeul Medieval, iar vara se desfăşoară tot felul de evenimente culturale în curtea spaţioasă, atrăgând localnici, dar mai ales o sumedenie de turişti.

Vizita nu durează mult, locul nu e chiar uriaş şi te lămureşti repede şi cu exponatele. Noi am început din partea stângă, unde pe lângă zid sunt aliniate câteva tunuri vechi. A urmat apoi o nişă destul de mare, în formă de semicerc, pe pereţii căreia se sprijină pietre tombale, majoritatea aduse de la bisericile gotice din Lefkosia. Apoi alte nişe mai mici cu diverse artefacte, precum ghiulele de piatră. Am urcat cele câteva trepte din partea sud-estică a cetăţii, care ne-au condus pe o porţiune ce acoperă zidurile crenelate. Există chiar şi un mic turn de apărare, prin fantele căruia se văd frumos marea şi faleza dinspre aeroport. De altfel, priveliştile de acolo, de sus (deşi nu e foarte sus), sunt cele care fac toţi banii!

Coborâţi din nou în curte, ne-am continuat plimbarea pe lângă zidul estic, unde sunt expuse pietre albe de mormânt inscripţionate cu litere arabe, dar şi 3-4 care vechi de luptă. Acolo unde pătratul e gata să se încheie, am mai urcat o scară de lemn cu balustrade metalice şi am ajuns la micul muzeu medieval, format din doar 4 încăperi. Sunt tot felul de exponate descoperite în zonă, începând cu era creştină timpurie, continuând cu perioada lusignană (franceză), veneţiană şi otomană. Alături de aceste artefacte, există fotografii şi explicaţii cuprinzătoare despre biserici bizantine cipriote datând din sec. 2 şi până în sec. 16. Una din încăperi e mobilată în stil oriental.

Ieşiţi din incinta fortului medieval, n-am avut decât să traversăm o străduţă şi am ajuns la alt monument, Moscheea Kebir Buyuc. În faţa ei este o veche fântână turcească, cu contur hexagonal, dezafectată în prezent, dar frumoasă ca şi construcţie. În moschee însă n-am îndrăznit să intrăm, am văzut papuci în faţa uşii de la intrare şi am bănuit că ar fi slujbă-ceva. Ne-am mulţumit să-i dăm târcoale şi să-i admirăm contraforţii, ne-am odihnit un pic la umbra ficusului uriaş din curte, apoi am pornit mai departe.

Mai departe strada ne-a condus fix la Biserica Sf. Lazăr, nu după ce am lăsat pe stânga un magazin simpatic de vechituri şi altul de suveniruri, iar pe dreapta un restaurant tradiţional (la care urma să servim una din cinele viitoare). Piaţa bisericii este un spaţiu larg, în care se intersectează mai multe străzi şi unde municipalitatea instalase un Pom de Crăciun uriaş; era atât de ciudat! afară era vară, la doi paşi oamenii făceau plajă şi totuşi peste mai puţin de o lună avea să vină Crăciunul! Se vedea însă că ciprioţilor le plăceau tradiţiile, mulţi aveau casele decorate deja în spiritul Sărbătorilor de Iarnă, iar prin oraş peste tot erau ghirlande colorate, ghivece cu crăciuniţe, Moşi-Crăciuni, reni şi imitaţii de zăpadă… Vitrinele magazinelor nu se lăsau nici ele mai prejos, expunând cizme îmblănite, plovere, ciorapi de lână, mănuşi, fulare şi altele asemenea…

Biserica Sf. Lazăr e una dintre cele mai vechi biserici din Cipru. Cu siguranţă turnul ei dantelat e unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în viaţa mea! Aşa cum se întâmplă de obicei, nu a arătat mereu cum arată azi. Pe acest loc a existat pe la începuturile creştinătăţii o biserică mică, fondată de nimeni altul decât de Lazăr, cel înviat din morţi de Iisus. Se spune că după acest eveniment, Lazăr s-ar fi retras în Cipru, în oraşul Kition (vechea denumire a Larnacăi), unde ar mai fi trăit vreo 3 decenii, timp în care nu ar mai fi zâmbit niciodată, marcat de cele întâmplate şi ar fi slujit lucrarea Domnului. După ce a murit, a fost îngropat într-un sarcofag de marmură, care a fost depus sub altarul bisericii.

În secolele ce au urmat, nici Insula Cipru nu a fost iertată de numeroasele atacuri arabe, astfel că bisericuţa s-a distrus, iar oamenii au uitat povestea sfântului. Pe la jumătatea sec. 9, în ruinele vechii biserici a fost descoperit întâmplător sarcofagul de marmură pe care scria „Lazăr, prietenul lui Iisus”. Leon al VI-lea cel Înţelept, împăratul de atunci al Bizanţului, a dispus aducerea temporară a moaştelor la Constantinopol şi construirea unei biserici falnice pe locul vechilor ruine, care să poarte numele sfântului. În mare, ceea ce vedem acum e ceea ce s-a construit atunci. Evident că în perioada franco-veneţiană, locaşul a devenit romano-catolic, iar mai apoi, turcii l-au transformat în moschee. În 1589 însă, tot turcii au vândut biserica ortodocşilor, deranjaţi probabil de cimitirul creştin din vecinătate. În 1750 s-au adăugat frumoasele arcade sudice, iconostasul de lemn a fost sculptat în sec. 18 şi acoperit mai târziu cu foiţă de aur, iar frumosul turn a fost construit în 1857. Sf. Lazăr este considerat protectorul Larnacăi, iar icoana sa din altarul bisericii este purtată într-o procesiune pe străzile oraşului în Sâmbăta lui Lazăr, cu 8 zile înaintea Paştelui.

Am trecut şi noi pe sub arcele de piatră care străjuiesc intrarea estică în biserică. Pe o plăcuţă este scris programul de vizitare: de luni până sâmbătă, de la 8 la 18:30 vara şi 17:30 iarna, iar duminica de la 6:30 până la aceleaşi ore, dar cu pauză în timpul slujbei (12:30 – 15:30). Vizita e gratuită, dar ţi se pretinde o ţinută şi un comportament decent. Dacă în cazul acestuia din urmă e necesar să vii cu el de acasă, cu ţinuta se mai poate rezolva la faţa locului, căci la intrare e un stativ cu zeci de pelerine.

Înăuntru am găsit destul de multă lume, atât localnici care veniseră să se roage, dar şi turişti curioşi ca şi noi. Am admirat frumoasele icoane, dantelăria iconostasului şi în general interiorul maiestuos al locaşului, apoi am coborât cele câteva trepte spre „mormântul lui Lazăr”, locul unde au fost descoperite rămăşiţele sale, în prezent o mică hrubă plină cu sarcofage goale de piatră. Am ieşit pe partea cealaltă a bisericii, într-un mic scuar. Într-o margine a acestuia este o zonă cu câteva sarcofage, rămăşiţe ale vechiului cimitir creştin. Am vizitat şi micul muzeu al bisericii, pentru care am plătit un bilet de 1 euro şi unde nu am avut voie să facem fotografii. Chestii bisericeşti, nu mi s-a cuibărit nimic în memorie.

Din piaţa bisericii am cotit-o la stânga şi în doi timpi şi trei mişcări ne-am trezit rătăcind pe străduţele întortocheate ale vechiului cartier turcesc, numit Laiki Geitonia. Vorba vine „rătăcind”, că zona nu e mare, dar mi s-a părut extrem de romantică şi drăguţă, cu uşile mari boltite, din lemn vopsit în maro sau albastru, prinse în drugi groşi de metal, cu plantele căţărătoare ce năpădeau pe alocuri vechile case albe, unele din ele transformate în mici localuri, altele în ateliere meşteşugăreşti sau în magazine… Ne-am învârtit ce ne-am învârtit, apoi am traversat o piaţă acoperită în care se vindeau legume şi fructe, dar şi tricouri, cămăşi de noapte şi multe asemenea şi am ieşit pe o stradă mai răsărită, cu magazine de-o parte şi de alta şi intens circulată de automobile. Privind harta, am constatat că ar fi vorba de strada Ermou şi că… suntem pe drumul cel bun :)

Nu după multă vreme am dat de o piaţetă cu ceva restaurante şi cafenele, în mijlocul căreia se afla un alt Pom de Crăciun decorat cu nişte ciorchini de fructe roşii, cu stea mare în frunte şi cu mii de beculeţe; la baza lui era presărat polistiren mărunţit care imita zăpada şi nelipsita sanie cu reni şi Moş Crăciun. Ajunşi în bulevardul Grigori Afxentiou, am făcut stânga, căci aveam un scop şi un ţel: bustul de marmură al filosofului antic Zenon.

Am lăsat pe dreapta vreo două colegii şi Academia Americană, iar pe stânga Biserica Evanghelică Greacă, mică şi delicată, pierdută într-o grădină luxuriantă, precum şi ciudata Biserică Anglicană Sf. Elena (care n-aş fi zis că-i biserică dacă nu scria pe ea, fiind situată efectiv la parterul unui bloc obişnuit). Şi iată-l, pe un piedestal alb în trepte, bustul de marmură al lui Zenon. Născut în anul 334 d. C. în Larnaca, Zenon şi-a început viaţa într-un mod extrem de practic şi prozaic, ocupându-se cu negustoria. Pe urmă s-a mutat la Atena, unde a studiat filosofia. Curând a început a gândi cu propria-i minte şi a avea păreri personale, astfel că la vârsta de 40 de ani îşi formase deja propria şcoală, având nenumăraţi adepţi. Filosofia lui a fost numită de specialişti stoicism, un cuvânt care vă sună cunoscut cu siguranţă. Ideea centrală e că omul trebuie să ducă o viaţă plină de virtuţi precum răbdarea, modestia şi autocontrolul, numai aşa putând trăi într-o armonie perfectă cu ceilalţi şi cu natura. Zenon obişnuia să spună că „natura ne-a dat două urechi şi o singură limbă, de aceea ar fi bine să ascultăm de două ori şi să vorbim o dată”. În ghidul turistic pe care l-am citit în avion am găsit despre Zenon o chestie care m-a intrigat, dar nu ştiu cât o fi de adevărată, deoarece n-am mai regăsit-o pe nicăieri altundeva. Cică filosoful ar fi trăit 98 de ani, vârstă la care totuşi n-a murit de bătrâneţe, ci s-a sinucis, ca să dovedească faptul că viaţa nu înseamnă nimic. În alte surse am găsit că ar fi trăit 72 de ani, fără a se specifica motivul decesului.

Am mai admirat puţin piaţa largă, din care pleacă drumuri în toate direcţiile, apoi am hotărât să ne întoarcem pe unde am venit, dar s-o ţinem înainte spre mare. La intersecţia bulevardului Afxentiou cu strada Kimonos, în dreptul unei vile superbe îmbrăcate în flori roşii, am cotit la stânga şi în curând am descoperit o altă piaţetă; pe una din laturile ei este clădirea cea nouă a Muzeului de Arheologie, iar pe alta – ceva ce părea a fi un edificiu catolic, căci deasupra poseda o campanilă cu 3 clopote. Ne-am apropiat şi am remarcat lângă intrarea formată dintr-un şir de arce susţinute de coloane o plăcuţă care amintea de un medic francez ce se pare că a îngrijit timp de 22 de ani bolnavii şi săracii oraşului în acest locaş. Am străbătut şi noi coridorul lung de piatră, cu timiditate, căci nu ştiam dacă n-o să iasă cineva să ne certe. La capătul lui se auzea gălăgie de copii care se joacă. Ne-am apropiat şi, într-adevăr, dincolo de nişte bariere metalice erau terenuri de sport, iar dincolo de ele o clădire ce părea o şcoală. Imediat în stânga am dat de o uşă masivă întredeschisă, pe care am împins-o şi am pătruns într-o capelă simplă, întunecoasă. Când ne-am întors, pe coridorul lung apăruse o tânără care mătura şi care ne-a salutat zâmbit în timp ce treceam pe lângă ea. Afară, ne-am lămurit: tocmai vizitaserăm vechea capelă a şcolii sanitare.

La Muzeul de Arheologie am plătit tot 2,5 euro biletul. În holul de la intrare, chiar lângă casa de bilete, este un sarcofag mare de piatră. Muzeul expune multe chestii găsite în situl arheologic Kition, din apropiere, dar şi în alte locuri de pe insulă. Foarte multe vase ceramice, dar şi alte lucruri interesante, precum vechi ancore făcute din nişte blocuri imense de piatră, fiecare cu 3 găuri, prin care treceau parâmele; la tot pasul sunt texte scrise cu explicaţii despre ceea ce vezi. În curtea din spatele muzeului sunt alte exponate, majoritatea strânse sub un şopron acoperit, iar imediat peste gardul de sârmă se întinde situl arheologic Kition (unul din ele, că am înţeles că mai sunt vreo 3, răspândite prin tot oraşul). Noi nu l-am găsit vizitabil, dar am putut citi despre el pe nişte panouri explicative din vecinătate, care povestesc despre numeroasele artefacte feniciene găsite aici, dar şi de urme care par să situeze originile Larnacăi cu mult înainte de venirea fenicienilor.

Am revenit în bulevardul Afxentiou şi de data asta chiar ne-am îndreptat spre mare, traversând un cartier de viluţe noi şi frumoase, care mai de care mai împodobită cu flori colorate şi mirositoare; splendid! În drum, ne-a mai reţinut atenţia staţia de poliţie (până acum vreo 60 de ani, aceasta a funcţionat tot în incinta vechiului fort), o clădire lungă de piatră, cu un şir de arcade la parter şi cu un turn rotund în partea dinspre mare. Am ajuns în curând în Piaţa Evropis (Europa), unde, în faţa unor clădiri oficiale construite în stil tradiţional, cu uşi şi ferestre de lemn, vopsite în albastru deschis, ne aştepta statuia de bronz a aceluiaşi Zenon, iar ceva mai încolo, o frumoasă fântână arteziană. După un mic popas pe marginea acesteia, răcoriţi bine de stropii ce săreau în toate părţile, am traversat şi ne-am îndreptat spre port, la care am ajuns străbătând o pasarelă de lemn, plină de pisici leneşe. Pe partea dreaptă era ancorat un vaporaş-restaurant şi iniţial am vrut să bem ceva aici, dar am realizat că balconul apartamentului nostru, cu frumoasa lui privelişte, nu e departe, iar în frigider sigur găsim ceva răcoritor! Aşa că am pozat un pic marea şi marea de catarge şi am pornit-o spre casă, ratând (nu ştiu cum), statuia cu bustul de marmură al generalului atenian Kimon.

… Evident că n-am putut, în timp ce ne serveam răcoritoarea pe balcon, să nu râvnim şi noi la un pic de leneveală la soare, pe plajă şi poate chiar la o baie în mare! Nu era multă lume pe şezlonguri şi prin valurile înspumate, dar suficientă cât să nu mai avem stare, să sărim în costumele de baie, lăsând pentru mai târziu explorarea oraşului. Am stat vreo două ore şi am mai fi stat dacă nişte nori rebeli nu ne-ar fi speriat cu câteva picături reci şi, mai ales, dacă nu ni s-ar fi făcut foame.

La parterul hotelurilor de pe promenada cu palmieri este câte un restaurant turistic, cu terasa aferentă dispusă pe trotuarul lat. Majoritatea sunt fast-food-uri, care nu ne pasionează în mod deosebit. Pe Ocean Basket, cu specific de mare, îl testaserăm cu o seară înainte şi luase cu brio nota de trecere (mă gândesc să scriu separat despre mâncătoriile din Larnaca), aşa că acum vroiam altceva, de exemplu un local tradiţional, să încercăm şi noi celebrele meze (multe, multe feluri „mici” de mâncare tradiţională cipriotă). Văzuserăm unul interesant când ne-am plimbat aseară pe faleza de dincolo de fort, în direcţia aeroportului. Aşa că ne-am instalat comod la una din mesele Restaurantului Militzis şi timp de vreo două ore am combătut din greu… noi şi o gaşcă de mâţe… şi tot n-am dovedit!

În planul iniţial, după-amiaza era rezervată Lacului Sărat, unde speram să vedem celebrii flamingo şi Moscheea Hala Sultan Tekke, locul unde este înmormântată mătuşa Profetului Mohamed, al treilea loc de pelerinaj al musulmanilor după Mecca şi Medina. Dar din după-amiază nu prea mai rămăsese mult, iar până la lac trebuia să luăm un autobuz şi cine ştie dacă am mai fi găsit moscheea deschisă şi flamingo ne-duşi la culcare?! Aşa că am reprogramat acest episod pentru dimineaţa plecării şi, ca să nu ne doboare de tot vinovăţia mezelor ingurgitate, care depăşiseră cu mult un aport caloric decent, am hotărât să ne mai plimbăm prin zonă. Am continuat aşadar pe Piyale Pasa, strada care merge de la fort până aproape de aeroport, mărginită în prima ei parte de case vechi, tradiţionale, foarte pitoreşti; noi ne-am oprit în fostul port de pescari şi de aici am făcut cale întoarsă. Artera e circulată de maşini, dar cu sens unic, în direcţia menţionată mai devreme; este însă mărginită de o frumoasă alee de promenadă, care urmăreşte conturul mării (şi pe care în ultima seară erau presăraţi pescari amatori ce participau la un concurs).

Întorcându-ne, ne-am abătut la un moment dat în stânga, pe străduţele înguste şi liniştite, unde am dat de un han cu pereţii decoraţi în stil englezesc, dar şi de alte case vechi, respirând parfumul unor timpuri apuse. Am ieşit din nou la Moscheea Kebir Buyuc, căreia i-am admirat şi contraforţii estici, apoi iar în piaţa Bisericii Sf. Lazăr. Apusul ne-a găsit tot pe balconul nostru, de unde am admirat norişorii trandafirii şi pe urmă răsăritul lunii pline.

Larnaca mai are şi alte obiective interesante, de exemplu Muzeul Pierides, ce cuprinde o impresionantă colecţie privată de obiecte de artă, pe care desigur că l-am avut trecut pe listă, dar pe care n-am mai apucat să-l vedem (vremea frumoasă ne-a cam încurcat planurile, neîndurându-ne să nu profităm de ea pentru un pic de plajă şi câteva băi în mare, cu siguranţă ultimele în acest an). Avionul de plecare l-am avut pe la ora 17, aşa că am avut la dispoziţie şi ultima dimineaţă. Credeţi că ne-am dus la lac şi la moschee?! Neee… Era aşa de frumos afară, soarele încălzea atât de plăcut, briza adia doar atât cât trebuia, marea era încă limpede şi bună de scăldat!... Iar prin vecinătatea plajei se ţineau tot felul de reprezentaţii; am prins un spectacol oferit de ţiganii ciprioţi (Doamne, ce costume!) şi altul de comunitatea musulmană (ce muzică!). Oricum ne împăcaserăm cu ideea că vom mai veni, că insula merită explorată mai îndelung…

Am făcut totuşi un scurt popas pe malul Lacului Sărat, în dreptul Moscheei Hala Sultan Tekke în drum spre aeroport, rugându-l pe şoferul taxiului să ne oprească pentru câteva minute. Am admirat un pic întinderile albe, dar n-am avut timp să vizităm moscheea. Desigur că n-am zărit nici picior de flamingo… Data viitoare…

---

VIZUALIZĂRI: 5683 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI