La plimbare prin Parikia

TIPĂREȘTE

Despre Parikia, capitala insulei Paros, am mai amintit pe ici, pe colo, prin articolele anterioare. Azi aș vrea însă să aprofundăm subiectul, deoarece chiar merită!

Ca orice capitală, Parikia este o inimă care bate neîncetat, într-un ritm copleșitor pentru turistul avid de a cunoaște adevărata atmosferă cicladică! Dincolo de orașul vibrant, trezit la viață de primele raze ale... lunii, acesta descoperă un loc încărcat de istorie și de frumoase legende, dar și un colț de paradis, cu ape de nefiresc turcoaz lichid, cu plaje semi-adăpostite la umbră de pini parfumați, cu magazinașe ispititoare și cu taverne care de care mai declanșatoare de reflexe pavloviene... Azi vreau să vă conving de toate acestea, astfel încât atunci când terminați de citit să exclamați: „Wow! Ăsta-i locul în care vreau să-mi petrec următoarea vacanță!” :)

Precum deja v-am spus, am ales Parikia drept reședință pentru cele 5 zile petrecute pe insulă. Am ales Parikia din principiu: totdeauna capitala e locul unde vin și de unde pleacă vapoarele, e nod de autobuze locale, aeroportul trebuie să se afle și el destul de aproape, ca să nu mai zic de celelalte facilități: pensiuni, taverne, magazine, farmacii, puncte de închiriat mijloace motorizate etc. - vorba aia, dacă în cel mai mare oraș de pe insulă n-ai de unde alege, atunci unde?! Vă reamintesc că am ajuns în Paros pe calea aerului, iar de la aeroport (care se află la 10-12 km sud de Parikia) am luat un autobuz, ce ne-a lăsat după vreo juma' de oră în zona portului. Dacă am fi vrut să ajungem pe insulița vecină, Antiparos, ar fi trebuit să coborâm cu o stație mai devreme, în micul port Pounda, de unde un ferry ne-ar fi dus la destinație; dacă însă am fi ales o cazare în romantica Naoussa (așa cum mă cam zgândărea în mod periodic), ar fi fost necesar ca din Parikia să luăm alt autobuz.

Orașul are o suprafață măricică, n-am chef să intru pe goagăl să găsesc și să vă furnizez cifre (și nu știu la ce v-ar folosi!), dar ideea e că se întinde ca o potcoavă de-a lungul Golfului Livadia și e în primul rând un loc locuit de localnici și abia pe urmă o destinație turistică; există așadar stadion, spital, școli - chestii de genul. Evident că pe noi ne interesează mai puțin aceste aspecte, așa că ne vom apleca atenția îndeosebi asupra zonei turistice, concentrate în jurul portului. Imaginându-ne că suntem în acest punct și stăm cu spatele la mare, în dreapta și puțin în față e orașul vechi, iar în stânga pornește faleza de promenadă, ce se continuă după câteva sute de metri cu plaja Livadia.

Azi mă simt leneșă și prea puțin aplecată asupra lucrurilor profunde și vă propun să ne începem munca de explorare cu... o pauză!:) Ne vom plimba mai întâi pe faleză, vom ședea un pic pe nisip, la umbră sau la soare, care cum va dori, apoi ne vom întoarce și ne vom rătăci pe aleile pietruite ale orașului vechi, ba vom și vizita principalele obiective turistice.

Suntem deci în fața vastului port al Parikiei, unii dintre noi au venit cu ferry de pe mare, alții tocmai ce-au coborât din autobuzul climatizat ce face legătura cu aeroportul. Ne dezmorțim un pic încheieturile și pornim! Imediat după portul de ferry, se află portul pentru vase mici - un loc deosebit de romantic, cu zecile de ambarcațiuni mai simple sau mai cochete, legănându-se lin, ca niște cadâne gătite în lungi straie de un alb-strălucitor, pe luciul ca de cerneală al apei... Să fim romantici până la capăt, că nu ne gonește nimeni din urmă, și să pășim pe digul ce separă cele două secțiuni ale portului, strecurându-ne printre pescarii amatori și ustensilele lor! Până la capăt, de unde vom putea admira - ca din mijlocul mării, adulmecându-i parfumul sărat - fie mastodontul de ferry desprinzându-se de la dana lui cu un șuier prelung, în nori negri de fum, fie orașul alb, aproape fantasmagoric, pe un fundal îndepărtat, dincolo de încrengătura de catarge!... E?! Nu că-i o priveliște de carte poștală?!

Ne întoarcem și pozăm din toate unghiurile moara de vânt proțăpită fix în mijlocul străzii, între cele două benzi de circulație. E atât de fotogenică - spoită cu var alb, cu ferestrele ei micuțe desenate chiar sub acoperișul de stuf! Desigur că imensa-i roată cu spițe nu se mai învârte de mult, dar clădirea nu a devenit total nefuncțională. În primul rând, că reprezintă un simbol (pe insulele acestea pierdute în largul mării, în bătaia nemilosului meltemi, morile de vânt au fost multă vreme singura sursă de energie), în al doilea rând adăpostește Centrul de Informații Turistice. Sigur, puteți intra să luați o hartă, să întrebați de o cazare prietenoasă sau de o tavernă bună, dar aș zice că de data asta chiar nu-i nevoie s-o faceți, vă conduce mama peste tot! Așa că luați-mă de mână și să mergem! Nu, nu vă uitați în dreapta, la lungul șir de cafenele, agenții de turism și alte alea, nici nu cătați dincolo de părculeț spre măreața biserică - ne vom întoarce!

Depășim zona imensei parcări din vecinătatea portului, dar rămânem pe partea dinspre mare, căci prea mult i-am dus dorul! Dăm de micile standuri unde se vând tot felul de excursii pe insulă: călătorii pe măgăruși (săracii măgăruși!), prin Valea Fluturilor sau pe la plajele din jur. Există și un loc de unde se pot închiria bărci, ca în orice port turistic ce se respectă; nu știu amănunte.

Faleza e plăcută pasului și ochiului deopotrivă: acoperită cu pietre mari, șlefuite, locurile de îmbinare vopsite în alb - un desen pe care sigur l-ați mai văzut, măcar în poze, destul de specific spațiului elen. Din loc în loc sunt plantați stâlpi de iluminat și bănci - de stat pe ele și de admirat marea, căci de odihnit nu poate fi cazul, faleza nu are mai multe de 5-600 m. Dincolo de șosea identificăm supermarketul Atlantik (îl vom vizita în repetate rânduri și-l vom găsi corespunzător - destul de bine aprovizionat, prețuri ok, deschis de la 8 dimineața până la ora 21), farmacia (mai bine să nu ne trebuiască!) și un centru de închiriat scutere și alte asemenea (bine de știut).

Pe urmă încep terasele și hotelașele! Curățele, frumușele, care mai de care mai împodobite cu flori multicolore, întru ademenirea turistului obosit, însetat și flămând. Spre capătul falezei, cam acolo unde începe plaja, ne vom fi culcat și noi obrajii pe perini, la Stela Hotel - vă povestii! Cât despre mâncătorii - ne vom întoarce iar și iar și vă promit că ne vom ospăta regește! ;) Chiar lângă Stela locuiește vecina Alexandra, ce deține și ea, pe lângă magazinul cu de toate, un ATM, un centru de închiriat vehicule și... o înghețătărie cu vreo 3 mese plasate fix deasupra mării! Făcurăm ce făcurăm și ratarăm experiența - să lingem o înghețățică delicioasă sau să sorbim zgomotos dintr-un sorbetto aromat cu ochii pierduți în nemărginirea albastră!... Musai de revenit, măcar în amintire...

Și, precum observați, ajunserăm la plajă! Deci să-i dăm un ocol zic și pe urmă ne-om hodini un pic, ba poate o fi vreme și de o bălăceală... Nu, nu aici, în prima ei porțiune, că e cam pietroasă, pietre sunt doldora și în apă și, printre ele, temuții arici de mare. Mai mergem un pic, faleza noastră de promenadă dublează plaja. Admirăm pe dreapta pensiuni și taverne, multe își întind terasele și dincoace de șosea, ocupând o parte din plajă. Peste tot atmosferă de vacanță, dar discretă așa, nimic ostentativ: muzică în surdină, oferte, decorațiuni.

Plaja are zone de șezlonguri și umbrele (zău de știu prețuri! scuipați-mă, dar am uitat să mă interesez pentru voi!), intercalate cu zone „la prosop”. Noi, care rareori stăm la plajă cât să merite să închiriem șezlonguri, le preferăm pe ăstea din urmă. Plus că mie, una, îmi place la nebunie să-mi răsfir degetele de la mâini și de la picioare prin nisipul călduț, să-i adulmec aroma unică, să scotocesc după cochilii de scoici sau după pietricele de forme și culori mai deosebite... Că veni vorba, cel mai drag suvenir din Paros e o bucată de marmură albă, translucidă, perfect șlefuită de valurile mării; o țin lângă mine, pe noptieră, și de fiecare dată când o strâng în palmă, îi simt căldura cu care m-a întâmpinat în prima zi de vacanță... Altfel nu prea mă leg eu de lucruri, le las să vină și să plece după voie...

Ok, ne-am plimbat, ne-am bălăcit, am și visat un pic... Să ne întoarcem deci pe unde am venit, căci ne așteaptă un oraș vechi de descoperit! În apropierea supermarketului putem însă să traversăm, vom da de câteva sarcofage aliniate frumos pe marginea străzii și de un mic sit arheologic, dincolo de gardul de sârmă. E vorba de vechiul cimitir antic al orașului, unul din cele mai bine conservate din Ciclade, dezvoltat desigur în apropierea portului, dar înafara zidurilor cetății. Citim că se pare că a fost creat undeva cu vreo 800 de ani înainte de nașterea Mântuitorului, pentru a adăposti rămășițele a circa 140 de luptători căzuți într-o bătălie. S-au găsit oase carbonizate ținute într-un soi de amfore, dispuse împreună în două polyandria (morminte comune de formă rectangulară, unice în Grecia la acel timp). În secolele următoare, mormintele s-au extins în jurul acestora, aria căpătând valențe sacre. S-au descoperit mai multe feluri de morminte, după moda fiecărei vremi (cimitirul a funcționat până prin sec. 3-4 d. H.): vase mari din lut ars, mici coșciuge de piatră decorate cu stele mortuare, urne din marmură inscripționată cu numele celui decedat, până la sarcofagele mari din perioada romană, unele cocoțate pe piedestale. Mă rog, morții cu morții, noi să mergem mai departe, zic...

Lăsăm în urmă (sau, dacă vreți, intrăm preț de o închinăciune-două) delicata bisericuță alb-albastră Sf. Nicolae, pusă și ea tot cam în mijlocul drumului (dar după câteva excursii în Grecia nu ne mai mirăm să descoperim biserici pe unde nici n-ai gândi cu gândul!). O cotim stânga, traversăm părculețul, nu fără să ne uităm la cele două statui despre care eu, una nu m-am prins ce or reprezenta (e vorba de bustul unui bărbat și de un monument mai complicat implicând o femeie), dar cu siguranță pentru localnici înseamnă ceva. Sau putem ocoli parcul prin dreapta, pe strada pietruită, mărginită de clădiri tipice cu două niveluri, având la parter magazine, agenții turistice sau cafenele cu mese răspândite pe trotuar. Tot acolo ajungem mintenaș: la sacra emblemă a Parikiei și a insulei Paros în general, unul dintre cele mai vechi și mai importante bastioane ale ortodoxiei din Marea Egee - Biserica Panagia Ekatontapyliani (Katapoliani, după alții), în traducere liberă „Fecioara celor 100 de uși”. Noi am vizitat-o de două ori, de aceea veți vedea fotografii cu ea noaptea și ziua - prima dată, întorcându-ne din plimbarea de seară și constatând că, deși era foarte târziu, încă era deschisă (se poate vizita gratuit zilnic între 8 și 22!), nu ne-am putut abține; a doua oară în ultima zi a noastră pe insulă, când am vizitat și Muzeul Bizantin, adăpostit în vechile chilii (2 euro/persoană; program 9-11; 18-20).

Istoria sa se pierde în negura anilor și, citind despre această bijuterie arhitectonică, nici nu mai știi la un moment dat cât e adevăr și cât legendă. Se spune că Sfânta Elena, în drumul său spre Ierusalim, a poposit și pe insula Paros și s-a rugat într-o bisericuță din apropierea portului; totodată, ea i-a jurat lui Dumnezeu, că dacă o va ajuta să găsească Sfânta Cruce, va reveni aici să ridice un lăcaș de cult mai răsărit. Din acest punct, legenda zice diferit: ba că, încununată de izbândă, sfânta s-a întors și a construit biserica, ba că n-a mai apucat, dar, neuitându-și promisiunea, i-a trasat sarcina mai departe fiului său, Împăratul Constantinopolului, Constantin cel Mare, cel ce avea să devină Sfântul Constantin. Cert este că săpăturile arheologice de acum câteva zeci de ani au demonstrat că unele porțiuni pot fi datate cu certitudine undeva, în secolul 4 d. H.! În plus, s-a dovedit că biserica a fost ridicată pe locul unui mai vechi templu păgân dedicat Afroditei, folosindu-se la construcția ei - așa cum se obișnuia - materiale recuperate din fostul edificiu (încă se pot vedea două resturi de coloane antice de-o parte și de alta a altarului, sub porțiunile de podea transparentă!).

Biserica originală avea acoperiș de lemn și la un moment dat a fost distrusă complet, probabil într-un incendiu. A fost reconstruită două secole mai târziu sub domnia lui Iustinian - în formă de cruce, acoperită cu un dom. Mulți cercetători susțin că e foarte posibil ca arhitectul să fi fost același care a proiectat mult mai celebra Agia Sofia din Constantinopol, sau un discipol al acestuia; de unde până unde? Păi cele 4 bolți ale domului sunt susținute de 4 coloane terminate cu capiteluri; pe două din aceste capiteluri sunt sculptați serafimi cu 6 aripi, singura biserică din lume deținătoare de astfel de serafimi fiind Agia Sofia! Tare, nu?! Sincer, eu nu prea am reușit să identific serafimii ăia, dar consider că păcatul și ignoranța îmi aparțin...

Biserica lui Iustinian a suferit și ea de-a lungul vremii deteriorări și renovări succesive, desigur. Unul dintre cei mai importanți sponsori a fost o mai veche cunoștință a noastră, Nicolae Mavrogheni, domnitor fanariot al Valahiei între anii 1786 și 1790, originar din Paros. Lui i se datorează icoanele ferecate în argint dispuse în altar, cea înfățișând-o de Maica Domnului în stânga și cea a Pantocratorului în dreapta, icoane considerate făcătoare de minuni în lumea ortodoxă. Tot el a contribuit la renovarea bisericii după un devastator cutremur și la dăruirea sa cu toate cele necesare.

La mijlocul sec. 20 însă, biserica ajunsese o adevărată ruină. Aspectul său actual, foarte apropiat se pare de cel din perioada iustiniană, se datorează profesorului și academicianului Anastasos Orlandos, care a condus o temeinică muncă de restaurare între anii 1959 și 1966.

Complexul cuprinde biserica propriu-zisă cu 3 capele (dedicate Maicii Domnului, Sfinților Neiubitori de Arginți Anargyron și Sf. Filip), alte 3 capele exterioare (Sf. Nicolae, Sf. Teodosia, Sf. Dumitru) și vechile chilii, construite în mai multe etape. Toate acestea sunt cuprinse într-un perimetru rectangular de 252 m, format din ziduri groase și înalte peste 8 m, împodobite de-o parte și de alta a intrării principale cu două campanile de inspirație venețiană. În curte, undeva în stânga, e o zonă împrejmuită ce cuprinde câteva pietre de mormânt din sec. 19, se pare că ar fi vorba de familii bogate care au ajutat biserica.

Totul e făcut din piatră aurie, curtea acoperită cu plăci lucioase de marmură. Intrarea în biserică se sprijină pe 2 coloane cu capiteluri, unite între ele prin arce. De-o parte și de alta se pot aprinde lumânări pentru morți și pentru vii, ca peste tot în edificiile ortodoxe. Interiorul e masiv și impresionant, delicat și dantelat în același timp! Două rânduri de coloane de marmură, diferit decorate, îl împart „pe lung” în 3 zone distincte. Altarul e o adevărată poezie; ce zic eu?! un volum de poezii! Una e poezia în marmură minuțios sculptată, alta e poezia ușilor împărătești, din lemn filigranat, alta sunt icoanele ferecate în argint și alta superba cruce de deasupra!

Etajul se vizitează însă la pachet cu Muzeul Bizantin și cu capela din spate, unde cândva nu erau admise decât femeile și care păstrează încă cea mai veche cristelniță de botez din lumea ortodoxă, numită photistirion, sculptată în piatră, în formă de cruce! Jur cu mâna pe inimă că, dacă aveți timp, n-o să regretați cei doi euroi cheltuiți! Veți avea acces pe coridorul de la etaj, ce înconjoară din 3 părți biserica, cu vedere liberă spre întregul interior, inclusiv spre zona din spatele altarului. În plus, veți putea admira mai îndeaproape capitelurile și decorațiunile de piatră, cele câteva urme de pictură veche ce se mai păstrează, precum și o expoziție cu fotografii din perioada de restaurare a bisericii. Muzeul adăpostește icoane foarte vechi și foarte frumoase, fostele uși împărătești, cărți religioase, obiecte de cult și straie specifice. În muzeu e interzis să faci poze (am reușit să fur una es-pe-cia-lly for you! Doamne, iartă-mă!), dar odată cu biletul primești o broșură cu explicații (în cazul nostru în engleză) și cu câteva fotografii.

Dar care-i treaba cu cele 100 de uși? E vorba tot de o legendă „cu două capete”. Zice că biserica ar deține 99 de uși la vedere și încă una ascunsă, care se va arăta: 1. când Constantinopolul (devenit între timp Istanbul) va fi din nou al grecilor sau 2. când Agia Sofia va fi iar o biserică ortodoxă. Alegeți ce vă place! Tot de această biserică se leagă și legenda Sfintei Theoktisti, o tânără călugăriță ce ar fi fost capturată de pirați pe insula Lesvos, dar a reușit să se salveze în apropierea Parosului, pe care a trăit până la sfârșitul zilelor sale, găsind adăpost în mânăstirea noastră. Una peste alta, ați înțeles ideea: nu există vizită în Paros fără Ekatontapyliani! Dacă vă nimeriți prin zonă de hram, la 15 August, și mai bine! Veți avea parte de una dintre cele mai interesante procesiuni din lumea ortodoxă.

În imediata apropiere a bisericii, mai precis în spate-dreapta, după ce trecem de liceu, se găsește și Muzeul Arheologic din Parikia, adăpostit într-o clădire modernistă, cu un singur nivel, construită special pentru această destinație. Vă invit să-l vizităm și pe el, că nu ne ia mult timp și conține artefacte extrem de valoroase, descoperite în urma săpăturilor efectuate pe insulele Paros și Antiparos. Atenție însă la program: 8-15, luni închis. Tot câte 2 euroi trebuie să decartăm.

Afară, chiar în fața intrării în muzeu, ne întâmpină un șir de sarcofage de piatră, unele foarte frumos decorate. În curtea interioară regăsim fragmente din mozaicurile descoperite la Ekatontapyliani și un mic lapidarium cu bucăți de coloane sau pietre tombale, metope etc. Cele mai importante exponate sunt însă cele dinăuntru, protejate de atmosfera controlată, în cele 3-4 săli ce comunică între ele. În dreptul fiecărui artefact sunt explicații ample în limbile greacă și engleză și, acolo unde e cazul, schițe și desene despre „cum era cândva”.

Cu riscul de vă pune nervii pe bigudiuri, o să vă povestesc despre poetul Archilochos, căci mi s-a părut o adevărată figură, din câte am citit despre el pe pereții muzeului din Parikia. Cine vrea, poate să sară la paragraful următor... Născut în Paros în sec. 7 și părăsit de tatăl Telesikles (care s-a dus împreună cu alți câțiva parieni să colonizeze insula Thassos, după recomandările Pythiei din Delfi), Archilochos a dus o viață extrem de aventuroasă; și aventură însemna la vremea respectivă să te bagi în orice gâlceavă întâlnești, mai mică sau mai mare. În același timp, el este considerat primul poet liric grec, scriind o sumedenie de poeme despre bătăliile în care a participat, cu referiri satirice și uneori de-a dreptul cinice la colegii săi și la el însuși. A scris și imnuri închinate zeilor, precum cel pentru Heracles, care a fost intonat la Olympia în onoarea victorioșilor în jocurile olimpice. A murit într-o bătălie cu vecinii naxieni și în cinstea lui a fost ridicat un adevărat monument, numit Archilocheion, din care se mai păstrează doar un rest de coloană și o frescă, ambele expuse la muzeul arheologic din Parikia.

Multe altele ne mai pot răpi atenția, dintre care amintesc doar de Nike din Antiparos (lipsită, săraca, de membre și de aripi!), Stela lui Giustiniani (foarte bine conservată), o reprezentare antică a Gorgonei, un fragment din celebra „Cronică Pariană” gravată pe tăblițe de marmură, descriind evenimente din anii 260 î. H.

... Ei, și pentru că ați fost cuminți și ați rezistat eroic la lecția de istorie, a venit vremea să vă plimb prin labirintul de străduțe ale vechiului oraș! N-o să ne deranjeze niciun vehicul, doar oamenii au acces aici! Și pisicile, desigur. Ne vom bucura de atmosferă, ne vom ascunde la umbra micilor terase adăpostite în micile piețe, pe sub bolți de bougainvillea... Vom savura o cafea sau o răcoritoare, vom trece pragul magazinelor de suveniruri, gătite și ele care mai de care... Vom căsca gurile încoace și încolo, vom descoperi la tot pasul fermecătoare urme vechi: fântâni turcești brodate în marmură, statui încastrate în pereții caselor, pasaje cu plafoanele brăzdate de bârne de lemn, atât de specifice spațiului cicladic... Vom admira micuțele case văruite grosier în alb, cu scări exterioare, cu dulci linii curbe, cu uși și obloane albastre, decorate cu perdeluțe diafane de dantelă... Și flori, milioane de flori!...

Nici nu ne-am dat seama că drumul ne-a purtat ușor către locul cel mai înalt din orașul vechi, unde se mai păstrează încă un fragment de zid și rămășițele unuia din turnurile de apărare ale fostului Castel Venețian. Pun pariu însă că așa zid n-ați văzut de când sunteți! Blocuri longitudinale de piatră, unele purtând încă inscripții antice, bucăți de coloane așezate transversal, una lângă alta... Un puzzle ciudat de cercuri și dreptunghiuri, ca un text indescifrabil scris într-o limbă veche, pierdută! Pe scurt, castrul ăsta fuse construit cu materialele recuperate de la un fost templu, dedicat... nu mai știu cui. Impresionant!

Cărarea ne scoate din orașul vechi într-o piață imensă, având pe una din laturile sale o biserică de dată (foarte) recentă, aș zice chiar catedrala orașului. Nu mai țin minte dacă am intrat, în mine astfel de edificii nu prea mișcă nicio coardă. Seara locul e plin de copii jucându-se și de părinți ce-i supraveghează de pe margini, socializând între ei; ne-am odihnit și noi câteva minute pe o băncuță... Ziua e destul de pustiu, soarele arzător gonește ființele spre locuri mai adăpostite. Ne mai plimbăm puțin, de data asta către capătul sudic al orașului.

Și aici avem parte de faleză pe lângă mare, parțial ocupată de terasele tavernelor de peste drum. A propos de drum, acesta se închide pentru mașini la lăsarea serii și devine o imensă zonă pietonală, cu toată forfota aferentă. Seara noastră a fost într-o duminică, nu vă povestesc ce nebunie (frumoasă) am „îndurat”! Ziua a fost miercuri, mult mai pașnic locul, am mâncat la una din terase, bucurându-ne de „fifty shades of turcoise”... De sus, de pe culmea orașului vechi, ne veghea splendida biserică Sf. Constantin; de lângă ea, palidele rămășițe ale Templului Atenei.

Faleza astălaltă se termină și ea într-o plajă, nu cred că are nume, ne-a găzduit cu ospitalitate preț de o bere rece (cumpărată de la magazin, de peste drum) și încă puțin după aceea. Imediat după ea mai e un portuleț, pe urmă drumul urcă, virând ușor la dreapta. Până la moara de vânt transformată în cafenea am urcat și noi de fiecare dată, noaptea și ziua. Vă sfătuiesc să procedați identic, ies niște poze tulburătoare de acolo, de sus!

... Plimbarea noastră se apropie de final, de fapt chiar s-a terminat, sper că v-a plăcut; dacă nu, măcar luați și voi partea bună a lucrurilor, ați făcut mișcare, v-ați clătit ochii, de-astea... Oricum ar fi, vă mulțumesc că m-ați însoțit și... repejor la baie, spălați-vă pe mâini, că mergem să mâncăm! :P Era și cazul, nu?!

---

VIZUALIZĂRI: 7936 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI