La plimbare pe Dealul Copou

TIPĂREȘTE

„Copoul este teatrul unde tânărul debutează în lume, sentimental culcat într-o caleașcă, cu obișnuita țigară în vârful buzelor. Copoul mai este arena în care cucoanele noastre, mari și mici, tinere și bătrâne, urâte ori frumoase, se întrec în strălucirea toaletelor” . Alecu Russo

În prima zi a sejurului meu solitar în Iași, ajungând prea devreme dimineața pentru a mă caza, am lăsat trolerul la depozitul de bagaje de lângă gară și am luat autobuzul 36 în direcția celei mai cunoscute din cele șapte coline ale orașului – Copou, un loc încărcat de istorie și frumusețe, preferat, încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, pentru plimbări și relaxare de locuitorii bogați și de principi ca Mihai Racoviță, Nicolae Mavrocordat sau Grigore Ghica.

Parte pe vremuri din mahalaua Muntenimii de Sus, zona a fost locuită în special de boierime, dar și de unii negustori înstăriți, iar astăzi principala arteră care o străbate ‒ elegantul Bulevard Carol I, lung de 3,6 km, numit anterior Strada Carol, Podul Verde și Strada 23 August în perioada comunistă, care face legătura cu Piața Mihai Eminescu, abundă în clădiri emblematice precum Casa cu Turn construită de Mihail Kogălniceanu (Casa Memorială Mihail Sadoveanu), Casa Cantacuzino-Pașcanu (Clubul Copiilor), Casa Dimitrie Ghika, Casa Racoviță sau Micul Trianon (Centrul Cultural Francez), Casa Costin Catargiu (Facultatea de Istorie).

Li se adaugă Universitatea Alexandru Ioan Cuza, o mulțime de monumente dedicate unor personalități de seamă precum Alexandru cel Bun, Dimitrie Cantemir, Dragoș Vodă, Ioan Vodă cel Viteaz, Petru Rareș, istoricul A. D. Xenopol, dar și celebrul Parc Copou, „plămânul verde” al Iașiului. Iată așadar o grămadă de argumente pentru a-mi începe explorarea orașului cu partea aceasta de nord.

Am ales să pornesc din capătul cel mai îndepărtat pentru a vizita Grădina Botanică și să cobor apoi pe jos până la Piața Mihai Eminescu și Esplanada Elisabeta/Râpa Galbenă, de unde, după mai bine de patru ore de plimbăreală, am luat înapoi autobuzul către gară.

Prima mea țintă era, așa cum v-am spus, Grădina Botanică, dar coborând la stația „Stadion” și luând-o pe strada General Toma Dimitrescu, am avut surpriza (plăcută) de a da de un alt spațiu verde încântător despre care nu știam nimic – Parcul Expoziției.

Am trecut pe lângă Stadionul Emil Alexandrescu (terenul echipei de fotbal Politehnica Iași), care poartă numele unui fost jucător și ulterior primar al orașului, și am pătruns în parc printr-o construcție care m-a intrigat, așa că, ajunsă acasă, am cercetat pe net și am aflat că e o copie a Arcului Academiei Mihăilene. Arcul original fusese ridicat în 1841 pentru a face legătura între sălile de clasă și internatul Academiei Mihăilene, dar a fost dărâmat în 1890 pentru lărgirea străzii și construirea noului Liceu Național.

Arcul din Parcul Expoziției a fost amplasat aici în 1936, cu ocazia celei de-a doua ediții a „Lunii Iașiului” , organizată atât pentru stimularea activității economice, diminuate în urma crizei economice din anii 1930, dar și pentru a marca centenarul Academiei Mihăilene.

Povestea Parcului Expoziției este însă un pic mai veche și începe în 1923, odată cu deschiderea unei manifestări menite să întărească și promoveze legăturile României cu noile sale provincii – Basarabia și Bucovina. Pentru acea „Expoziție agricolă viticolă și de industrie casnică a Moldovei întregite“, la care au fost invitați producători din toate ținuturile, a fost curățat un teren viran, s-au amenajat alei, s-au efectuat lucrări horticole și s-a tipărit o broșură cu informații despre expozanți. La inaugurarea din data de 17 septembrie 1923 au participat primarul Iașiului și mai mulți miniștri, iar în 5 octombrie același an expoziția a fost vizitată de Regele Ferdinand.

În afara Arcului, în parc se mai află replici ale Hanului Ancuței și Cramei Chirițoaia (Bolta Rece), precum și busturile lui Calistrat Hogaș, Anton Pann, Constantin Petrescu și Alexandru Popovici, dar recunosc că mult mai atrăgătoare mi s-au părut aleile umbrite de copaci bătrâni pe care s-au „plantat” și bănci (după vizita la Grădina Botanică m-am odihnit și eu pe una, savurând o înghețată), rondurile cu flori multicolore și fântâna arteziană. M-am bucurat și la vederea spațiilor de joacă și a tonetelor cu sucuri, cafea și snacksuri.

Am ieșit din parc pe a doua poartă și vizavi am găsit intrarea la Grădina Botanică Anastasie Fătu, Strada Dumbrava Roşie nr. 7-9. Programul de vizitare este zilnic de la orele 9 dimineața până la 20 (ultima intrare); porțile se închid seara la orele 21 și, deși era într-o zi de luni, când, la fel ca miercurea, serele ar fi trebuit să fie închise, am avut noroc și am putut să le vizitez. Biletul costă 15 lei, respectiv 10 lei pentru pensionari, elevi și grupuri de cel puțin 10 persoane.

Grădina Botanică din Iași e cea mai veche din țară. A fost întemeiată în 1856 de medicul și naturalistul Anastasie Fătu pe un teren cumpărat din fonduri proprii, aflat în apropiere de Râpa Galbenă, din dorința de a oferi tinerilor și în special studenților posibilitatea de a învăța în chip nemijlocit despre plantele și arborii din zona Moldovei. A susținut financiar grădina până la moartea sa, survenită în 1886, după care urmașii lui au vândut-o și locul a fost lăsat în paragină.

În 1873, Societatea de Medici și Naturaliști din Iași a înființat, sub supravegherea doctorului Dimitrie Brândză, o altă Grădină Botanică, pentru care Anastasie Fătu a donat o mare parte din plante. În paralel, Universitatea Alexandru Iona Cuza hotărâse în 1870 să-și construiască propia grădină botanică, extinsă în 1876. Spațiul nu s-a dovedit însă suficient de mare, așa încât s-a dorit amenajarea alteia în spatele Palatului Culturii. Proiectul afost abandonat din lipsă de fonduri și mai apoi din cauza izbucnirii Primul Război Mondial.

Abia în 1921 profesorul Alexandru Popovici a reușit înființarea unei grădini botanice în spatele noii clădiri a Universității, dotând-o și cu câteva mici sere pentru creșterea plantelor tropicale, pentru ca în 1963 să se decidă mutarea acesteia în spațiul actual de pe Dealul Copou.

De-a lungul timpului, grădina, aflată în subordinea Universității Alexandru Ioan Cuza, a suferit numeroase modificări și a fost extinsă, astăzi ocupând peste 80 de hectare împărțite în 10 sectoare. Sunt expuse mii de specii de plante, unele din ele foarte rare, precum și fosile vii, organizate sistematic pentru studiu, secția Flora și vegetația României fiind cel mai bine reprezentată. Secția Rozarium prezintă peste 600 de soiuri de trandafiri, există și un parc dendrologic cu plopi, salcâmi, stejari și liliac, iar în cele 12 sere sunt prezentate plante mediteraneene, tropicale, subtropicale (colecții de cactuși) și flori ornamentale (azalee și crizanteme).

De altfel, expozițiile anuale de azalee (în februarie) și de crizanteme (în luna octombrie) sunt foarte cunoscute în țară și atrag un mare număr de vizitatori.

Plimbarea pe aleile îngrijite ale grădinii e o reală plăcere, mai ales într-o zi călduroasă de vară, iar organizarea mi s-a părut impecabilă: fiecare plantă e frumos etichetată cu denumirea latinească și cea populară, și la unele din ele, cele cu miros puternic sau particularități ale frunzelor, am remarcat și transcrierea în alfabetul Braille, o inițiativă lăudabilă datând, din câte am citit, din 1991, venită în sprijinul persoanelor cu deficiențe de vedere.

În același timp, nu pot să nu menționez că m-a mirat un pic puținătatea amenajărilor peisagistice și, ca atare, o anumită lipsă de spectaculozitate poate mai importantă pentru cei neinițiați în tainele botanicii, așa ca mine. Se vede treaba că statutul științific de grădină universitară e cel care primează.

După o scurtă pauză în Parcul Expoziției, am revenit pe Bulevardul Carol I și am pornit să cobor spre Parcul Copou. Și în cazul acestuia avem de-a face cu o premieră, una locală însă: e cel mai vechi parc din Iași, amenajat între 1833-1834 sub domnia lui Mihai Sturza, care a dorit înființarea unei grădini publice pe locul unei „pădurice sălbatice” , unde atât el cât și elita ieșeană să se poată preumbla în voie și adăposti „împotriva soarelui de vară” . În prezent parcul se întinde pe cca. 10 hectare, după ce în a doua jumătate a secolului al XIX-lea atinsese un maxim de 19 hectare. Terenul a fost donat de Biserica Catolică iar alte suprafețe au fost expropiate.

La finele secolului al XIX-lea și în prima jumătate a celui următor, Parcul Copou a devenit locul principal de întâlnire pentru protipendada Iașiului (după cu o dovedește citatul din Alecu Russo din preambului reviewului), înlocuind clasicul salon, familiile modeste evitându-l de teama de a fi luate în râs din cauza vestimentației. Dar vremurile acelea au apus de mult și parcul este acum un spațiu deschis tuturor.

Am pătruns pe aleea principală și imediat am sesizat preponderența vegetației arboricole: tei, frasini, arțari umbroși, cărora li se adaugă tufișuri de iasomie, liliac și forsiția. Din loc în loc sunt ronduri cu flori de sezon. Din aleea principală se desprind alei șerpuitoare amenajate simplu, cu gazon, în stil englezesc.

Parcul găzduiește numeroase busturi ale unor personalități culturale: Caragiale, Topârceanu, Ciprian Porumbescu, Veronica Micle, Costache Negruzzi, Nicolae Gane, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Octav Băncilă sau Grigore Vieru. O parte din ele au fost amplasate pe Aleea Junimii, altele, precum cele ale lui Eminescu și Creangă – pe aleea principală.

Înainte de a ajunge la acestea din urmă am trecut pe lângă o fântână cu statuete, înconjurată de straturi de flori. Puțin mai încolo se află cel mai important monument al parcului (și cel mai vechi monument public din România), Obeliscul cu lei (sau Monumentul legilor constituționale), ridicat între anii 1834-1841 după planurile lui Gheorghe Asachi în cinstea introducerii Regulamentelor Organice. Obeliscul de 15 m înălțime este format dintr-o coloană susținută de patru lei ce simbolizează marile puteri europene suzerane și protectoare sub a căror influență se afla Moldova.

La mică distanță de acest monument se află celebrul tei al lui Eminescu, vechi de peste 500 de ani, la umbra căruia poetul poposea adesea în plimbările făcute în tovărășia Veronicăi Micle sau a lui Creangă. La poalele bustului lui Eminescu au fost inscripționate în piatră nemuritoarele versuri din „Dorință” și alături a fost montată o bancă în care au fost sculptate versuri din „Glossă” . Tot o bancă, de data aceasta cu primele paragrafe din „Amintiri din copilărie” , se află sub bustul lui Ion Creangă.

I-am salutat cu venerație pe ambii scriitori și am aruncat o privire spre Muzeul Mihai Eminescu și Casa de Cultură Mihai Ursachi, după care am ieșit din parc și am pornit spre următoarea destinație, aflată tot pe Bulevardul Carol I, la numărul 11.

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, cea mai veche instituție modernă de învățământ superior din România, a fost fondată în 1860 sub numele de Universitatea din Iași prin decret semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și a funcționat până în 1897 în incinta Palatului Calimachi. Actualul nume îl poartă din 1942.

Tradiția instituțiilor de învățământ superior din Iași este însă mult mai veche. În 1640, voievodul Vasile Lupu a înființat la Mănăstirea Trei Ierarhi, după modelul Academiei din Kiev a lui Petru Movilă, Academia Vasiliană. Continuatoarea sa a fost Academia Domnească a lui Antioh Cantemir, care a funcționat între 1707-1821. I-a urmat Gimnaziul Vasilian (1828-1835). În 1835, sub domnia lui Mihail Sturdza și prin eforturile unor învățați moldoveni, printre care Gheorghe Asachi, a luat naștere Academia Mihăileană.

În momentul înființării, Universitatea din Iași avea trei facultăți – drept, filosofie și teologie, pentru ca astăzi numărul acestora să ajungă la cincisprezece. Li se adaugă mai multe centre de cercetare.

Actualul sediu principal ‒ Palatul Universitar din Copou ‒ a fost construit între 1893-1897 după planurile arhitectului elvețian Louis Blanc pe locul Teatrului Național, distrus într-un incendiu, fiind inaugurat în prezența Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta.

Edificiul impunător, în stil eclectic francez, o combinație de baroc și clasic, a fost extins în perioada interbelică și reabilitat după bombardamentele din 1944. Fațada, pe două nivele, cuprinde în partea superioară un balcon cu coloane corintice care susțin frontonul bogat decorat. Intrarea este păzită de doi lei, simbol al puterii științei. În fața clădirii se află statuia lui Mihail Kogălniceanu, una din personalitățile locale cu o contribuție însemnată la înființarea universității. Palatul Universității este împărțit cu Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi.

Era lunea de după Duminica Rusaliilor, zi liberă, și nu am avut parte de obișnuita forfotă a studenților, drept pentru care am putut intra, zăbovi și fotografia în tihnă superbul parter al universității, scările monumentale, nișele cu ornamentații aurite, aruncând o privire și lucrărilor de artă expuse, realizate de studenți.

Aici, în Holul de onoare, se află Sala pașilor pierduți, numită așa din cauza unei curiozități acustice pe care nu am testat-o, fiind încălțată în pantofi sport cu tălpi de cauciuc: se zice că pe undeva pe la jumătatea holului, păcănitul pantofilor se stinge… În fine, nu pentru acest efect straniu am intrat în hol, ci pentru a admira cele 19 picturi murale realizate de Sabin Bălașa (1932-2008) între anii 1968-1978.

Am fost dintotdeauna o admiratoare a acestui exponent al „romantismului cosmic” (așa cum s-a autocaracterizat), pe care am și avut ocazia de a-l cunoaște personal în anii ’80. Terminase de puțină vreme munca titanică de la Palatul Universitar și vorbea cu mândrie despre „muzeul său personal” din facultățile ieșene.

Văzusem, bineînțeles, reproduceri după lucrările sale de aici, dar acum le-am putut privi „direct în ochi” și recunosc că m-au copleșit: o superbă fantezie în acel albastru hipnotizant distinctiv, o atmosferă onirică intimă și meditativă, o forță de expresie remarcabilă. Mituri universale, legende românești și universitate – acestea sunt cele trei teme în care specialiștii au împărțit operele ieșene ale lui Bălașa. Inorogi, femei mitice, animale hibride plutind în spațiu, Prometeu și Icar, Venus din Milo, Baba Dochia, Meșterul Manole stau alături de Luceafărul eminescian în cosmos sau de Alexandru Ioan Cuza înconjurat de Mihail Kogălniceanu, Costache Negri și alte personalități ale vremurilor în fresca „Omagiu întemeietorilor” .

Atât de pasionat a fost Sabin Bălașa de munca sa de 10 ani la frescele universității, încât, deși oltean, a cerut să fie înmormântat la Iași. Ce altă dovadă mai puternică a atașamentului lui profund pentru acest oraș?

Am părăsit clădirea încântată de cele văzute, dar și supărată pe mine pentru că neglijasem să fac rezervare online pentru vizitarea Bibliotecii Gheorghe Asachi de la Universitatea Tehnică, bazându-mă pe faptul că aveam să găsesc o soluție la fața locului.

Greșit!

O ultimă fotografie am făcut-o însă unei alte biblioteci, aflate în capătul sudic al Bulevardului Carol I, în Piața Mihai Eminescu, la intersecția cu Strada Păcurari. Biblioteca Centrală Universitară Mihai Eminescu, cea mai veche din țară, continuatoarea Bibliotecii Mihăilene, funcționează de peste 150 de ani. De-a lungul vremii a ocupat diverse spații, pentru ca în 1945 să se mute în clădirea Bibliotecii Fundației Regele Ferdinand I, construită în stil clasic între 1930-1934 cu fațadă din piatră masivă de Rusciuk și balcon cu colonadă ionică.

Eiii, toate bune și frumoase dar după atâta mers pe jos și doze de cultură și natură, obosisem și mi se făcuse foame. Trecuse de ora 2, mă trezisem (vorba vine, fiindcă de fapt nu dormisem deloc😪) la ora 4 dimineața și nu mâncasem decât o înghețată toată ziua. Drept pentru care am luat autobuzul 36, m-am înapoiat la gară și m-am regalat cu doi mici neașteptat de buni și o halbă de bere (foarte poaspătă) într-un local modest de vizavi de gară. Ca o Tanță fără Costel, poposită nu la Lehliu, ci în capitala Moldovei noastre… 🤣

După care mi-am recuperat trolerul, m-am suit într-un taxi și am pornit spre locul de cazare pentru o binemeritată odihnă.

Fusese o primă zi ieșeană solicitantă pentru minte, suflet și picioare… 😁, dar plină de satisfacții.

Și aveau să urmeze alte patru.

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 94 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI