GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Mult a fost, puțin a mai rămas. Vorba vine. Trecuseră 18 zile de când eram în Vietnam și nici nu ne-am dat seama când s-au dus. Mai rămăsese o zi. Cât să vizităm cele câteva obiective turistice din Saigon, cele pe care ghidurile turistice le recomandă. Să le vizităm în tihnă, fără grabă, să putem vedea și parcurile din Saigon, să stăm să bem o cafea sau un suc.
Și cum turistului în circuit îi stă întotdeauna bine cu drumul, am ieșit în acea dimineață pe la opt din hotel cu gândul să atacăm primul obiectiv al zilei chiar la ora deschiderii acestuia. Palatul Independenței, căci despre el e vorba se poate vizita zilnic între orele 08.00-16.30, iar costul biletului de acces este de 40,000 de dongi de persoană, cam 8 lei în banii noștri.
Palatul Independenței din Saigon este considerat a fi în topul obiectivelor istorice de vizitat în Vietnam. Dar nu în urma recenziilor turistice. Ci în urma unui decret semnat de guvernul Vietnamului 😊. În fruntea acestui top se află fără dubii Mausoleul unde este păstrat corpul lui Ho Chi Minh. Într-adevăr, din punct de vedere istoric, acest Palat are o semnificație aparte. În data de 10 aprilie 1975, tancurile armatei din nord au bombardat porțile palatului și practic războiul americano-vietnamez a luat sfârșit. Aici s-a semnat mai apoi documentul care făcea referire la reîntregirea Vietnamului, așa că acest palat al Independenței mai este cunoscut și ca Palatul Reunificării.
Până la momentul 10 aprilie 1975, istoria acestui Palat n-a fost prea lungă. A fost construit între 1962 și 1966 la ordinul celui de-al doilea președinte al Vietnamului din Sud. Are o suprafață utilă de vreo 20,000 de metri pătrați pe șase nivele. Cele 100 de camere au servit atât ca spațiu de locuit pentru președintele Nguyen Van Thieu, cât și ca spațiu pentru birourile președintelui, birourile prim-ministrului, ale miniștrilor din guvern, săli de festivități sau de primire a oficialilor veniți în vizite oficiale precum și săli dedicate banchetelor oficiale. Subsolul a servit ca centru de comunicații. Gurile rele spun că ofițerii vietnamezi care ieșeau de-acolo aveau mîinile roșii de la palmele pe care le primeau de la oamenii C. I. A. atunci când vroiau să atingă și ei aparatele.
Am vizitat acest palat preț de vreo oră și jumătate. Interiorul nu este cine știe ce luxos, însă totul este de bun gust. Mobilier din lemn masiv de esențe nobile, draperii și perdele din catifea, covoare cu motive vietnameze și obiecte de decor din marmură, bronz sau esențe de lemn nobil, toate sunt plăcute ochiului. În absolut toate sălile vizitate și pe holuri sunt panouri informative în trei limbi, vietnameză, engleză și chineză, pe care poți citi informații detaliate despre ce reprezintă ceea ce vezi. Pe colțurile opuse ale clădirii sunt lifturi sau toalete. Am intrat în toaletă și am constatat că sunt singurele încăperi care nu au păstrat” mobilierul” vremii. Totul este modern, totul este pe senzori. Și mai este și curat pe deasupra.
Palatul Independenței este situat într-un parc care se întinde pe o suprafață de vreo 12 hectare. Așa cum interioarele sunt excelent întreținute și parcul arată într-un mare fel. Gazonul este tuns englezește, iar arborii, arbuștii sau aranjamentele florale te fac să nu știi la ce să te uiți mai întâi. Pe latura sudică a parcului este amenajată o terasă pentru cei care vor să se odihnească puțin după vizită. Este ceea ce-am făcut și noi. Am stat preț de o jumătate de oră la o cafea și ne-am odihnit puțin înainte de a pleca către următorul obiectiv al zilei.
War Remnant Museum, Muzeul Urmărilor Războiului a fost pentru mine principalul obiectiv pe care am vrut să-l văd la Saigon. L-am pus în capul listei de vizitat în Saigon încă de când am văzut ce se poate vizita acolo. Am citit de-a lungul timpului multe despre acel război și am văzut multe filme despre acel conflict. Începând cu seria Rambo, pe care o încadrez la unele dintre cele mai proaste filme văzute de mine în acestă viață și terminînd cu” The Deer Hunter” , un film mai aproape de realitatea pe care a reprezentat-o războiul americano-vietnamez. Ratasem Muzeul Militar din Hanoi din motive de aglomerație și timp de așteptare foarte mare, așa că War Remnant Museum a rămas singura șansă să văd cu ochii mei punctul de vedere al vietnamezilor despre acest război. Mi-am repetat de multe ori în cap înainte de vizită să nu” pun botul” la propaganda vietnamezilor și să încerc să filtrez obiectiv, cu capul meu, ceea ce văd acolo. Și într-adevăr, după ce-am văzut ce-am văzut acolo, pot spune că, în opinia mea, este multă propagandă. Începînd cu documente care prezintă doar țările care au fost de partea Vietnamului și contra americanilor, sau măcar contra războiului, arme capturate de la inamicul capitalist, reporteri de război omorâți de bombardamentele americane și tot așa. Însă în acest muzeu este și etajul doi. Tot etajul doi este” dedicat” ororilor datorate agentului orange (dioxina) și urmărilor acestor bombardamente cu agent chimic. Nu prea pot scrie despre asta, nu mă simt în stare. O să atașez niște fotografii, dar avertizez înainte că sunt destul de dure. Știam de dioxină, știam că americanii au folosit-o la greu în Vietnam, dar nu prea văzusem fotografii. După primele fotografii, soția mea a refuzat să continue vizita și m-a așteptat afară. După ce-am terminat, am găsit-o pe o bancă. Am stat ca proștii și ne-am uitat cinci minte unul la altul fără să scoatem o vorbă. N-am vizitat Auschwitz-ul, îmi doresc mult s-ajung acolo și sunt sigur că acolo a fost mult mai rău decât ce-am văzut aici, la Saigon. Însă așa ceva n-ar trebui să se mai întâmple niciodată. Iar cine va mai îndrăzni să comită asemenea fapte, ar trebui condamnat nu la moarte, ci la două morți.
Mi-ar fi plăcut să vizitez Catedrala Notre Dame din Saigon, dar este într-un proces amplu de renovare care ar trebui să se termine în 2027. Așa că după o nouă pauză de rehidratare am fost să vedem Oficiul Poștal din Saigon. În zilele noastre este mai mult un obiectiv turistic deși funcționează și ca oficiu poștal. Se pot trimite scrisori, vederi, colete poștale. Fostele cabine telefonice sunt doar obiecte de muzeu. Aproape toată lumea își face poze în aceste cabine telefonice. Am intrat și noi în febra celor care trimiteau vederi și am plătit un timbru de 50,000 de dongi. Hi, hi, hi... ne-am trimis tot nouă o vedere de-acolo, pe adresa de-acasă. A ajuns la noi pe la jumătatea lui aprilie, dar n-am avut parte de vederea aia. Cum n-am catadicsit să montez și eu o căsuță poștală, poștărița agață în poartă ceaa ce mai primim din cînd în când. Cățelul ne-a” violat” corespondența și a ros vederea. O fi simțit el vreun gust vietnamez, cine știe 😊.
Ce mi-a plăcut la oficiul ăsta poștal este că l-au păstrat foarte bine. Atât la exterior cât și la interior. Păstrează acel aer de sfârșit de secol al XIX-lea, cu elemente de stil renascentist francez. Că doar a fost proiectat de un francez. Dar nu de Gustave Eiffel, așa cum se găsesc informații pe internet. Plecasem și eu de-acasă cu această informație, însă acolo este o placă pe care scrie cu subiect și predicat că Eiffel n-are nicio treabă cu această clădire. A fost proiectată tot de un francez, Alfred Foulhoux îl cheamă, care am înțeles eu că era arhitectul șef al francezilor pentru tot ce ținea de proiecte în Vietnam la acel moment.
Ce ne-a mai rămas din acea zi am petrecut-o plimbându-ne pe străzile din zona turistică a Saigonului. Am admirat clădirea Primăriei și clădirea operei din Saigon. Am avut intenția să urcăm în Bitexco Financial Tower, undeva pe la 200 de metri, la etajul 49 al clădirii, pentru o vedere panoramică asupra orașului. Nu știu de ce a fost închis în acea zi, n-am reușit neam să ne-nțelegem cu cei de la securitate. Tot ce ne-au spus a fost tomorrow, tomorrow. Tomorrow... urma s-ajungem în Thailanda, la plajă, așa că Bitexco, altădată.
Sincer, nu m-a dat pe spate Saigonul. Aș fi de-a dreptul idiot să spun că regret c-am fost și aici. Orice loc vizitat pe acest pământ e un prilej pentru mine să spun că sunt norocos, că am privilegiul să văd și acel loc. Spun că nu m-a dat pe spate raportat la ce-am văzut în restul Vietnamului. E adevărat că, alături de Hanoi, e una dintre cele două porți aeriene de intrare sau de ieșire din Vietnam și că, în general, vrei, nu vrei tot ajungi și în Saigon dacă vizitezi Vietnamul. Și dacă tot ajungi aici, merită o zi. Dar atât. O zi. Cel puțin cu concluzia asta am rămas eu. Însă, per total, Vietnamul este o țară în care m-aș întoarce oricând. Păcat că n-avem și noi nouă vieți ca pisicile. Aș fi în stare să merg în acestă țară în fiecare viață 😊.
Deocamdată să ne bucurăm de ceea ce putem vedea în această viață. Și vă doresc să aveți vacanțe minunate, oriunde și oricând. Cu zile liniștite și nopți romantice.
Trimis de Pușcașu Marin in 07.11.24 20:52:03
8 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (Pușcașu Marin); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
8 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@Pușcașu Marin: Și eu am citit despre dioxina și felul în care americanii au "administrat-o" vietnamezilor. Mă cutremur numai gândindu-mă...
Ocolesc mereu muzeele despre ororile comise de oameni împotriva oamenilor și ideea vizitării Auschwitz-ului nu mă atrage deloc. Chiar dimpotrivă. Cu atât mai puțin cu cât în ultimii ani am tradus mai multe cărți pe tema lagărelor naziste (chiar acum traduc încă una) și îmi face realmente rău...
În rest, Vietnamului văzut de tine este de-a dreptul fascinant. Iar felul în care ai povestit despre această țară mi-a plăcut foaaarte mult.
Felicitări!
@Carmen Ion: Mulțumesc mult. Și pentru ecoul de mai sus și pentru c-ai avut răbdare să citești ce m-a chinuit pe mine talentul să scriu despre această țară.
Traducând acele cărți vezi cu ochiul minții ce s-a petrecut în timpurile acelea. Și cred că e mai cutremurător. Memoria afectivă este mai puternică decât memoria vizuală, cred eu.
Eu am fost mai... altfel. Niciodată n-am” ținut” cu cowboii, am” ținut” cu indienii și tot așa. Am fost de partea celor considerați mai slabi. Iar despre războiul ăsta dintre vietnamezi și americani, am citit mult. Și evident, am fost de partea vietnamezilor . Oricât mi-am impus să nu mă las impresionat de propagandă, am ieșit din acel muzeu cu impresia că cei care trebuie arătați cu degetul sunt agresorii.
Făcând abstracție de război, pot spune acum, la opt luni de când m-am întors din Vietnam că e o țară care merită vizitată, numai și pentru cadrul natural, la o adică. Despre mâncare, marea mea” dragoste” , nu mai vorbesc
@Pușcașu Marin: Nici pe mine nu m-a 'dat pe spate' Saigonul ăsta - din ce ne-ai povestit-arătat, în comparație cu peisajele și natura din restul Vietnamului.
Cu siguranță că și eu, ca și doamna ta aș fi rămas afară să aștept pe oricine ar fi vrut să viziteze muzeul și să vizualizeze imagini cu acele atrocități. Nici nu am fost dar nici nu mi-am propus vreodată să ajung la Auschwitz sau Dachau (de exemplu). Te rog să mă ierți că de la P15 încolo nu mă mai uit la poze.
La filmele despre războaie și atrocitățile sâvârșite în perioadele lor sau ulterior, m-am mai uitat, dar nu sunt fan. Un film pe care l-am văzut însă de mai multe ori, cu toate că care are drept pretex WWII și viața dintr-un lagăr de concentrare, este Jakob Mincinosul, în care actorul din rolul principal este Robin Williams. Îl recomand!
@k-lator: N-am văzut filmul cu pricina, dar o să-l caut.
Altfel, ce să zic. Eu n-aș fi ratat muzeul ăsta pentru nimic în lume. Ca s-o zic pe-aia dreaptă, a fost singurul loc care m-a atras. Ăăăă, ba nu. Mint. Și mîncarea. Dar asta mă atrage la fel de mult și la Saigon și la Ploiești și în general, oriunde .
Eu sunt cel care ar trebui să-și ceară scuze pentru fotografiile atașate. Mai am câteva chiar mai dure, dar nu e cazul să le postez. Voi încerca să mă revanșez la un eventual articol pe care mi-aș dori să am timp să-l scriu despre ce altceva? Despre ce-am mîncat pe-acolo .
Mulțumesc frumos pentru ecou.
Mă bucur că ne-ai împărtășit și nouă ce-ai văzut în cele două muzee!
Palatul Independenței mi-a plăcut că nu este așa de „încărcat” cu mobilier sau alte „brizbrizuri” . Dormitorul președintelui este (a fost) chiar sobru! În schimb, mobilierul din P11 mi-a încântat ochiul; este o dantelă rafinată sculptată în lemn!
Cât despre Muzeul Urmărilor Războiului, ce să spun? Pe toată durata războiului care a durat 14 ani, în mass-media de la noi nu-mi amintesc să se fi pomenit de dioxina folosită de americani, sau, poate fiind prea tânără la începutul războiului, n-am reținut eu! Pozele alea sunt horror! Cu ce-or fi greșit vietnamezii de le-a fost dat să treacă prin aceste orori???
Felicitări pentru articol și poze!!!... și...
@doinafil: Păi cu ce să greșească? Cu ce-au greșit și alții. N-au vrut să-l recunoască pe Sam de unchi. O fi frumos? Ăștia vin de peste mări și țări să te-nvețe ce-i aia democrație și tu nu vrei să asculți? Ia de colea niște dioxină.
Proprietarul pensiunii unde ne-am cazat la Phong Nha este un om citit și am stat puțin la două vorbe și-un pahar cu el. L-am întrebat una-alta despre cum sunt priviți americanii în zilele noastre în Vietnam. Pare-se că destul de bine. Au venit cu Mc Donald's-ul, cu KFC-ul, au schimburi comerciale destul de consistente. Despre trecut n-a vrut să vorbească. Mi-a servit clișeul ăla... să lăsăm trecutul, să privim către viitor.
Dar cred că muzeul ăsta din Saigon este făcut tocmai ca să nu se uite trecutul. Și cred că e bine să nu uităm trecutul. Poate așa avem o șansă să nu mai repetăm unele greșeli făcute.
Mulțumesc mult pentru ecou. Și chiar dacă e târziu, La Mulți Ani sărbătoritului din familie
@Pușcașu Marin:
”Despre trecut n-a vrut să vorbească. Mi-a servit clișeul ăla... să lăsăm trecutul, să privim către viitor
Poate că are răni adânci de care nu nu vrea să-și mai amintească, sau poate chiar familia lui a avut mult de suferit! Cine știe?
Cred că nimănui nu-i place să scormonească într-un trecut „negru” , pentru că nu-i benefic nici sufletului, nici trupului... și are dreptate: să privim cu optimism spre viitor! ... daaaar, e adevărat ce spui și tu:
”... cred că e bine să nu uităm trecutul. Poate așa avem o șansă să nu mai repetăm unele greșeli făcute
Categoric NU trebuie să uităm trecutul!
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Dec.2022 2 zile în Ho Chi Minh — scris în 03.01.23 de Marius 72 din MEDIAş [SB] - RECOMANDĂ
- Jan.2015 Good morning Viet Nam - Episodul 3: Ho Chi Min (a doua zi) — scris în 08.02.15 de andreea72 din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Jan.2015 Good morning Viet Nam - Episodul 2: Ho Chi Min (prima zi) — scris în 07.02.15 de andreea72 din BUCURESTI - RECOMANDĂ