Invitaţie la palatele oraşului

TIPĂREȘTE

Oraşul meu nu însemna doar clădiri şi muzee. Oraşul meu are suflet, viaţă şi mai ales oameni frumoşi. Dacă treceţi pe aici, admiraţi-l în tihnă. Nu vă grabiţi. Sunteţi mai câştigaţi dacă vă adaptaţi la ritmul lui. Lent. Boem. Calm.

Gândiţi-vă că aveţi tot timpul din lume. La Cluj, nu-i bine să te grăbeşti. Maşina, lăsaţi-o la margine de oraş. Şi dacă mergeţi pe jos… să vă luaţi pantofi comozi. Dacă nu vedeţi tot într-o zi-două nu vă faceţi griji. Oricum veţi reveni, mai devreme sau mai târziu. E aproape inevitabil… Motive ar fi în fiecare lună. Un Tiff, un Untold, un Electric Castle, un festival Mozart dacă asta vă place… un Street Food pentru gurmanzi. Zilele astea servim Jazz in the Park. Oricând veniţi, găsiţi cu ce să vă încărcaţi bateriile. Aţi mai auzit de un oraş în care să se ţină o petrecere retro în tramvai? Moda aceasta s-a lansat pe aici anul trecut, în 2015 în cadrul festivalului CooltUrban. Păi de ce nu s-ar încuraja mersul cu mijloacele în comun, când poate fi rost de petrecere şi bună dispoziţie. We Love Retro? A fost cel mai mare party retro din România. Bonnie Tyler, Smokie, E-Type, Mr. President, Dr. Alban, No Mercy… îi cunoaşteţi? Au trecut pe aici în luna iunie. Sophia Loren? A fost şi ea tot în iunie.

Dar azi vreau să vă vorbesc despre palatele oraşului. La petreceri, în cluburi şi restaurante o să vă invit în altă zi…

Ne-am obişnuit să vedem în ele nişte clădiri. Poate o bancă renumită, sau poate o cafenea unde ne sorbim în tihnă cafeaua. O pizzerie, un magazin alimentar sau în cel mai rău caz un outlet. Acum totul e diferit şi are un alt ritm. Zeci, poate sute de oameni trec pe lângă ele în fiecare zi, adânciţi în propriile gânduri şi nevoi. Teleghidaţi, cu vise aiurea, cu ochii sau urechile în telefon. Oraşele sunt de fapt muzee în aer liber. Fiecare are palatele lui, poveştile lui. Fiecare are un parfum diferit. Daţi un search de curiozitate să vedeţi ce comori ascunde oraşul vostru. Eu… am fost uimită. Trecusem pe lângă fiecare clădire de-a lungul vieţii. Prin unele mi-am purtat paşii fără să ştiu de ele. Despre altele citisem, dar nu a avut curiozitatea să asociez şi o poză. E asa de plină lumea de informaţii, de poveşti, de istorie, de vieţi trăite cu mai mult sau mai puţin curaj.

Oraşul meu are palate şi poveşti şi pe rând, o sa va spun de câteva dintre ele. Cândva renumit pentru balurile fastuoase, e plin de clădiri şi ziduri care vorbesc o limbă fără cuvinte. Fie că sunt în proces de revendicare, sau sunt în proprietatea statului aceste clădiri rămân o dovadă a culturii frumosului de altă dată, a perioadei numite La Belle Epoque. Şi chiar a unor epoci mai vechi.

La începutul anilor 1890 conducerea oraşului a iniţiat un program pentru construirea unor clădiri la colţurile podului peste Somes. În decursul unui deceniu podul a fost flancat de patru palate ridicate de aristocraţii vremii. Inspiraţi de obiceiul burgheziei austriece care au ridicat la Viena pe Ringstrasse o serie de clădiri cu aspect de palate, oraşul începea să se schimbe. Era numit mica Vienă. Ansamblul celor patru palate, numite azi Palatele Secessionului clujean, cu referire la stilul Seccesion care a făcut carieră în Austria, s-a încadrat în tendinţa generală de dezvoltare a oraşului în zona centrală, fiind o poartă de intrare spre centrul istoric pentru cei care veneau dinspre gară. Dar înainte de a vă povesti despre cele 4 palate pornim de la un altul, aflat în imediata apropiere.

Dacă cobori de pe Cetăţuie de la Podul Horea şi intersecţia cu strada Dacia, privirea îţi cade pe o clădire veche. E chiar în faţa vechiului Hotel Astoria, acum sediul Camerei de Comert şi Industrie. La primul nivel probabil vedeţi spaţii de închiriat, o farmacie, un club de jocuri de noroc sau pariuri sportive… Facem abstracţie de zecile de fire şi cabluri agăţate bezmetic, un păienjeniş care leagă clădirile unele de altele, apoi de liniile de troleibuz, apoi de stâlpii de curent şi iar de clădiri.

Obişnuiţi să vă uitaţi pe sus sau sunteţi atenţi să nu vă împiedicaţi? Vă rog… ridicaţi-vă privirea şi daţi un zoom. Veţi remarca cu siguranţă undeva spre finalul clădirii, nişte basoreliefuri cu patru bărbaţi dezbrăcaţi. Dacă i-aţi remarcat sunteţi la locul potrivit. Despre acea clădire vorbim: Palatul Urania. Vă pun şi câteva poze să vedeţi despre ce clădire vorbesc, dar e imposibil s-o rataţi după indiciile pe care vi le-am dat.

A fost ridicat la începutul secolului şi finalizat în 1910. Avea strânse legături cu lumea cinematografică. La acea vreme Clujul era printre primele oraşe transilvănene care se puteau lăuda cu un cinematograf. Mai recent s-a numit Cinema Favorit, poate unii işi amintesc. Eu… cam vag. Revin la secolul trecut şi vă amintesc doar… filme mute şi scurte, de gen sosirea unui tren în gară, scene cu box american. Primele filme realizate de artiştii clujeni, de fapt nişte cadre scurte cu obiective şi obiceiuri din oraş, de gen aleea centrală, statuia lui Corvin, dansuri populare de pe Someş, au fost prezentate sub titlul Imagini din Cluj şi prezentate la Budapesta. Unele filmate chiar în sau lângă Palatul Urania unde era un fel de studio. Vreo 30 de filmuleţe scurte, dar care au deschis oraşul spre lume. Să nu uităm la acea vreme Clujul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Udvari Andras, unul dintre regizorii în cauză şi printre altele unul dintre milionarii oraşului, este cel care a ridicat Palatul Urania şi l-a transormat în primul cinematograf clujean. Se zice că a ridicat palatul pentru a-i face pe plac amantei sale, dar informaţiile sunt atat de fragmentate încât n-am aflat mai mult, desi… părea interesantă povestea.

Ca să intraţi în atmosfera de atunci, vă spun că abia la ridicarea celui de al doilea cinematograf clujean, care avea o capacitatea de 1200 de persoane, s-a luat decizia ca toţi spectatorii sa intre şi să iasă deodata. Până atunci era cam ca la o crâşmă. Iar proiecţiile filmelor mute, erau acompaniate de o orchestră de vreo 10 persoane care asigurau atmosfera. Bal… nu-i aşa? :) Oricum era mai mult pentru prostime că aristocraţia prefera teatrul care oferea o atmosferă mai simandicoasă…

Şi altă picanterie a palatului, bărbaţii dezbrăcaţi de pe clădire au fost o vreme îmbrăcaţi. Consiliul local i-a cerut lui Udvari Andras să acopere părţile intime ale celor 4 bărbaţi cu frunze de smochin supradimensionate, cam de mărimea unor cearceafuri pe motiv că cetăţenii oraşului erau deranjaţi de nuditatea lor. Acum… de nu v-aş fi spus de ei, poate nici nu i-aţi fi observat. Abia se văd de păienjenişul de cabluri.

Facem câţiva paşi spre centrul oraşului. Suntem pe strada Horea numărul 1, la intersecţia străzilor Regele Ferdinand şi George Bariţiu. Cândva punctul 0 al oraşului. Încă n-am ajuns în Piaţa Mihai Viteazu…

Palatul Berde (Horea nr 1) numit la început Palatul Benigni după numele celui care l-a comandat, Benigni Samuel, un respectat măcelar al urbei, devenit mai apoi vicepreşedinte al Camerei de Comerţ. Un detaliu remarcabil al clădirii un balcon mic rotund. Uneori balconul oferă surprize memorabile oraşului, cum a fost într-o seară de mai din acest an, în care un cunoscut tenor şi contrabasist al Operei din Cluj a susţinut un concert ad-hoc pentru trecătorii mai puţin grăbiţi. Atmosferă de Cluj…

Ne mutăm privirea peste drum, unde avem Palatul Baboş. Bine, ni-l imaginăm mai mult pentru că acum e într-un proces de restaurare şi e parţial acoperit de pânze. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt că are forma literei V cu un turnuleţ în colţul v-ului. Doar turnuleţul îl puteţi vedea, până peste un an, în cel mai fericit caz, când vor fi finalizate lucrările. Poartă numele primului său proprietar Babos Sandor. Greu am găsit informaţii despre el. Părea un ilustru necunoscut devenit milionar al vremii. Ei bine se pare că era un bijutier şi ceasornicar renumit. Acum clădirea este a Eparhiei reformate din Ardeal. Pont: la parterul clădirii se află acum un restaurant cu specific indian, Ghandi. Nu am fost încă, nu prea cunosc gustul Indiei, dar cică e de fiţă în Cluj. Deschis doar decâteva luni şi deja desul de cunoscut.

Palatul Szeki la intersecţia dintre Regele Ferdinand şi Bariţiu, a fost ridicat de farmacistul Miklos Szeki ca reşedinţă a familiei după planurile unui arhitect ungur. La parter, fireşte că şi-a amenajat o farmacie. Este construit în forma literei L, parter, două etaje turnuleţele nelipsite. 2 la număr. Vechile încăperi ale farmaciei şi-au păstrat şi azi utilitatea. În cazul tuturor acestor 4 palate parterul e ocupat de spaţii comerciale, cafenele, restaurante, în timp ce la etaj sunt locuinţe.

Palatul Elian (Horea nr 2) a fost ridicat la comanda lui Viktor Elian, un evreu bogat, negustor de vinuri şi lichioruri. Acum, în această clădire undeva la cel mai jos nivel, s-a deschis restautantul Bricks cu terasă suspendată deasupra Someşului, singura de acest fel, şi unul dintre cele mai bine cotate locuri de luat masa din Cluj.

Să recapitulăm. Deci avem câteva personaje în scenă: regizorul, măcelarul, farmacistul, pivnicerul şi bijutierul. Haideţi să megem mai departe şi să ne căutăm… regele. Pe care-l găsim în centrul vechi, pentru că povestea lui e una mai de demult. Suntem pe strada Ferdinand şi ne îndreptăm spre Biserica Sf. Mihail. Nu, nu ajungem la ea, doar v-am pus pe directie… Pe prima stradă după Poştă o o cotim la dreapta. Ajungem într-o zonă pietonală unde indiferent că veniţi în timpul săptămânii sau în weekend e plin de cafenele, studenţi, turişti, copii, tineri, bătrâni, străini, comercianţi... un furnicar permanent. E o zonă fierbinte a oraşului şi dacă vă e foame sau sete, aici e locul să vă încărcaţi. Numele şi numărul lor e într-o continuă schimbare o să vă povestesc cândva despre câteva dintre ele prin care am fost. Sunt aşa de multe încât alegerea e la marele noroc, dar atmostera e extraordinară. Poate că preţurile sunt un pic mai mari ca în alte locuri, porţiile mai mici, dar… sunteţi în buricul târgului. Exista acolo un loc interesant, Orangerie se numeşte, un mic … să-i zicem magazin, dar e defapt ca o sala de muzeu. E locul unde vă puteţi întâlni cu artiştii clujeni, cu creaţiile lor: bijuterii, ceramică, textile realizate hand made de tineri talentaţi. Este locul unde poate ar fi bine să vă gândiţi la cei lăsaţi acasă şi să le luaţi o bucăţică de oras drept recompensă. Ne apropiem de Casa Matia, o clădire albă, pe un singur nivel. Nu ne grăbim, nu? Mai putem sta în zona pietonală unde dacă aveţi timp puteţi bea un cocktail sau puteţi intra în apropiere la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei pe str Daicoviciu nr 2. Asta… până eu vă mai povestesc despre Casa Matia.

Carte de vizită: str. Matia Corvin nr 6. Anul construcţiei: sfârşitul secolului al XV-lea. Este una dintre cele mai vechi clădiri din oraş şi singurul palat clujean din epoca de tranziţie de la stilul gotic la cel renascentist. Nu are nimic din aerul palatelor despre care am vorbit, de altfel aparţine unui alt secol, când palatele erau diferite. Este casa în care s-a născut Matei Corvin la 23 februarie 1443. Nu a fost niciodată în proprietatea lui sau a familiei, era doar un han la care mama lui, Elizabeth Szilagi fiind în trecere, l-a născut. A ramas acolo câteva luni cu Matia, care mai târziu, printr-un concurs de împrejurări favorabile va deveni rege al Ungariei. Dar povestea lui o puteţi citi singuri, nu are mare legatură cu oraşul, desi cam la 300 de metri mai departe ne vom opri la ansamblul statuar Matei Corvin. De-a lungul vremii casa a avut multe întrebuinţări. Colegiu, spital, puşcărie… Acum e rândul Universităţi de Artă şi Design. Se poate vizita zilnic de la 10 la 16.

Oraşul meu, are de toate. Serviţi doar de ce aveţi poftă. Alegerea vă aparţine. Poate aveţi suflet de artist… şi vă doriţi să ajungeţi la Muzeul de arta… Ieşim din zona pietonală pe strada Memorandumului şi o luam spre stânga. Dincolo de stradă, pe partea stângă trebuie să vedeţi Biserica Sf. Mihail. La intersecţie, vă îndreptaţi privirea spre cer şi citiţi Melody. Hotel si restaurant. Undeva în clădirea aceea trebuie sa ajungeţi. Evitaţi zilele de luni şi marţi când muzeul este închis.

Adresa e Piaţa Unirii nr. 30, în interiorul Palatului Banffi. Aaa palatul acela… o clădire ca oricare clădrie veche din centrul oraşului. Era considerată cândva cea mai frumoasă cladire barocă din Transilvania. O formă dreptunghiulară, pe un etaj, o curte interioară unde cândva se ţineau baluri şi petreceri dansante. E acolo de prin anii 1774-1785 şi se zice că arhitectul care l-a construit pentru familia Banffi, a fost recompensat cu salariul pe 100 de ani. Latura vizibilă din Piaţa Unirii, cuprinde o logie, deasupra căreia este plasat blazonul familiei Banffi. Sub acoperiş au fost înălţate statui din piatră ale unor zei din mitologia greacă - Hercule, Apollo, Marte, Minerva, Diana şi Perseu. Şi dacă vreţi să vă spun nişte picanterii din palat, acolo au fost găzduiţi la un moment dat împăratii Francisc I al Austriei, Franz Josef al Austro-Ungariei, şi soţia lui Sissi. Imaginaţi-vă palatul cu zeci de camere. La parter, camerele destinate bucătăriei şi locuinţele sevitorilor. La etaj, încăperile cu pereţi decoraţi cu carpete de mătease roşie de damasc ardelean, mobilier greu din lemn sculptat şi oglinzi veneţiene. În curtea interioară, aveau loc petreceri şi baluri în aer liber. În acel décor, a susţinut câteva concerte pianistul Franz Liszt. Acum, serviţi artă între zidurile palatului. Pe lângă expoziţii ocazionale care îţi oferă un motiv să revii periodic, puteţi servi oricând pictură, sculpturi, artă grafică sau decorativă. Să vă zic de Aman, Grigorescu, Ştefan Luchian, Pallady, Tonitza? Mai bine veniţi să le vedeţi cu ochii voştri.

Aţi auzit de Strada în Oglindă? Sau despre clădirile gemene ale Clujului? E vorba de Palatele Statusului Romano-Catolic şi de strada Iuliu Maniu. Povestea spune că cele două palate au fost construite identic, în oglindă pentru două fiice răsfăţate de nobili. Realitatea este mai pragmatică. De fapt e vorba de de un stil urbanistic la modă prin anii 1900, stilul haussmannian, după numele lui Georges-Eugène Baron de Haussmann, un arhitect francez care a avut o anumită influenţă în reconstrucția Parisului în secolul XIX. Partea de vest a străzii Iuliu Maniu se pare că e un obiectiv unic în Transilvania, dar străzi în oglindă nu erau ceva neobişnuit în secolul XIX-lea. La fel exista în Bucureşti, pe Bulevardul Magheru, în Paris sau Viena. La vremea aceea erau considerate unele dintre cele mai elegante clădiri din oraş. La parter erau spaţii comerciale, iar la etaj erau birouri de avocatură şi apartamente luxoase de locuit. Acum la parterul clădirilor, este ocupat de firme cu iz contemporan: KFC şi Vodafone.

Ultimul loc în care vă invit azi este Piaţa Unirii, unde mergem să ne relaxăm. În jurul statuii lui Matei Corvin e locul de întâlnire cel mai cunoscut. E plin de porumbei, iar fântânile construite mai recent atrag în zilele toride ca un magnet, copiii dornici de o bălăceală. Şi pe mine, de altfel. Câtă bucurie poţi citi în ochişorii copiilor când se întâlnesc cu apa! Sau cu porumbeii… Aveţi poze dacă nu mă credeţi. Veneam uneori aici cu buzunarele pline de grâu pe care-l aduceam special de la ţară. Sunt prietenoşi, dar nu chiar aşa să se urce pe tine. Într-una din zile mă acosteaza un domn în vârstă care am aflat apoi că venea zilnic să îi hrănească. Zicea că face psihoterapie cu porumbei că erau singurii care îi erau alaturi la bătrânete. Fusese profesor universitar şi amândoi copiii luaseră drumurile străinătăţii în căutarea afirmării. M-am aşezat lângă el pe bancă şi l-am lăsat să-mi vorbească. Avea o voce caldă. Cu privirea pierdută a început să-mi spună o poveste pe care o citise undeva şi pe care zicea că o povestise tuturor studenţilor lui. Unii au înţeles-o alţii nu. O să v-o spun cu ghilimelele de rigoare deşi e posibil să n-o reproduc identic. Morala citiţi-o printre rânduri.

„Cândva, demult, porumbeii nu ştiau să zboare. Îşi dădeau drumul de la înălţimi, ascultându-şi chemarea, dar se izbeau brutal de pământ. Odată, un porumbel a dat din aripi… iar căderea nu a mai fost la fel de bruscă. Au descoperit zborul şi au simţit libertatea... Problema oamenilor e că îşi înfrânează instinctele şi de aceea nu vor învăţa niciodată să zboare. ”

Au trecut ceva ani de când mi-a zis povestea. Încă o mai ţin minte, deci probabil că m-a impresionat. Am abordat viaţa mai cu curaj şi când am vreo ezitare în a încerca ceva, mă gândesc la zborul prorumbeilor.

Uneori am dat-o în bară cu mult curaj, dar am învăţat mai multe din greselile pe care le-am făcut decât din cele pe care le-am evitat cu graţie.

Vă doresc să aveţi în faţă drum uşor, spre direcţia potrivită. Dacă v-a plăcut pe aici, poate vă îndreptaţi spre Cluj... :)

---

VIZUALIZĂRI: 3065 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI