Orăşelul fabrică, arhitectul lumii noi şi absintul. Amestec marca Chaux de Fonds

TIPĂREȘTE

Ne îndepărtăm de zona vorbitoare de germană şi ne îndreptăm spre un orăşel unic aflat la 10 km de graniţa cu Franţa.

Suntem un grup de 14 persoane mai bine de jumătate provenind din Rusia. Ruşi din cap până în picioare, cu încăpăţânarea specifică că ei nu sunt nevoiţi să vorbească altă limbă. Le-am dat ignore şi i-am lăsat în lumea lor cu traducător cu tot. Am preferat compania austriecilor care completau grupul. Mai era o cehoaică, frumoasă foc, după care li se lungeau privirile ruşilor, care se înjurau singuri că au lipsit de la orele de limba engleză. A preferat şi ea austrieci.

Şoferul mi-a plăcut tare mult. Un elveţian pentru care nu exista decât limba franceză, vorbăreţ nevoie mare. La început era tăcut că nu-i vorbea nimeni limba. Am negociat un pic cu el să nu cârcotească la franceza mea de liceu. M-a lăsat să o mixez cum am vrut. Ne-am înţeles într-o francoromână asezonată cu condimente englezo-germane. S-a bucurat că are cui să îi prezinte frumuseţile zonei de care era foarte mândru. Nici nu a fost nevoie să îl rog să-mi fie ghid. Şi am aflat multe chestii despre care nu ştiam nimic.

Chaux de Fonds. Nu ştiam decât informaţiile care ţin de lumea ceasurilor. Vă fac un mic rezumat pentru că asta a fost scopul vizitei noastre acolo, şi numai asta au binevoit să ne arate. De fapt erau aşa de obsedaţi de ceasuri încât dacă nu-l aveam pe Philippe şoferul, habar nu aveam cine e Le Corbusier sau că la Chaux de Fonds s-a născut Louis Chevrolet.

Deci avem aşa: Chaux de Fonds - orăşel elveţian din cantonul Neuchatel, localizat în munţii Jura. Un „oraş fabrică” îl prezenta Karl Marx pe undeva. Asta pentru că întreaga industrie care susţine oraşul are legătură cu lumea ceasurilor. Un orăşel cu mai puţin de 40 de mii de locuitori, la o altitudine de 1000 de metri. Din 2009 împreună cu fratele lui Le Locle au fost declarate zone orologiere din Patrimoniul Mondial UNESCO.

În 1794 orăşelul a fost complet distrus de un incendiu, şi a fost reconstruit după un plan grilă sub formă de tablă de şah. Nu ştiu altfel cum sa-l numesc. Totul e organizat în formă de pătrate şi dreptunghiuri. Aspectul lor, străzi paralele, organizate, perfecte şi funcţionale reflectă nevoile culturii locale a spiritului de ceasornicari.

Oraşul a fost descris în Capitalul lui Karl Marx ca un oraş fabrică şi a analizat diviziunea muncii în industria de ceasuri din zona munţilor Jura. E un exemplu incredibil de ansambluri urbane dedicate în intregime unei singure industrii. Nicăieri pe unde am fost nu am auzit mai des „no photo here”. Şi nicăieri nu am fost mai fascinată.

Totul mi s-a părut foarte costisitor. Nivelul de trai, gradul de civilizaţie, maşinile, totul era la superlativ.

Imaginaţi-vă pe o suprafaţă mai mică de 60 de km patrati adica cam de marimea Predealului, în care sunt concentrate fabrici renumite de genul: Breitling, Girard-Perregaux, Ebel, Pateck Philippe, Ulisse Nardin, Jaquet Droy, Tissot. N-am amintit nimic de cele care produc doar componente, poate numele lor nu vă spun mare lucru, dar toate companiile astea au oameni care produc complicaţii unice în lume. Practic la orice colţ de stradă ai putea vedea un mic geniu.

Multe din companiile despre care v-am spun, pe lângă salariile foarte mari pe care le oferă, pentru că fiecare vrea să ia oamenii pricepuţi, au un sistem de compensare a angajaţilor fideli care depăşesc o perioadă determinată de timp în companie cu ceasuri în valoare de peste 6 mii de euro. Dar oraşul nu este unul turistic, e un oraş care munceşte din greu pentru statutul pe care îl are.

Şi că tot veni vorba de genii, în acest univers s-a născut Le Corbusier. Nu vă spune nimic numele? Nu-i nimic, vă spun eu că vă bucuraţi de genialitatea lui, poate chiar acasă la voi. Este arhitectul secolului XX, la fel cum e Picasso pentru pictura. Acoperişurile terasă, planul liber, faţadele libere…

Era 1923 când el vorbea despre clădiri că ar trebui ridicate pe piloni pentru lăsa spaţiul liber pentru circulaţie şi parcări, că dacă acoperişurile ar fi plate s-ar putea folosi pentru grădini şi terase, că faţadele trebuie să fie libere, iar ferestrele aşezate în bandă pentru a facilita pătrunderea luminii.

Una din primele clădiri create de acesta, La maison Blanche, se află la Chaux de Fonds, şoferul a deviat un pic de la drum să ne-o arate. Nici nu m-am chiuit să-i fac o poză pentru că habar nu aveam cine e Le Corbusier. Abia când am cerut explicaţii de la Philippe, şi l-am văzut cu cât entuziasm vorbeste mi-am dat seama de ignoranţa mea. Dacă staţi la bloc, să ştiţi că ideea locuinţelor în serie tot lui i-a venit. O utopie până acum e ideea că oraşele ar trebui să aibă doar clădiri pe piloni pentru ca oamenii să poată circula în voie pe sub ele.

Dar să revenim la ce puteţi face în oraş. Cel mai turistc loc este Muzeul Internaţional de Orologrie. Din păcate nu am avut timp să-l vizităm. Adică n-a fost interes din partea organizatorilor pentru că nu era o vizită turistică. Ei voiau să ştim doar de ceasurile şi filosofia brandului lor. Nu spun care, nah să nu le fac nici eu reclamă, m-au supărat un pic că nu m-au dus la muzeu. Mi-a povestit şoferul că are o colecţie impresionantă de ceasuri de mână şi de perete, piese vechi de mai bine de 200 de ani, dar colecţia este permanent updatată cu modele noi din ultimii ani. Tare aş vrea să merg dar cine ştie când mai ajung pe acolo. Poate altcineva are mai mult noroc şi mă completează.

Au ales în schimb să ne ducă într-un loc special să ne hrănească cu bunătăţi tradiţionale. Vă este cunoscută băutura cu numele Absint? E o băutură tradiţională foarte tare făcută pe bază de anason chimin şi pelin. Pelinul conţine tujon, un halucinogen de genul mescalinei. La început avea o concentraţie de 70 de grade, dar se zice că reacţiile halucinogene şi violente pe care le provoca au făcut ca „zâna verde” cum a fost numit, să fie interzisă la începutul secolului XX.

Deşi a fost creat ca tratament medicamentos, pentru dureri de burtă şi digestie, până la urmă au stabilit că nu tratează nimic decât sănătatea psihică. Se credea că duce la epilepsie, nebunie, orbire şi instincte criminale. Se zice că Van Gogh şi-ar fi tăiat urechea în timp ce se afla sub influenţa absintului. Rimbaud, Baudelaire, Picasso, Oscar Wilde şi Paul Verlaine erau alti fani ai lui. Era foarte popular printre artişti probabil că stimulează şi creativitatea. Wilde se întreba retoric „care este diferenţa între un pahar de absint şi un apus de soare”? Eu prefer apusul, dar recomandarea gazdelor a fost ceva de genul „cui nu-i place să nu ceară al doilea pahar, dar primul trebuie consumat. ”

Între timp au mai diminuat concentraţia băuturii, au mai ajustat studiile asupra efectelor provocate şi au reintrodus-o pe piaţă cu o concentraţie de 50%. Ca gust mi s-a părut foarte asemănătoare cu Uzo de la greci.

Ca prezentare, e un ritual care trebuie urmat cu sfinţenie. Pui o linguriţă specială cu nişte găurele sprijinită de un pahar în care ai pus absintul. În linguriţă trebuie să aşezi un cub de zahăr, după care torni încet apă de la gheată peste cubul de zahăr până se topeşte. Ai grijă dacă pui apă prea repede, concentraţia va fi prea slabă. Culoarea băuturii se transforma din verde sau alb transparent într-o chestie înceţoşată. Dacă vrei un efect mai dramatic, poţi stropi cubul de zahăr cu absint şi apoi îi dai foc în linguriţă înainte de a turna apa îngheţată. Ei acum poţi bea fără grijă. Dacă ai respectat ritualul, nu păţeşti nimic. :D

Cu absint ne-au aşteptat la intrare. Şi cu o surpriză muzicală. Auzeam sunete dinainte de a intra în clădirea veche, care ştiam că fusese o fermă veche de animale. Nu au schimbat decorul aproape deloc pentru că pentru ei spiritul autentic şi tradiţia sunt foarte importante.

Un bătrânel simpatic scotea sunetele din interior suflând într-un instrument ciudat foarte asemănător cu tulnicul românesc dar care ne numea alphorn. O ţeavă lungă de mai bine de doi metri încovoiată la capăt şi conică. Secole la rând a fost folosit de locuitorii Alpilor pentru comunicare. Sunetele lui pot fi auzite de la 10 km depărtare. Crescătorii de vite sunau din alphorn pe dealurile înalte pentru aşi anunţa familiile din văi că sunt bine. Iniţial instrumentul era folosit în principal pentru a chema vitele la muls. Se credea că sunetul cald al lui liniştea animalele în timpul mulsului.

După reprezentaţie, ne-au încurajat să încercăm instrumentul. Părea simplu la prima vedere. Nu avea clape, corzi, găuri, nimic complicat. Dar trebuia dozat aerul în tub, altfel nu scotea nici un sunet. Am reuşit să-l fac să scoată nişte sunete cam ca o băşină cu întreruperi. O să râdeţi, ştiu, dar am fost foarte mândră de mine, că majoritatea ruşilor nu au reuşit să scoată nimic din el. :)

Locul în care am servit masa aparţinea de localul unde mâncasem şi cu o zi înainte, La Ferme Droz-dit-Busset, doar că de data asta ne-au pus la dispoziţie o clăidire care fusese ferma de animale şi era închiriată doar pentru grupuri organizate. Decorul nu era departe de o fermă tradiţională şi păstraseră grinzile originale, focul cu lemne, ferestrele, pereţii, absolut totul rustic şi minimalist. Pe lângă masa aranjată ca la un restaurant cu multe stele care se respectă, mai făcea parte din decor un pian vechi şi cam atât.

Credeaţi că am scăpat de absint? Nici vorba. Ne-au bombardat cu bombonele cu absint, sos de ciuperci cu absint, îngheţată cu absint şi la final ne-au pus şi de drum câte o sticluţă să ne ajungă până acasă. La finalul zilei l-am înţeles pe Van Gogh. Imi venea să-mi smulg părul de la atâta absint...

---

VIZUALIZĂRI: 1275 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI