O vizită la Canterbury

TIPĂREȘTE

Prima zi a escapadei englezești a fost densă, atât de densă, încât, la sfârșitul ei aveam impresia că mă aflu de o viață pe meleagurile insulare. Deoarece, după drumul până la Otopeni, dimineața, după așteptarea de două ore, cu vizitele de rigoare – un adevărat martiriu (pentru partea năpăstuită a cuplului), dar o vacanță la UAI (pentru partea cealaltă) – la toate (dar toate!) magazinele duty-free (și cine spunea că Otopeniul a început să arate occidental avea mare dreptate!), după zborul fascinant, cu un cer senin, cu un Canal al Mânecii atât de îngust, încât, pe de o parte, se vedeau plajele din Calais și, pe cealaltă, malul înalt și alb, de cretă, de la Dover (încât mă întreb ce or fi simțit piloții aceia de pe Me-199 când se pregăteau de celebrele dog-fight cu nu mai puțin magicele Spitfire?), după elipsa care părea că nu se mai termină, la capătul nord estic al Capitalei și aterizarea lină pe Heathrow au urmat preluarea mașinii (vă amintiți? Audi A5 full option, de la tipul simpatic ce tocmai se întorsese din Grecia) și drumul până la periferia orașului Ramsgate, stațiunea de fițe a secolului XIX. Drum pe autostradă și pe double carriageway, adică nu prea dificil, până când, lângă Premier Inn Ramsgate (despre care o să scriu separat) am ratat ieșirea din roundabout (ceea ce, oriunde, în Europa, nu ar fi fost o problemă, pentru că, simplu, mă mai roteam o dată). La primul meu contact cu șofatul pe partea stângă a șoselei, am preferat să ies din sensul giratoriu pe banda pe care mă încadrasem și să continui câțiva kilometri, până la următorul.

După cazare și un sfert de oră de odihnă, am purces către primul obiectiv al primei zile, catedrala din Canterbury. De fapt, acesta a fost și motivul ocolului de o zi în sud estul Angliei. Deoarece orașul – ce frumos sună în vechea limbă, Cantwaraburh, adică Cetatea poporului din Kent – este unul dintre cele mai renumite din întreaga Anglie. Și printre cele mai vechi, cunoscut încă din perioada celtă, ca ”Fortul arinilor”, viitoarea colonie romană Durovernum Cantiacorum, după numele tribului celt, Cantii, de unde și denumirea viitorului comitat Kent.

De la Ramsgate la Canterbury, drumul m-a purtat, pentru întâia oară, pe șoselele regionale. Acelea înguste rău! Din fericire, distanța dintre cele două localități nu e mare și nu am avut parte de aglomerație (doar un double decker și un lorry – camion, dar am urcat puțin pe bordură și am oprit mașina. Aici am speriat bicicistul, care nu s-a supărat de fel, înțelegând, fără îndoială, că are de-a face cu un ageamiu de peste Canal). Iar catedrala se află destul de aproape de intrarea în Canterbury, dinspre Ramsgate, pe partea dreaptă. Ura! , mi-am zis, după care mi-am mușcat limba: partea dreaptă este pe partea cealaltă a drumului! Așa că m-am uitat cu jind cum zidul catedralei și parcarea de lângă el dispar în spatele meu. Noroc cu roundabout-ul următor, pe care l-am luat în piept și l-am ocolit 360 de grade, de la stânga la dreapta, ce victorie personală!

Parcările din orașele engleze sunt de tipul Pay&Display, adică plătești la un automat, iei bonul și îl pui la vedere, pe geam, dacă are o parte cu lipici sau pe bord. Ai grijă să nu stai mai mult decât scrie pe el, deoarece peste tot sunt indivizi în uniformă, cu aparatul de taxat în mână, gata-gata să noteze amenda. Și 100 de lire nu sunt de ici de colo! De fapt, nimic în Anglia nu este gratis. A, ba da, toaletele publice, deoarece se pare că insularii nu au fost de acord cu împăratul Vespasian...

Parcarea aici este, cum spuneam, chiar sub zidul catedralei, dar asta nu înseamnă că ai și intrat, deoarece poarta este în orașul vechi, pe care ești invitat să îl vizitezi. Și să afli, mergând pe stradelele înguste, medievale, pline de turiști, de Sfântul Augustin de Canterbury, cel care a ridicat prima abație și, o dată cu ea, orașul la rang de cap al bisericii engleze. Augustin a fost trimis aici de Papă, pentru că, deși păgân, regele Ethelbert se căsătorise cu o prințesă francă, fiica creștinului rege al Parisului. Augustin însuși a devenit primul arhiepiscop de Canterbury, deschizând o serie faimoasă a celor care, azi, încoronează regi și sunt șefii schismaticei biserici anglicane. Pentru că, deh, Henry VIII era dornic de mai multe neveste și, în plus, îl cam sâcâiau taxele și pretențiile papistașilor...

Dar adevărata faimă a orașului a venit nu în urma asediilor repetate ale vikingilor danezi, nici după predarea rușinoasă în fața bastardului normand, Guillaume le Conquérant și nici măcar de la ciuma care i-a decimat locuitorii. Ci de la un asasinat mârșav, în chiar incinta catedralei, a arhiepiscopului Thomas Becket, de către invidiosul Henry II. Curând după aceea, Papa l-a canonizat și Canterbury a devenit un important loc de pelerinaj, mai mult sau mai puțin cucernic. Să nu uităm că, încă de la finalul anilor 1300, Chaucer l-a imortalizat în nu mai puțin celebrele ”Povestiri din Canterbury”.

De altfel, chiar la colțul zidului, pe strada care ducea spre intrarea în catedrală, se deschideau o serie de cârciumi (pub-urile aveau să apară chiar în piațeta de la intrare!), pline de localnici care se relaxau la un pahar de bere. Iar în piațeta cu pricina, cochetă, ruptă din Evul Mediu, dacă nu ar fi fost nenumăratele reclame ce aminteau de veacul al douăzeci și unulea, printre magazinașe conservatoare, indiscrete, făceau cu ochiul câteva pub-uri, chiar de la mama lor. Cu tot tacâmul, cu tejgheaua înaltă, cu mânerele care deschideau baierile butoaielor cu celebra bere ale... Ce pub, ce ale? Printre două clădiri înguste, se zărea reclama impunătoare de la Marks and Spencer (cu ceară să mă fi picat, dacă aș fi reușit să o disting din unghiul ăla!). Măi, ce copil a fost și ce soartă dulce a avut Thomas Becket! Simțeam deja gustul amar al martiriului de dimineață. Dar o rază de lumină a răsărit la orizont, pentru că, la ora aceea, grație respectului pe care angajatorul îl are față de angajat (sau față de presiunile sindicale), magazinul era închis. Deci, timid, un pub, o ale? Ce pub, ce ale? Nu merită 4 lire o bere! Nu? Nu! Așa că am trecut la cele sfinte, pășind pe poarta catedralei, cu promisiuni de ambele părți, că o să intrăm în Marks and Spencer și în pub, mai încolo. Că doar Anglia e plină de ele!

Construcția catedralei, în sine, este impunătoare. Prin vechime, datând, în forma ei primară, încă din vremea legendarului rege Artur, adică de pe la anul 600 al erei creștine, ridică pelerinului modern, turistul, problema continuității, de la anglo-saxonii lui Merlin, la anglo-normanzii de după Guillaume și, apoi, la englezii pe care îi cunoaștem azi, precum și o primă explicație asupra mândriei discrete pe care aceștia o afișează, neostentativ, chiar și în felul în care respiră.

Catedrala a suferit numeroase distrugeri și reconstrucții de-a lungul timpului, iar ceea ce vedem azi este rezultatul unui mileniu de transformări. Deși, la o primă vedere, seamănă cu oricare altă catedrală gotică, cu a sa curte interioară, cu turnurile înalte și cu burlanele în formă de demoni (gargui), cu regii și reginele sculptați de-a lungul pereților exteriori, se deosebește de acelea (dacă nu mă înșeală memoria, meșterii de la rivala catedrală, cea din Amiens, au păstorit pe contructorii englezi) tocmai prin formele rectangulare ale turnurilor, ceea ce dă nota distinctă a construcțiilor de peste Canal (chestia asta am reținut-o, sper, bine, dintr-un documentar despre catedralele gotice pe care l-am văzut acum vreo doi ani). Bun, destul cu partea tehnică.

Intrarea în catedrală costă (nu mult) dar, din păcate, la ora aceea, era închisă. Noroc cu un grup de ruși (foarte mulți ruși am întâlnit în peregrinările mele), al cărui ghid a reușit să negocieze deschiderea ușii laterale, cea care dădea în curtea interioară, așa că am putut fura un tur. Fără poze, din nefericire, dar fusesem rugați să ne abținem și ar fi însemnat să întindem prea mult coarda. Interiorul este uriaș, semânând oarecum cu cel de la Amiens, cu tubulatura orgii, ca niște coșuri de vapor. Nu am ajuns la altarul sub care se spune că este îngropat Becket.

Apoi, plimbându-mă pe toate străduțele acelea înguste, de unde, din orice loc te aflai, zăreai măcar un turn al catedralei, mă gândeam la impresia profundă pe care trebuie să o fi lăsat în mintea și în inima localnicilor și a pelerinilor, mai ales atunci când cele douăzeci și unu de clopote își strigau enoriașii la predica celui dintâi episcop al țării...

Și, pentru că trăim în mileniul al treilea, am intrat, totuși, într-un Marks and Spencer, la un colț de stradă, pentru că, iată, aici, la mama lui acasă, magazinul oferă și un raion cu de-ale gurii, deschis și la ore mai înaintate. Astfel că, seara, târziu, în fața televizorului cu știri decente, în umbra aerului condiționat de la Premier Inn, am savurat, în cele din urmă, berea ale mult dorită...

---

VIZUALIZĂRI: 3694 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI