Alt Madrid, plin de ciresi

TIPĂREȘTE

Era clar ca urma sa petrecem o zi in natura in sambata respectiva. Vremea era superba si aveam nevoie de aer, dupa o saptamana cam complicata din punct de vedere emotional. Aveam nevoie de verde, de mult verde, de liniste si pasarele, si de miros de natura. Acu’… ce nu era clar in ce “natura” aveam sa mergem, dar nu ne e greu sa hotaram. La Hoces del río Duratón am fost de doua ori, la Jerte la fel, desi ce chef aveam sa vad din nou ciresi infloriti… Ne gandim la Hoces del Riaza, dar pana la urma o lasam pe data viitoare si ne oprim la alta zona cu mii de ciresi in floare, de data asta spre nord, in provincia Burgos. Ne gandim ca e si mai aproape, desi gps-ul ne baga prin plin centrul orasului Cidului Campeador (vezi impresii), si bineinteles ca facem ceva mai mult. Apoi, cand intram in natura cu care o sa va bat la cap in continuare, ne vine sa ne oprim in fiecare satuc. Sunt mici, tare mici, daca au patruzeci cincizeci de locuitori; pline de piatra si cu strazi inguste, nu au loc sa treaca doua masini in acelasi timp. Soarele se incapataneaza sa stea pitit dupa nori, dar suntem in Burgos doar. Iese el din ascunzis, ca daca nu, dam cu pietre;).

Cand ajungem in zona, n-o mai bagam in seama pe Juana, ba ii mai si astupam gurita (adica o oprim direct). Pentru ca la un moment dat ea ne trimite in dreapta si noua ni se pare ca vedem muntii plini de ciresi in stanga. Asa ca facem dupa mintea noastra. Cand ajungem acolo, sus, vedem partea dreapta, adica cea pe care ne-o aratase Juanita inainte, alba!! Si ne intoarcem, bineinteles, dupa ce-i dam drumul iar si-i cerem scuze.

Iata-ne deci in Madrid de las Caderechas, sat cu nume de capitala si cel mult cateva zeci de locuitori. Un sat frumos, unde imediat am holbat ochii la un anunt de “Se vende”. Of, ce frumos ar fi sa ai o casa aici si sa vii macar un weekend doua pe luna. Nu e loc de parcare in sat, asa ca mergem mai departe. In cele din urma, cum mai vedem masini oprite pe marginea drumului, asa facem si noi. O lasam la jumatatea distantei intre Madrid de las Caderechas y Huéspeda. Vedem grupuri grupuri plimbandu-se printre ciresii in floare. Cred ca intr-un top personal, si bineinteles ca fara pretentii ca as cunoaste toate florile din lume (dimpotriva), pe primul loc s-ar afla, la egalitate, floarea de migdal, prima care infloreste aici si care te imbata, la propriu, si cea de cires, atat de zdravana (explicatie la cerere;)) si de alba…

Cum ne dam jos din masina si facem cativa pasi, si gasim un cires de care ne indragostim ad-hoc si nu mai avem rabdare, hai la poze. Gata, il numim “ciresul nostru”. Din pacate, in cele cateva ore petrecute acolo, am vazut ca ciresul nostru era ciresul tuturor. Fiind primul din livada respectiva, adica asezat mai langa drum, si cu doua crengi frumoase (una plecata spre dreapta, alta spre stanga), toata lumea se poza cu el. Puternic simtul proprietatii (fie ea si virtuala) la spaniolii astia (fie ei si adoptivi;)) …

Ce frumoasa e valea… Suntem la munte, e putin racorica, dar ne-am propus sa mergem un picut pe jos, asa ca ne place. Oricum, ajungem imediat in Huéspeda. Piatra si lemn, verdeata si multe flori, parca am ajuns in paradis. Cred ca suntem mai multi turisti decat locuitori. In doua minute am ajuns la capu’ satului, unde, dintr-o casa aratoasa, se aude o muzica vesela, vesela. Nu prea e in ton cu muzica naturii, dar oamenii aia o asculta pe-asta ultima zi de zi, de ce n-ar putea s-asculte si ei alt fel de muzica? Ne simtim asa de bine incat, fara sa vorbim sau sa ne gandim prea mult, incepem sa dansam. Da, da, dansam acolo, in spatele bisericii din lemn, imbracati in trening si cu primavara pe chip si-n suflet. Langa biserica dam de un cuptor colectiv. Ce mi-a placut ideea! Un cuptor de lut, asemanator cu-al mamei. Renovat in 2014, scria. Se vedea ca era nou. Doamne, ce i-ar placea mamei sa coaca painea acolo, intre muntii aia frumosi, intre livezile alea de ciresi imense… Pozam usita de alama, pentru ca are un ochi pe unde te poti uita daca ce-ai inauntru e gata, si nu-mi aduc aminte sa-l fi vazut la cuptorul mamei. Poate-i dau o idee. Exact langa vedem un grup care si-a intins paturica si ia pranzul. Si noi avem paturica in masina, si rucsacul cu papica. Dar intai vrem sa exploram zona, vrem ca aerul ala sanatos de munte sa ne dea o pofta de mancare…

Asa si facem. Vedem un indicator cu o ruta pe care scrie “Grad de dificultate: scazut”. De la Huéspeda, ajungeai in Madrid, si apoi pana in Herrera, urmatorul sat, cam in doua ore. Noi am ales sa mergem pana in Madrid de las Caderechas, si sa ne intoarcem pe sosea, unde lasasem masina. In timpul asta poate ochim si vreun loc potrivit pentru picnic. Ruta Ciresilor, ca asa se numeste, trece un pic mai sus de sosea, dar acolo chiar nu auzi decat pasarele si muzica… linistii. Si latratul cate unui caine, poate. Doamne, ce plimbare frumoasa. Ne petrecem cu alti turisti, nu foarte multi, totusi, cu care ne dam binete. Si nu mai prididim in a face poze si a respira. Eu vreau sa-mi incarc plamanii cu aerul asta. Unii ciresi au un miros dumnezeiesc. Ma opresc in loc si nu mai vreau sa plec. Acolo te simti departe de lume, de zgomot, de probleme, de stres. Acolo te cuprinde o liniste din care nu vrei sa pleci. Dar n-ai incotro. Ajungem la biserica si cimitirul din Madrid de las Caderechas. Doamne, sunt urcate acolo, pe deal, oare cei mai in varsta cum ajung, si mai ales pe timp de iarna, ca pe colclaurile astea ninge mult? Uite si-un jgheab. Si spaniolii au jgheaburi, dom’ne. Si iata-ne in satuc. De sus auzisem un fluier, si R. are dreptate cand imi zice ca e brutarul, pentru ca toti au paini sub brat. Ce simplitate, ce viata!

Plimbarea de o ora si ceva a avut efectul scontat. Ne-a relaxat, ne-a incarcat de energii pozitive si ne-a dat pofta de mancare. Ajungem din nou la masina, ne urcam si o parcam in Huéspeda, luam rucsacul si intram din nou pe cararea Rutei Ciresilor. Iesim de pe ea pe stanga, nu intr-o livada cu ciresi, ca nu indraznim, ci intr-un luminis, cam in panta ce-i drept, dar alegem un loc cat de cat neted, intindem patura si desfacem sticla de vin si tuperele cu salata cu de toate, si nelipsita tortilla. Eu nu stiu altii cum sunt, dar mie intotdeauna mi-a placut sa mananc la camp;). Ia uitati: cand eram mica, ne mai duceau bunicii cu droaga la camp cand aveau cate ceva de facut si n-aveau cu cine ne lasa acasa. Doamne, cat imi placea sa mananc acolo, la captul porumbului sau lanului de grau… Mai tarziu, imi luam sora si verisoara, bagam in traista branza si-un cocolos de mamaliga (eu) si paine (ele), si ne duceam in gradina, ne bagam in vie si luam unul din cele mai gustoase pranzuri. Cu pepene sau caramele ca desert, trimise de mama si tata de la oras, si pitite de mamaie ca sa nu le mancam pe toate odata (bineinteles ca noi tot dadeam de ele). Deci, cu aceste antecedente, ce pretentii aveti de la mine? Revenim la picnicul dintre ciresi (asta e metafora, ca va zisei ca nu am indraznit sa ne asezam intre ciresi). Nu pot bea decat un paharut din vinul aromat, ca azi eu sunt sofer. Si, dupa mancare, vine partea preferata. Ma intind pe patura, imi ridic pantalonii pana la genunchi, ca soarele se iteste dintre nori, si asa captez si eu ceva vitamina D (ca la bronzat am renuntat de mult, la cat de balana sunt), si inchid ochii. Aud cucul, pupaza, care nici nu stiu cum se numeste in spaniola. Aud pasarele pe care nu le pot identifica, pentru ca nu am cunostintele necesare. Cucul si pupaza le stiu, ca mamaie nu ne lasa sa iesim din casa primavara pana “nu luam ceva in gura, un dumicat de paine sau o gura de apa”, ca sa nu se spurce una din ele. Nu vreau sa plec de-aici. Vreau sa raman aici, pe iarba. Sa stau cu ochii inchisi si sa ma contopesc cu poienita asta. Ati ghicit. N-am cum sa raman aici. Cu toate astea stam mai bine de doua ore. Cu greu ne urnim.

Ce faci, bre? O, Doamne, seamana cu mama. Fura de pe camp un pic de levantica s-o planteze acasa, in ghiveci. Costa un euro la supermarket sau unde-o fi. Dar n-ar fi din muntii Burgosului. Nici macar nu stie sa fure, o ia cam uscata, si deja are remuscari si nu indrazneste sa mai smulga alta. Oricum, cararea e plina de levantica pe-o parte si pe alta. Mai dam o tura, nu ne vine sa plecam. Dar musai sa plecam, daca n-o pacalim pe Juanita sa ocoleasca Burgosul, iar ajungem tarziu. Si oricum nu plecam direct. Mai sunt satuce prin care trecem, si ne mai oprim cate cinci zece minute, sa mai luam un pic si din aerul ala. Si apoi vrem sa oprim la Poza de la Sal, care la dus m-a impresionat prin asezare. Dar despre asta data viitoare.

Asa arata excursiile mele de-o zi in natura. Seamana cu ale voastre/dumneavoastra, asa-i? Stim ca nu era nevoie sa mergem asa departe la picnic, dar aveam chef de ciresi infloriti, si de alt peisaj decat lina Castilie. Mi-am incarcat bateriile. Sunt si la noi poate vai cu ciresi, sau cu alti pomi infloriti. Mie-mi dau viata. Ceva ceva din seva lor mi se injecteaza cumva, nu stiu cum. Nu degeaba primavara e anotimpul meu preferat.

P. S. Daca ajungeti in zona, de la Burgos mergeti pana la Poza de la Sal. Veti trece prin Salas de Burreba, Aguas Cándidas, Río Quintanilla, Quintanaopio, Ojeda, si ajungeti la Madrid de las Caderechas si Huéspeda, ultimul sat al vaii pe ruta asta. Noi ne-am intors pe Padrones de Burreba tot pana la Poza de la Sal.

---

VIZUALIZĂRI: 1649 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI