Pe drum(uri) cu prietenii II

TIPĂREȘTE

Cea de a treia zi a drumeţiei debutează diferit pentru membrii grupului. Cei mai pioşi se îndreaptă încă de la ora 8 spre Mănăstirea Vatra Moldoviţei, astfel încât suntem primii vizitatori ai lăcaşului de cult. Atât de matinali încât nici nu apucaseră măicuţele să se organizeze iar biletele de intrare le primim când ieşim…            

Odată pătrunşi în incintă ne simţim teleportaţi într-o altă lume, sentiment resimţit nu doar de mine. Într-o dimineaţă răcoroasă şi înnorată de luna mai mă trezesc învăluit de o senzaţie atât de plăcută şi înălţătoare, totodată, încât expresia “te laşi pierdut” pare a-şi atinge înţelesul metaforic deplin. Mă aflu într-una din cele mai frumoase mănăstiri în care am călcat vreodată. Din ţara noastră sau de pe aiurea, pe unde am avut norocul să ajung. Recunosc, starea de bine - palpabilă doar privindu-i şi pe ceilalţi amici - se datorează şi liniştii care împresoară obiectivul, zumzăreala hoardelor de vizitatori odată pornite la asalt aducând cu sine un disconfort evident. Totul arată foarte îngrijit, iarba tunsă uniform şi florile fără fir de buruiană dau măsura strădaniilor depuse de călugăriţe. Iar asta nu e totul, nu poate reţine prea mult privirea care se simte iremediabil furată de frumuseţea picturilor exterioare ce se păstrează extrem de vii pe latura dinspre nord. Ca şi în cazul altora, partea dinspre sud se prezintă cu deteriorări pricinuite de vreme…

Vizibil mişcaţi de impresiile celor care am vizitat-o, cei mai somnoroşi şi rămaşi la pensiune ne cer o clipă de zăbavă pentru a nu pleca din sat fără a ajunge şi ei la mănăstire. Astfel că până mic-dejunăm şi ne pregătim de mărşăluit soarele biruie perdeaua de nori şi pornim veseli şi puşi pe glume sub privirile vacilor din capul satului, mirate că liniştea rumegatului este spartă de hizleliile noastre. Cum vremea dă să se încălzească simţitor, clipele de pauză pentru dezechipare devin mai frecvente din moment ce nu toată duzina umană prezentă dă dovadă de aceeaşi suportabilitate a temperaturii corpului. Pe lângă şopruri care găzduiesc gatere sau agregate mecanice, şuri imense ori grajduri răspândite mai peste tot drumeţim spre poieni cu flori şi pajişti întinse pe suprafeţe apreciabile, delimitate de diverşii proprietari prin garduri de lemn care dau un farmec aparte locurilor. Distracţia e mare când devine necesar a trece peste ele, în lipsa portiţelor sau anumitor sisteme care permit accesul de pe o proprietate pe alta. Aburcatul nu e un exerciţiu aşa de uşor chiar dacă avem condiţie fizică, de vreme ce vârsta şi greutatea în cazul unora îşi spun cuvântul.

Până la amiază atracţiile zilei sunt reprezentate de covoarele enorme de păpădii galbene şi întâlnirea cu Ana, o adolescentă locală care ducea iapa la păscut. Dintre cele două fiinţe, devine clar că Ana fură privirile tuturor iar dorinţa lui Mihai de a se fotografia cu amândouă pentru a avea amintiri cu exemplarul cabalin bucovinean nu are darul să ne convingă asupra veridicităţii intenţiilor sale. Ba chiar naşte polemici vesele, luări asemănătoare de poziţii – în poze – din partea unora dintre domni dar şi gelozii încercate a fi ferecate în rândul câtorva doamne. Dacă până aici ziua s-a dovedit plăcută şi fără efort deosebit în a parcurge calea de urmat, odată trecuţi de miezul zilei gradul de dificultate al traseului o ia nebuneşte în sus. Chiar dacă topografic poteca urmată o ia în jos…                             

O coborâre abruptă pe grohotiş şi pietre de diferite mărimi pe care nici măcar beţele nu îţi oferă sprijinul aşteptat. Gleznele şi muşchii sunt întrebuinţaţi serios, nesiguranţa sporeşte astfel că solicitarea de a se opri trupa pentru a documenta imagistic momentul e întâmpinată cu oarecere reticenţă dată de instabilitatea corpurilor pe pantă. Nici nu vreau să revăd fotografia pentru a mă dumiri dacă Firuţa se uita la mine sau se priponea vârtos în beţe, îngrijorată să nu depăşească cu mult viteza de deplasare a celorlalţi (se va citi rostogoli la vale) …

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, din fundul văii ne ridicăm iarăşi spre cer, urcarea având, totuşi, un grad puţin – însă doar puţin! – mai domol. Peisajul devine diferit faţă de cel întâlnit până acum. Verdele crud al păşunilor se vede înlocuit de un gălbui pal-şters iar vreme de vreo 2 kilometri cărarea şerpuieşte undeva la baza dealului până se afundă către o stână. În perfectă armonie cu împrejurimile uscate şi tonul sumbru transmis, vântul se porneşte a bate viguros iar nori ce acum câteva minute se aflau la o depărtare sigură de noi ne sunt aduşi pe cap. Ne găsim adăpost în stâna care a găzduit şi alte grupuri, dacă e să ne luăm după grămada de sticle goale şi alte mizerii lăsate de antecesorii noştri.

Nu avem răbdare de prea îndelungată pauză, ne căptuşim bine cu geci, căciuli ori şepci – fiecare ce are – şi părăsim locaţia pe un nou traseu ascendent de provoacă dureri de gât de vrei să te uiţi spre capătul lui superior. Extrem de generos şi impresionat de stoicismul nostru, soarele pulverizează de-a dreptul norii în câteva minute, provocându-ne năduşeli serioase trupurilor înfofolite care se deplasează spre Lacul Iezer pe fundul căruia – potrivit legendei – s-ar afla ascunsă o comoară atât de valoroasă încât ar fi nevoie de 5 generaţii din familia celui care o găseşte spre a fi cheltuită. Vipere şi păstrăvi gigantici păzesc comoara adusă aici de tătari pentru a tăinui nenumărate bijuterii, lingouri de aur şi mii de bani de argint. Existenţa comorii este susţinută de un fenomen neobişnuit, respectiv o flacără gălbuie – care nu arde sau dogoreşte – dar poate fi observată în lac doar în zile importante din calendarul ortodox (Crăciun, Sânzâiene sau Paşte).

La capătul acestei zile ajungem în Sadova. Nu într-un pluton compact ci pe parcursul a câtorva zeci de minute, în grupuleţe mai mici, storşi de oboseală şi, implicit, o oarecare stare de nervozitate instaurată. Până şi Claudia care, resimţind oboseala zilei de ieri, a folosit serviciul de transfer auto şi ne-a aşteptat la cazare a prezentat o stare de niscaiva stres. Ca şi cum nu ar fi de ajuns, gazda noastră se ameţeşte în urma paharelor de ţuică ciocnite şi servite în semn de bunvenit cu membrii tuturor pâlcurilor în care am sosit – dacă ajungeam toţi odată ar fi închinat o singură dată! – ba, mai mult, ciorba are un gust de ars datorită faptului că s-a prins de fundul oalei, iar Giancarla rămâne fără păstrăv, fiind ultima care soseşte la masă… Cu o singură baie la 12 oameni, înghesuiţi în camerele din casa unei familii cu ambii stâlpi turmentaţi, cu o cină departe de a o numi gustoasă declarăm 20 mai ca fiind ziua cea mai deplorabilă a expediţiei.

Dimineaţa avea să şteargă această neplăcută impresie. Pe lângă cerul albastru şi lumina soarelui primăvăratic, poate ruşinate de comportamentul din seara precedentă, gazdele parcă au renăscut şi ne-au oferit cel mai gustos, bogat şi de neuitat mic dejun în care ochiurile în smântână râmăn de poveste şi mă fac să salivez inclusiv acum, doar povestindu-vă! Nu am putut pune decât unul, amintirea cinei fiind prea recentă! Starea de exuberanţă îmi este atenuată în momentul în care intrăm în pădure şi dăm de stive enorme – nu cred că o să conştientizaţi semnificaţia acestui atribut până să priviţi fotografia – ridicate din copacii tăiaţi în pădurile Bucovinei. Efectiv înaintăm printre blocuri sau tuneluri de lemne, luaţi-o cum doriţi! E jale, iar aici, ca şi în alte părţi ale ţării, nu se curăţă pădurile ci se pun la pământ…

Prima pauză a zilei oferă prilejul să ne mai îndulcim amarul furtului sistematic de lemne. Ne întindem pe iarbă pe cocoaşa unui deal ce oferă o panoramă de senzaţie, la 360 grade, cu obcine, animale, stâni răzleţe şi munţi undeva pe margine în depărtare. Aici îşi ridică locuinţa un pensionar din Iaşi iar noi toţi devenim puţin invidioşi pe el. Mai ales că ni se alătură pe perioada de odihnă şi ne dă o grămadă de informaţii despre aceste locuri şi oamenii din zonă. Cu un alt proprietar de casă aveam să discutăm în Fundu Moldovei. Imobilul lui avea să işte murmure de admiraţie de cum finalizăm o coborâre destul de lungă, ieşim din pădure şi dăm de idilica construcţie. Este vorba despre casa bunicilor pe care a renovat-o păstrându-i autenticitatea şi întregul farmec. Oarecum impresionat de aprecierile noastre – şi clar gâdilit în propriu-i orgoliu – ne pofteşte în curte şi casă, iar odată trecuţi de uşă ne visăm în casa poveştilor lui Ion Creangă.

Pomenind de Fundu Moldovei, aş vrea să mai adaug că e localitatea ce mi-a plăcut cel mai mult din cele prin care am ajuns în această drumeţie prin Bucovina. Pentru străzile de pământ străjuite de garduri de lemn, suprafeţele mari de teren pe care sunt construite casele, pentru curgerea molcomă şi amenajată a râului Moldova precum şi a curţilor frumos amenajate.     

Dacă tot sunt la partea de mărturisiri, consider că prin prisma frumuseţii peisajelor parcurse astăzi porţiunea Sadova – Pasul Mestecăniş a devenit cea mai frumoasă din Bucovina şi, posibil de pe toată Via Transilvanica, la concurenţă cu zona de la Fundătura Ponorului şi Târsa.

Ultima zi a drumeţiei avea să rămână în amintirea tuturor drept cea în care am fost spălaţi. Nu de păcate, deşi am intrat în Mănăstirea Sf. Pantelimon care ne-a impresionat prin poziţionarea şi liniştea ei precum şi de râvna celor doi preoţi fraţi care slujesc acolo. Ci de ploaia care a căzut ore bune după un avertisment de tunete şi fulgere. La început căutam a feri pe cât cu putinţă bălţile sau şiroaiele rapid formate dar mai apoi conta doar să păşeşti astfel încât să îţi poţi menţine echilibrul. Nu mai contează cine a căzut, care a ajuns cel mai curat ci doar faptul că ne-am aşteptat unii pe alţii şi am trecut împreună imaginara linie de sosire trasată în apropierea pensiunii din Vatra Dornei.

A fost izbânda întregului grup de prieteni adunaţi în jurul ideii de mişcare, amatori de activităţi în aer liber, în a căror sferă includ şi dansul în pădure pe acordurile hitului “Hai vino în gara noastră mică!” . Am avut parte de momente de neuitat, de clipe care au sudat prietenia noastră, de provocări ce, sincer, nu le credeam posibil a fi îndeplinite, iar succesul e cu atât mai meritoriu şi m-a determinat să felicit persoana respectivă. Evident, nu au lipsit nici fricţiunile. Bine că au fost mărunte şi destul de repede îndepărtate sau trecute în fundul rucsacului, astfel încât la petrecerea ad-hoc din ultima seară ne-am simţit minunat împreună. Dacă talentul artistic al lui Lucu era unanim recunoscut de noi toţi, docilitatea lui Dan şi răbdarea de a fi supus machiajului improvizat cu ce s-a avut la îndemână pentru a intra în personajul scenetei precum şi ascunsele capacităţi oratoriceşti ale Hortensiei au produs delir.

Aş vrea să cred că nu doar eu voi rămâne cu amintirile minunate ale celor 5 zile de plimbăreală prin Bucovina iar acest articol m-am străduit al scrie astăzi şi ca semn de apreciere, de ce nu şi încurajare - drept urmare “Cale bună, fetelor!” – pentru membrele grupului nostru care azi dimineaţă au pornit să continue de la Vatra Dornei până la Bistriţa pe Via Transilvanica.    

De ce nu am mers şi eu cu ele? Pentru că l-am parcurs cu bicicleta deja şi… eram într-o clară minoritate!!   

AmFostAcolo fără reclame?

• Utilizatoriii LOGAȚI văd o versiune cu mai puține reclame
• Ai dori o versiune COMPLET fără reclame? — devino membru afaFanClub -- citește mai mult

Membrii afaFanClub accesează AFA FĂRĂ RECLAME, pentru 8-9 lei/lună!

Cum devin membru afaFC? -- cumperi un abonament pe 6 sau 12 luni.

Detalii despre abonamentele afaFanClub aici

• ABONAMENT afaFC pe 6 LUNI = 59 lei Cumpără afaFC 6 luni
• ABONAMENT afaFC pe 12 LUNI = 100 lei Cumpără afaFC 12 luni

*) Nu uita să completezi, la DATE FACTURARE, username (de exemplu la Adresă)

---

VIZUALIZĂRI: 48 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI