O plimbare în jurul lacului Bled - satisfacție turistică totală!

TIPĂREȘTE

Poți lua cunoștință despre un loc în mai multe feluri (mă refer la momentul când ești, efectiv, acolo, că virtual – e altă poveste). Depinde ce-ți place să faci din tot ce-ți poate oferi acel loc și depinde de cât timp dispui. În ceea ce privește zona lacului Bled, am fi putut face multe lucruri: să vizităm castelul (cel mai vechi din Slovenia, dacă nu mă înșel), să ne dăm cu telescaunul pe munte sau cu barca pe lac, să drumețim până la (unul sau mai multe) puncte de belvedere, să pescuim, să facem plajă sau să ne scăldăm în apele cristaline...

N-am putut aloca acestui mirific colț de Rai decât 2 jumătăți de zi (blamați-mă!), așa că opțiunile au fost limitate. De fapt, planul inițial fusese să le facem pe toate (2) în... cam trei sferturi de zi 😊, dar – v-am povestit – lucrările de pe autostradă ne-au determinat să schimbăm traseul inițial și, în loc să ajungem în Bled puțin înainte de prânz, am ajuns mult după. Drumeția prin canionul Vintgar fiind deja bătută în cuie, ne rămânea ca a doua zi dimineață s-o „sacrificăm” pentru a înțelege cât de cât cum stă treaba cu lacul Bled.

În acest sens, am ales să-i dăm ocol – o plimbare plăcută de 1,5-2-2,5 ore (perimetrul lacului fiind de aproximativ 6 km; depinde câte popasuri faci pe parcurs), fără diferență de nivel, pretabilă oricui. M-am inspirat dintr-un blog al unui străinez care trăise câțiva ani prin zonă – el nu recomanda neapărat vizitarea castelului (bun doar pentru priveliști de la înălțime cu lacul – zice băiatul – dar astfel de priveliști pot fi „obținute” gratis din alte puncte), nici plimbarea cu barca pe lac până la insuliță (bine, dacă aș fi avut timp, mie mi-ar fi plăcut – spui drept; el zice că ar fi cam supraestimată dpv turistic). Așa că, după îndelungi deliberări (eu cu mine), am decis: plimbare în jurul lacului să fie!

Lacul Bled are formă aproximativ ovală, noi eram cazați – vă reamintesc – chiar pe țărm, undeva în nord-est, deci de acolo am pornit plimbarea. Un pic-un pic am făcut și în prima seară, după cină, că nu ne-am putut abține; dar n-aș zice că se pune... Am identificat doar treptele ce urcă la castel (căci da, se poate ajunge per pedes, dar – desigur – și cu mașina, pe un drum mai ocolit), un restaurant drăguț „pe apă” și, alături, o plajă privată.

A doua zi dimineață am pornit cu simț de răspundere, direcția aleasă (aleator) fiind în sensul acelor de ceas. Nu înainte de a ne oferi un scurt răgaz pentru a admira întinderea de un albastru electric, absolut fabulos (da, am avut noroc de o vreme perfectă!), cuprins în căușul versanților stâncoși-împăduriți ai Alpilor Iulieni! Avea să ne uimească la fiecare pas claritatea apei, prin care se zărește luxurianta vegetație subacvatică, precum și – ici-colo – păstrăvii sprințari ce par să se simtă în elementul lor. Aveam să ne intersectăm adesea cu cârduri de rațe și lebede (în prima parte a plimbării le-am prins încă dormind la umbra sălciilor). Aveau să ne întâmpine, pe luciul apei, pâlcuri de nuferi înfloriți și să ne urmărească – din diverse unghiuri – frumoasa reflecție a castelului de pe stâncă...

Poteca urmărește destul de fidel țărmul lacului (doar în zona sud-vestică se depărtează puțin, dar nu pentru multă vreme). Imediat în est începe „să urce” stațiunea, n-am avut ocazia s-o cercetăm, deci nu vă pot spune prea multe, decât din auzite: că ar fi multe hoteluri, pensiuni și ce-o mai fi printr-o stațiune de munte. De aici se pot lua bărci pentru a vizita insulița și tot aici e rama în formă de inimă, bună pentru poze și selfie-uri.

În sud-est, chiar pe țărm, am trecut pe lângă câteva hoteluri și restaurante mai cu ștaif, după cum păreau (dar cu aspect cam comunist, dacă mă-ntrebați pe mine). Cel mai mult mi-a plăcut Hotel Julijana pentru că are restaurant cu stea Michelin, dar mai ales plajă privată. În zona asta se fac poze frumoase cu castelul și cu turla bisericii Sf. Martin, iar în spatele hotelurilor pare a fi o alee comercială. Nu departe e un mic muzeu Lego. Eu n-am vrut să pierdem timpul, dar Tati a părut foarte entuziasmat și n-am vrut să-i stric inima. Nu mai știu cât am plătit – 5 euro, sau ceva de genul – și nici n-am pierdut prea mult timp. A fost simpatic; copiii vor aprecia, cu siguranță.

Aproximativ vis a vis de muzeu se află altă stație de bărci. Sunt niște bărci specifice, construite în zonă, din lemn și acoperite, modelul derivă din gondolele venețiene; se cheamă pletna. E și un panou cu diverse informații, printre care aceea că pe la 1700 și ceva împărăteasa Maria Tereza a acordat în exclusivitate pentru 22 de familii, dreptul de a transporta pelerini pe insula de pe lac (unde se află o biserică). Se pare că acesta a rămas o afacere privată până în zilele noastre, majoritatea celor ce o practică fiind urmașii celor 22...

Ne-am continuat plimbarea, cu grijă să nu ratăm obiectivul despre care aflasem din blogul de vă povestii: Vila Belvedere. Este destul de bine semnalizată, dar poți s-o omiți dacă nu ești atent. Se urcă în jur de 150 de trepte printr-un parc plin de copaci seculari până ajungi la un mic platou pe care este instalată vila – o construcție din piatră, nu foarte vastă, ca o căbănuță. A fost una dintre numeroasele proprietăți ale lui Tito, în prezent adăpostind o cafenea. Ca orice reședință prezidențială ce se respectă, beneficiază de o priveliște spectaculoasă spre lac și ăsta e motivul principal pentru care vă recomand să faceți efortul de a urca până aici! 😊 Ăsta, plus frumoasele decorațiuni mozaicate, plus celebrul desert-brand al zonei: cremșnitul; se zice – printre cele mai bune din Bled. Aveam de gând să bem o cafea și să mâncăm un cremșnit pe terasa vilei (există un balcon supendat, dar și o terasă descperită un pic mai sus de clădire), dar până la urmă am renunțat – împărțisem deja un cremșnit destul de bun cu o zi înainte, la Vintgar.

A, să nu uit: de ce mi s-a părut cea mai bună „afacere” Vila Belvedere. Pentru că sunt „doar” 150 de trepte, iar insulița este destul de aproape de zona asta. N-am zis nimic despre insuliță. Singura insulă naturală din Slovenia se află aici, în inima lacului Bled și conține o biserică străveche închinată Adormirii Maicii Domnului. Sunt câteva legende și superstiții legate de acest lăcaș de cult: cum că mirele ar trebui să-și care în brațe mireasa pe cele 99 de trepte de piatră pentru a avea o căsnicie împlinită și că orice pelerin ar trebui să tragă clopotul bisericii – gest aducător de noroc.

Ar mai variante de belvedere pentru insuliță (Straza, Ojstrica sau Mala Osojnica; le găsiți pe harta virtuală), dar asta implică mult mai mulți metri pe înălțime. Și timp, desigur. Deci, repet: Vila Belvedere! 😊 Sunt și câteva cazări drăguțe pe-aproape, în vile interbelice gen cele din Sinaia noastră.

Vestul lacului este ceva mai umbros, dar cu vederi la fel de frumoase spre insulă și spre vârfurile stâncoase de pe fundal. Am remarcat și câteva locuri de picnic sau, pur și simplu, de popas de relaxare – neamenajate în mod special. Există și o pasarelă de lemn fixată de peretele de piatră, te plimbi pe apă, cum ar veni. Sau te odihnești pe una din băncile presărate pe traseu, spre a admira minunatele împrejurimi.

În nord-vest este amenajată singura plajă publică de pe lac, destul de întinsă și beneficiind de facilități precum tolete, dușuri, chioșcuri cu gustări și băuturi. Mic și mare se scăldau cu bucurie, apa părea caldă, iarba verde – chiar i-am invidiat pe oamenii ăia! Of, grea e viața călătorului – vorba unei dragi prietene de pe site...

Există și un centru olimpic de sporturi pe apă nu departe. Și tot aici se află o țâșnitoare cu apă potabilă. Slovenia e printre puținele țări din lume în care apa este considerată o resursă de care toată lumea trebuie să beneficieze fără niciun cost. Și a avut și are multe acțiuni în acest sens.

Cărarea ne-a purtat apoi pe țărmul nordic al lacului, la oarece înălțime de acesta. Un pic plictisitor (în măsura în care prea multă frumusețe ți se pare la un moment dat plictisitoare 😊). E drept, insulița se tot depărtează, turla bisericii se estompează printre copaci; chiar nu mai e atât de spectaculos. Doar ochiurile de turcoaz ce se întrezăresc printre ramuri îți amintesc din când în când unde te afli...

Pentru cei aventuroși – vă spuneam – la un moment dat se fac trepte ce urcă spre castel. Noi am zis pas. Am părăsit însă la un moment dat cărarea principală și am virat spre Biserica Sf. Martin (ale cărei bătăi de clopot îi deranjaseră somnul – pe alocuri – lui Tati). Dar nu din acest motiv țineam s-o vizităm, ci pentru că o recomandase tipul cu blogul. Am avut noroc s-o prindem deschisă și, cu adevărat, interiorul e foarte frumos! În piața din fața bisericii ne-am mai odihnit un pic pe o bancă de piatră, apoi am coborât direct prin parc, spre pensiunea ce ne găzduise, să ne recuperăm mașina și să pornim mai departe... Aventură, venim!

---

VIZUALIZĂRI: 42 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI