Din pintenul până în tocul cizmei. Alberobello şi acoperişurile lui ţuguiate

TIPĂREȘTE

Trullo, trulli, dragă!

Aşa cum vă spuneam în reviewul despre Puglia vezi impresii, unele dintre oraşele pentru care regiunea a ajuns să fie supranumită "viitoarea Toscană" sunt un soi de "ciudăţenii" de negăsit în alte locuri. Iar Alberobello se numără printre ele.

De ce? Din cauza unor case de le zice trulli, denumire care pe mine m-a trimis imediat cu gândul la o melodie veche a Mihaelei Mihai: "Mi-a şoptit o viorea / C-ai să-mi dai inima ta / Trurli, Trurli, dragă… " Aş fi vrut să dau articolului titlul "Trulli, trulli, dragă", dar am verificat şi m-am dezumflat: pe personajul drăgăstos din cântec îl cheamă Trurli, nu trulli. Seamănă totuşi, nu-i aşa?

Şi dacă numele mi-a evocat un cântec de demult, fotografiile cu trulli, abundente pe internet, mi-au amintit de un film de desene animate drăguţ şi vechi şi el - mai precis din 1971, narat de Ringo Starr şi Dustin Hoffman, în care un tată îi citeşte copilului său înainte de culcare povestea lui Oblio, singurul locuitor din The Pointed Village născut cu capul rotund, nu ţuguiat, ca al celorlalţi, motiv pentru care este alungat în The Pointless Forest (Pădurea neţuguiată sau, într-o altă accepţiune a adjectivului "pointless", Pădurea fără rost). Pentru aceia din voi care nu au văzut acest desen animat foarte simpatic, iată un link: https://www.youtube.com/watch?v=yGFlACG6qvI

Lăsând deoparte gluma şi jocurile de cuvinte în limba lui Shakespeare, Alberobello ar fi fost modelul perfect pentru The Pointed Village (Satul Ţuguiat), căci casele sale asta au: acoperişuri ascuţite!

Dar ce e cu aceste trulli?

Termenul "trullo" - plural "trulli" - provine din greceşte, "troulos" însemnând cupolă. Este vorba de un tip de construcţie aparte, constând practic dintr-un corp cilindric zugrăvit în alb, încununat de un acoperiş conic alcătuit din pietre calcaroase dispuse în cercuri concentrice, pentru a permite scurgerea ploii. Inedit este faptul că aceste clădiri nu aveau fundaţie şi au fost ridicate fără a se folosi mortar sau alt gen de liant. Meşterul trullaro era singurul care ştia la ce unghi să asambleze pietrele, aşezând mai întâi "piatra-cheie", pe care i-o arăta apoi numai proprietarului, pentru ca aceasta, în caz de nevoie, să "tragă" de ea pentru a prăbuşi casa.

Tehnica de construcţie a caselor trulli era cunoscută în sudul Italiei încă din antichitate, fiind probabil împrumutată de la cretani sau micenieni, însă anumite circumstanţe istorice au făcut să fie redescoperită în valea Itria din Puglia în secolul al XVI-lea, când contele Giangirolamo II din familia Conversano, stăpânul acelor locuri, a adus oameni din pădurile aflate în apropiere pentru a-i desţeleni şi lucra pământurile. Pe la începutul acelui veac, 40 de familii au fost strămutate pe proprietatea contelui iar localitatea a primit numele de Alberobello, de la Silva Arboris Belli ("pădure de copaci frumoşi"), după stejarii care acopereau pe vremuri zona.

Se pare că la început clădirile trulli au servit ca depozite şi anexe gospodăreşti, tehnica fiind însă ulterior preluată pentru construcţia de locuinţe (şi mai târziu de clădiri publice şi biserici). Principalul argument pentru împrumutarea procedeului a fost unul de ordin financiar: "sărmanul" conte a socotit că taxele impuse de regele Neapolelui erau prea ridicate şi a dorit să-şi protejeze averea punând oamenii să înalţe astfel de construcţii, foarte uşor de demolat dacă perceptorii le reperau şi totodată uşor de reconstruit după ce primejdia trecea…

Toate acestea nu sunt însă decât simple supoziţii: în fapt, nu se ştie din ce cauză locuitorii regiunii au ales un astfel de "design" pentru casele lor. Ceea ce se ştie cu certitudine este că abia în mai 1797, Ferdinand IV de Bourbon a ridicat localitatea la rang de oraş regal, eliberându-i pe localnici din sclavia feudală.

Trebuie spus că trulli nu se găsesc numai în Alberobello, ci şi în alte localităţi din apropiere: Locorotondo, Fasano, Ostuni, Cisternino, Martina Franca şi Ceglie Messapica. Pe drum am zărit şi noi din tren astfel de clădiri: unele erau de dimensiuni mici şi situate în plin câmp, de unde am tras concluzia că serveau la depozitarea uneltelor agricole; altele, în schimb, aveau aspectul şi mărimea unor locuinţe în toată puterea cuvântului, semn că tradiţia acestor construcţii s-a păstrat, deşi - evident - acum se toarnă fundaţii şi se folosesc ciment şi alţi lianţi.

Clădirile trulli erau zugrăvite în alb pentru a reflecta razele de soare iar zidurile masive, cu ferestre mici, păstrează răcoarea pe timp de vară şi căldura în sezonul rece. În general, erau formate dintr-o singură încăpere din care se ajunge pe scări sus, la mansardă. Un alt element distinct îl reprezintă simbolurile păgâne sau religioase cu semnificaţie rămasă necunoscută care decorează acoperişurile, de la spirale la diverse înscrisuri cabalistice, arbori ai vieţii, sori, pentagrame etc., toate aparent aducătoare de noroc, care sunt reproduse şi pe broderii, ţesături, obiecte din ceramică, magneţi, tricouri etc. etc. pe care localnicii le comercializează.

Căci Alberobello a devenit în urmă cu câteva decenii un oraş asaltat de turişti, mai ales după ce, în 1996, a fost declarat de UNESCO parte a Patrimoniul Cultural Mondial, apreciat drept "un exemplu excepţional de tehnică de construcţie derivată din vremuri preistorice şi care a supravieţuit intactă în lumea modernă".

Drumul şi traseul nostru prin oraş

La Alberobello, oraş situat la aproape 60 km sud-vest de Bari, am ajuns cu un tren al companiei private Ferrovie Sud-Est pe care l-am luat de la ultimul peron al gării centrale din capitala Pugliei. Un bilet dus-întors a costat 9,80 euro.

Călătoria a durat circa o oră şi 20 de minute, timp arhisuficient pentru a ne plictisi de priveliştea livezilor de măslini, ca şi de numeroasele opriri în staţii. Cu riscul de a vă irita, repet: nu uitaţi să validaţi biletul înaintea urcării în tren şi ţineţi cont că în weekend frecvenţa trenurilor este mult redusă.

De la gară (cu nimic ieşită din comun) ne-am luat după alţi turişti şi am ajuns într-o intersecţie unde două indicatoare ne îndreptau în direcţii opuse către "Zona Monumentale Trulli". Cum îmi făcusem tema, nu m-am panicat: informaţiile erau corecte, căci în Alberobello există două astfel de cartiere de trulli, Aia Piccola şi Rione dei Monti, care adăpostesc în total - ţineţi-vă bine, peste 1.100 de case cu acoperişuri ţuguiate! Aşa încât n-am stat pe gânduri şi am pornit către Rione dei Monti. Ce dacă e cel mai comercial dintre cartierele trulli? La urma urmei, cei circa 11.000 de locuitori ai oraşului (un trullo la 10 localnici - m-a amuzat grozav statistica! :) ) se îndeletnicesc oricum în mare majoritate cu turismul.

Prima oprire am făcut-o în Piazza del Popolo, un scuar mărişor, cu câteva băncuţe plasate pe sub copaci. Aici am admirat Municipio (primăria); Monumento al Caduti, adică Monumentul eroilor căzuţi în al Doilea Război Mondial; Palazzo dei conti Acquaviva şi vizavi de el, ridicată probabil pe acel loc pentru a face în ciudă vechilor stăpâni, Casa d'Amore, prima construcţie ne-trulli (cu mortar) din Alberobello, cu etaj şi un mic balcon. A fost înălţată la 1797, la câteva luni după promulgarea decretului eliberator de către Ferdinand IV de Bourbon, şi a constituit fără îndoială un simbol al victoriei astfel obţinute de cetăţenii urbei. Numele clădirii nu are nimic de-a face cu iubirea, ci aparţine primului proprietar, un oarecare Francesco d'Amore. În prezent, casa găzduieşte expoziţii de artă.

Ne-am îndreptat apoi spre capătul opus al pieţei, către Chiesa di Santa Lucia, dedicată patroanei spirituale a oraşului. N-am zăbovit însă prea mult în biserică, pentru că imediat în dreapta ei se află Terrazino Belvedere, de unde nu m-am lăsat dusă vreo 10 minute…

De ce?

Pentru că am rămas mută de uimire

Deşi studiasem nenumărate poze din Alberobello, vederea caselor trulli, albe şi înghesuite unele în altele pe pantele deluşoarelor, tot m-a luat prin surprindere.

De sus, din punctul panoramic în care ne aflam, întreg cartierul Rione dei Monti ni se aşternea la picioare: o "pădure frumoasă" de case liliputane de un alb imaculat, cu acoperişuri ţuguiate gri. Aproape că mi-a venit să mă ciupesc ca să mă conving că nu visez. Oare nimerisem într-o altă realitate, într-o altă dimensiune, cea a poveştilor cu pitici şi Albă ca Zăpada sau una mai modernă, cu ştrumfi?

Lângă noi, cetăţeni de toate naţiile se înghesuiau pentru a prinde unghiul cel mai bun pentru o fotografie memorabilă. Iar când am coborât cele câteva trepte către Largo Martellotta am simţit cu adevărat cât de turistic e oraşul - o îmbulzeală de nedescris, maşini circulând haotic, grupuri care traversau fără să se uite pe unde calcă, turişti hipnotizaţi parcă şi ei (la fel ca mine!) de căsuţele trulli. Noroc că Largo Martellotta e o arteră nemaipomenit de "largă"…

"Călătorului îi şade bine cu drumul", aşa încât, în perfect acord cu stilul învăţăturilor transmise nouă din generaţie în generaţie de Brătescu-Voineşti, am demarat explorarea zonei trulli cu… un popas pentru refacerea forţelor la o cafenea de pe Largo Martellotta :) , unde ne-am delectat cu câte un panini (2 euro), o bere (4 euro) şi un fresh de portocale (2,5 euro), dar mai ales ne-am dedat unuia dintre sporturile noastre preferate: privitul trecătorilor.

Şi credeţi-mă, spectacolul oferit de turişti era cel puţin la fel de captivant ca cel al caselor trulli. La o masă alăturată două cupluri vârstnice de americani comentau pe seama cafelei espresso, mult prea tari după părerea lor. Cred şi eu că gustul i-a părăsit după ce au băut ani în şir poşirca aia de "American coffee"! Lângă ei, doi francezi cu o hartă în faţă îşi făceau calcule dacă au timp să ajungă la biserica Sf Damian şi Cosma. Pe lângă noi a trecut în marş disciplinat nelipsitul grup de japonezi cu nelipsitele lor aparate foto şi alte device-uri mai sofisticate şi cu capetele apărate de soare de şepci, pălărioare şi umbrele. În fruntea lor păşea energică o ghidă cu o "năframă în vârf de băţ" (în speţă, un steguleţ nipon) care turuia veselă. (Aţi văzut vreodată un grup de turişti japonezi aşezaţi la o masă şi bând şi ei tihnit, ca tot omul, o berică, o cafea, un suc? Eu n-am văzut şi slavă Domnului! , m-am "împiedicat" de ei pe oriunde am călătorit. Bănuiesc că în afara micului dejun şi a cinei luate la hotel, bieţii de ei sunt alergaţi cât e ziua de lungă, fără pauze pentru prânz sau o gustărică - ceva acolo…, că altfel zău că nu-mi explic. :-?? Gata, am închis paranteza!).

Plimbarea prin Rione Monti

Cea mai veche parte a oraşului se întinde pe un deal şi adăposteşte circa 3.000 dintre rezidenţii din Alberobello. Casele trulli stau frumos aliniate de-a lungul a opt străduţe aproape paralele, cu nume de munte, ce urcă destul de pieptiş spre Chiesa a Trullo di San Antonio.

Fiecare trullo are propria poveste, pe care proprietarii - negustori "hărşăiţi" - sunt dispuşi să ţi-o împărtăşească fără nicio obligaţie. Căci casele se pot vizita fără plată ("ingresso libero"), atâta doar că te simţi oarecum neplăcut să nu răspunzi galanteriei cumpărând ceva.

Am vizitat şi noi mai multe case trulli transformate în magazine de suvenire. Unele vând tricouri, şepci, brelocuri, magneţi, altele bluze, tablouri, păpuşi, căni, farfurioare, statuete - ce mai, tot ce-ţi poate trece prin cap şi mai toate înfăţişând nişte trulli. Mai întâi am pătruns într-un trullo despre care tânărul care îl păstorea ne-a explicat (în engleză) că datează de pe la 1700 şi că a fost cumpărat de bunicul său prin anii 1950. Scara de piatră fusese înlocuită cu una din lemn pliabilă. În micul butic tânărul vindea magneţi şi machete de căsuţe trulli, pietre cu însemne cabalistice, obiecte de uz casnic etc. Am cumpărat un tablouaş înfăţişând un trullo pictat pe o piatră calcaroasă (5 euro) care mi-a creat mici neplăceri la plecare pe aeroportul din Bari, unde la scanarea genţii de voiaj probabil că nu şi-au dat seama ce reprezenta acel obiect, aşa că mi-au răscolit tot bagajul în căutarea lui, apoi l-au despachetat ca să se asigure că nu era cine ştie ce bombă! Noroc că era geanta cu tricouri şi nădragi, nu cea cu lenjeria de corp… A! şi era să uit: când dădeam să ieşim, tinerelul ne-a oprit şi ne-a oferit câte un degetar de lichior de afine şi mure. Bun! :)

Foarte plăcut e faptul că localnicii au ştiut să-şi pună în valoare casele îngropându-le practic în flori. Multe trulli au terase cu mici grădini pe care eşti invitat să urci pentru a beneficia de privelişti minunate de sus, ceea ce am făcut şi noi. Partea mai puţin plăcută este că străduţele nu sunt deloc apărate de soare. Degeaba am încercat să mă "preling" pe lângă ziduri, că n-am dat de pic de umbră.

Era în plină amiază şi soarele mă lovea drept în moalele capului. Cu mare greutate am reuşit să ajung până la Biserica trullo închinată Sfântului Antonio din Padova, cea mai mare chiesa trullo, ridicată în 14 luni şi sfinţită în 1927. Am admirat rozeta şi arcele elegante. Biserica are o cupolă centrală de aproape 20 m înălţime, înconjurată de patru domuri mai mici. Turnul clopotniţă, de formă cilindrică şi cu un metru mai scund decât cupola centrală, este inspirat de tehnica trulli. Interiorul foarte sobru nu e înviorat decât de o frescă din spatele altarului.

După efortul făcut cu căţărarea până la biserică ne-am tras sufletul într-un părculeţ alăturat, după care am pornit să coborâm pe o altă străduţă către una din "vedetele" oraşului: Trullo siamese, unul dintre cele mai vechi (dacă nu cel mai vechi) din Alberobello - secolul al XV-lea, potrivit inscripţiei epigrafice. Casa aceasta are două ţuguie iar legenda care o însoţeşte e mai interesantă decât cele două doamne ţâfnoase care îi urmăreau cu ochi de vulturi pe turiştii ce se apopiau de mărfurile etalate, în principal feţe de masă, ştergare, baticuri şi alte ţesături cu broderii frumoase, ce-i drept, dar infernal de scumpe.

Revenind la legendă, ea sună cam aşa: doi fraţi locuiau împreună în căsuţa lor trullo, până ce s-au îndrăgostit amândoi de aceeaşi fată. Ea fusese promisă primului născut, însă l-a preferat pe mezin iar fratele cel mare a vrut să-i alunge pe amorezi din casă. Fratele cel mic s-a revoltat şi, prevalându-se de dreptul său de moştenire, a împărţit trullo părintesc în două, a ridicat un al doilea acoperiş ţuguiat şi a construit o a doua uşă de intrare. Şi uite aşa - zice-se - a apărut ciudăţenia asta de trullo, spre satisfacţia turiştilor…

Final apoteotic la un gelato şi un pahar de vin

Reveniţi în Largo Martellotta, ne-am aşezat la umbră pe o bancă liberă (mare minune că am găsit-o!) şi după câteva minute de respiro Adrian a intrat într-o prăvălioară, atras de un anunţ ce promitea un pahar de vin pugliese la 1 euro. A revenit cu paharul într-o mână şi cu o sacoşică în cealaltă - cumpărase orecchiette cu 2 euro 500 de grame. A luat două-trei sorbituri din vin, a plescăit mulţumit şi m-a informat că e "suav" - ce-o mai fi însemnând şi asta…

I-am refuzat invitaţia de a gusta vinul şi m-am repezit la o tonetă din apropiere, de unde m-am întors triumfătoare cu un cornet uriaş de îngheţată de ciocolată pe care am dat numai 1 euro. Bun gelato, chiar foarte bun! :)

Ceva mai răcoriţi, am privit din nou căsuţele trulli, ca de turtă dulce, minunându-ne pentru a nu ştiu câta oară de inventivitatea fără limite a minţii omeneşti. Spuneţi şi voi ce chestie le-a dat unora prin cap: să construiască fără mortar ca să poată - la o adică - să dărâme repede, şi să mai şi trântească în vârf acoperişuri ţuguiate! Şi am concluzionat că reputaţia de destinaţie turistică majoră a oraşului Alberobello e binemeritată. E un loc unic, cu o poveste unică, incitantă şi frumoasă, un loc care îmbie la visare şi te trimite cu gândul la vârsta minunată a copilăriei şi inocenţei.

Webmaster, rog ataşaţi următorul videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=3u1UZL5QgBA

---

VIZUALIZĂRI: 4452 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI