Cum am fost săltată de pe scaun la micul dejun

TIPĂREȘTE

Ziua a noua a excursiei noastre fusese destul de obositoare. Am parcurs 500 km de la Ulcinj- Muntenegru la Skopje- Macedonia prin Ohrid, drum frumos în serpentine şi văzusem două orase Durres şi Tirana. În autocar în ultimele ore eram obsedată dacă hotelul la care vom opri va avea lift (to be or not to be). Îmi făceam socoteala că în caz că vom urca pe scări vom transfera din lucrurile din troler în rucsacul gol pe care-l luasem de acasă tocmai în acest scop.

Am intrat în oraş pe la zece seara şi din autocar ghida ne-a prezentat oraşul: o statuie, două statui, trei statui, urmând ca a doua zi să mergem la casa Mariei Tereza. Am depăşit centrul oraşului, nu că-l ştiam din documentare dar scria ceva gen Plostad Macedonia şi Centar Skopje, am traversat râul Vardar şi în cinci minute am intrat pe bulevardul Alexander Macedonski mărginit de parcuri. A doua zi am aflat că enormul parc se numea Gazi Baba Park.

Aici autocarul a oprit în faţa unei clădiri mari cu 12 etaje pe care o firmă luminoasă scria Hotel Continental. M-am liniştit. La atâtea etaje musai să fie lifturi. Încă de la recepţie am remarcat eleganţa hotelului. Cel puţin imensul hol de intrare merita cele patru stele afişate. Holul avea garnituri de fotolii şi canapele de piele bej şi maron, pe jos dale de marmoră albă cu mici inserţii maron, spoturi luminoase şi la ferestre perdele grele încreţite pe vertical, ceeace dădea un plus de eleganţă. În hol erau vitrine cu obiecte de artă şi bibelouri, un centru de închiriere maşini şi săgeţi indicatoare spre sălile de spa şi fizioterapie. Ne-am aşezat într-un fotoliu aşteptând cheia camerei.

Cât am stat, am consultat afişele şi pliantele de la recepţie. Continental de 4 stele deschis în 2010 este cel mai elegant hotel din Skopje. Are 200 de camere din care 6 apartamente (219 eu/ noapte), restul sunt single (75 eu/ noapte), duble (105 eu), triple (135 eu.), preţurile afişate fiind din septembrie. Aici este avantajul excursiilor organizate care în extrasezon pot închiria camere în hoteluri scumpe la preţuri foarte mici, avantajul hotelului fiind că nu stă cu ele neocupate. Mi s-a mai întâmplat aşa pe coasta Lycia. Hotelul are şase săli de banchete cu o suprafaţă de 1500mp. Cea mai mare sală oferă 400 locuri pe scaune sau 1000 în picioare stil recepţie. Deasemeni în cele două grădini ale hotelului pe care nu le-am văzut şi care au o suprafaţă de 10000mp, pot fi organizate partyuri sau coctailuri pentru 400 persoane fiecare.

Am aşteptat cam mult pentru că între timp se iscase o discuţie privind ora de plecare de a doua zi. Ghida voia şapte, ceea ce ar fi însemnat la şase trezitul ca să avem timp să vedem casa Maicii Tereza. Era clar însă că la acea oră matinală casa nu putea fi vizitată. Lumea obosită mai voia o oră-două de somn. Până la urmă s-a ajuns la un compromise cu trezitul la şapte. Am urcat cu unul din cele patru lifturi la etajul trei.

Camera în care am intrat avea un vestibul în care era montat un dulap, o parte cu rafturi în care era o cutie de valori, o parte pentru haine. Avea două paturi cu aşternuturi impecabile deasupra cărora era un pled şi o cuvertură de culoarea vişinei putrede asortată cu nuanţa peretelui. Pe birou era TV (cu ecranul cam mic dar la ora aceea să fi fost şi cât o cutie de chibrituri nu m-ar fi deranjat) şi sub el un mini frigider. Lângă paturi era câte o noptieră iar pe perete oglinzi şi aerul condiţionat. Singurul lucru care m-a deranjat a fost lumina (chioară) din cameră dată de o enormă aplică modernă de deasupra patului, din care cauză pozele nu au ieşit prea luminoase. Dealtfel şi pe coridor lumina era slabă. Exista un stativ de bagaje dar cel mai mult mi-a plăcut o măsuţă rotundă cu două scaune la care am mâncat. Ştiam că seara aceea nu aveam inclusă cina aşa că ne-am luat câte ceva din Tirana. Cei care au crezut că vor putea mânca la hotel au luat plasă pentru că la ora aceea la restaurant nu se mai servea nimic aşa că fomiştii au plecat la unsprezece noaptea să mănânce în oraş. Ferestrele ofereau o privelişte frumoasă asupra oraşului. Mi s-a părut cel mai bine iluminat oraş din cele pe care le-am tranzitat noaptea (Belgrad, Podgorica). Baia avea cadă acoperită cu perdea, cuvetă cu picior, phon, telefon, toată gama de cosmetice, bandă de igienizare la WC şi două seturi a trei prosoape. Nu mai spun de curăţenie care era impecabilă

De oboseală am adormit destul de târziu cu pastilă. Ar fi trebuit s-o iau mai devreme, aşa că am numărat vreo oră oi pe pereţi. Soţul a adormit cu capul spre pernă. Nu pot spune că excursia cu autocarul m-a obosit mai mult decât cele cu avionul dar tot ce depăşeşte 7 zile mi se pare prea mult şi ţi se înşurubează dorul de casă.

Dimineaţă au zbârnâit telefoanele, a sunat recepţia, ne-am făcut nessul, ne-am spălat, şi ne-am dus la masă. Aceasta se servea sub formă de bufet suedez în restaurantul National de la parter. Restaurantul era comun, cu totul diferit ca eleganţă faţă de celelalte cinci ale hotelului din care pentru comparaţie am pus o poză de pe net. Mâncarea nu era diferită de a celorlalte hoteluri în care am stat dar era calitativ mult mai bună. Două feluri de şuncă, două de brânzeturi, trei de ouă (fierte, ochiuri şi omletă), cârnăciori, crenvurşti, salate, pateuri, kek, croissant şi băuturile obişnuite lapte cu sau fără cereale, iaurturi cu sau fără fructe, ceai, cafea, jus- repet, multă şi de bună calitate.

Cum stăteam noi la masă şi mâncam bine pentru că urma o zi grea în care traversam Bulgaria şi spre miezul nopţii ajungeam la Bucureşti, am auzit un uruit puternic ca şi cum două trei autocare îşi încercau motoarele în acelaş timp. Imediat m-am simţit săltată de pe scaun, paharele şi tacâmurile zăngăneau şi stropi grei de cafea au sărit din ceaşcă în toate direcţiile. Până să ne dumirim că e cutremur, totul s-a liniştit. Spre norocul nostru a fost scurt deşi puternic şi n-am avut timp să ne împanicăm. Ceva, ceva, mi-a rămas din atenţionările de la noi la TV.

După micul dejun am urcat în cameră trei etaje pe scări, nu cu liftul deşi şi scările sunt periculoase. Când a fost vorba să coborâm bagajele am luat liftul cu gândul că dacă Dumnezeu ne-a apărat până acum, n-are să ne trimită o replică chiar când eram noi în ascensor. Afară începuse ploaia şi din mersul maşinii, pe geamul murdar am fotografiat o statuie, două, trei.

Skopje e un oraş frumos cu multe statui şi parcuri. Ar fi de vizitat cel puţin o zi plină. Am oprit la casa Maicii Tereza , canonizată în septembrie 2016. Casa în care s-a născut a căzut la cutremurul din 1963. Casa memorială nou construită nu mi-a plăcut pentru că nu cadrează cu personalitatea maicii. În 1963 cea mai mare parte din oraş a fost distrusă de cutremur şi 1000 de oameni au murit. Oraşul a fost refăcut utilizându-se fotografii originale pentru reconstrucţia clădirilor.

Clădirile administrative au fost proiectate să reziste la cutremure cu magnitudine de 8.5 grade Richter. Am reţinut Arcul de Triumf de sub care se vede statuia lui Alexandru Macedon, înaltă de 26m. În apropiere, tot de mari dimensiuni este statuia lui Filip al II-lea tatăl lui Alexandru. Între Macedonia şi Grecia este o dispută privind numele acestei republici. Cum în nordul Greciei este o provincie numită Macedonia, până la rezolvarea conflictului, numele folosit în documente oficiale este Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (abreviat FYROM). Mi-a părut rău că nu am străbătut Skopje la pas măcar două ore dar nu eram de capul meu, ploua şi aveam şi mult de mers.

Am părăsit Skopje pe la ora 9 şi după 600 km aproape de miezul nopţii am ajuns la piciorul podului Basarab din Bucureşti, după ce în Sofia am oprit să vizităm catedrala Alexander Nevski

---

VIZUALIZĂRI: 3081 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI