Secția „Dumitru și Alice Rosetti-Tescanu - George Enescu” - Tescani, jud. Bacău

TIPĂREȘTE

Sunt mai multe variante de drum între Focșani și Odorheiul Secuiesc; principala problemă ce se pune este traversarea munților (Carpaților Orientali, desigur, că doar n-om lua Bucureștiul ca punct intermediar). Noi preferăm de obicei varianta cea mai apropiată de locul nostru de rezidență, Lepșa – Ojdula – Târgu Secuiesc, care străbate Parcul Național Putna – Vrancea; pentru șoseaua excelent reabilitată în ultimii ani, pentru peisajele de vis și pentru faptul că tirurile n-au voie pe acest drum; dezavantajul ar fi zecile de serpentine strânse, ceea ce poate cauza acelora ce suferă de rău de mișcare.

Se mai poate prin Pasul Oituz, mai precis Adjud – Onești – Oituz – Târgu Secuiesc, cu prețul unui mic ocol spre nord; asfaltul se prezintă în stare foarte bună și pe aici, decorul e deasemenea minunat, otoliții din urechea internă au mai puțin de suferit, căci se urcă și apoi se coboară în câteva serpentine „în ac de păr” , în rest drumul prezintă multe porțiuni drepte sau în curbe largi; ba, sensul de urcare este împărțit de multe ori în 2 benzi.

Atunci când nu te grăbești absolut deloc (spre exemplu, dacă ești în vacanță), poți ocoli chiar și mai mult, să zicem pe varianta Adjud – Onești – Târgu Ocna – Comănești – Miercurea Ciuc (cunoscută și ca Pasul Ghimeș – Palanca). Ei, bine, asta aveam în cap când am conceput traseul concediului nostru, motivul principal fiind un obiectiv ce se află pe traseu și despre care vă voi povesti altădată. În seara de dinainte, aruncându-mi un ultim ochi (critic) pe harta virtuală, am mai descoperit ceva de vizitat, dar asta ar fi însemnat un alt mic ocol suplimentar, de numai câțiva kilometri... Tati s-a opus inițial, că nu pe acolo duce drumul, eu m-am burzuluit, că drumul de vacanță duce pe unde vrei tu, în final Tati a cedat: „Bine, fată, hai și-om vedea!”

Așadar, din Onești n-am cotit-o stânga spre Târgu Ocna, ci am ținut-o tot înainte, direcția Bacău, doar că în comuna Sănduleni am părăsit șoseaua națională și am virat stânga pe un modest drum județean (după cum figura pe hartă, 118 pe numele lui); am cam avut emoții în ceea ce-l privește (să vezi ce m-o bodogăni Tati!), dar s-a dovedit în final absolut acceptabil. După aproximativ 15 km, drumul nostru se înfige în șoseaua Bacău – Moinești, în localitatea Florești-Tescani; imediat după, un indicator ne-a recomandat să facem iar stânga și, după alți 2 km, la capătul unei frumoase livezi de meri, am poposit în fața porților (o adevărată dantelărie de fier forjat!) misteriosului obiectiv.

Secția „Dumitru și Alice Rosetti-Tescanu – George Enescu” este una dintre cele 3 componente ale Muzeului Național George Enescu, alături de Palatul Cantacuzino și Casa Memorială George Enescu din București (Calea Victoriei 141) și de Casa Memorială George Enescu din Sinaia (cunoscută, în perioada interbelică, drept Vila Luminiș). Încă de la intrare ne întâmpină 2 panouri, din care aflăm că Ansamblul Conacul „Rosetti-Tescanu” este monument istoric și a făcut obiectul unei ample reabilitări în cadrul programului Regio, în 2010, implicând fonduri europene.

Povestea locului

Conacul a fost ridicat în 1880 de către boierul Dumitru Rosetti-Tescanu și soția sa, Alice Jora, în mijlocul unui superb parc dendrologic cu suprafața de vreo 5 ha. Domeniul a revenit ulterior uneia din fiicele boierului, Maria, căsătorită la 18 ani (după doar un an de la moartea tragică a tatălui său) cu prințul Mihai (Mișu) Cantacuzino, fiul cel mare al „Nababului” Gheorghe-Grigore Cantacuzino. Prințesa Maria (pentru cunoscuți, Maruca) avea să se dovedească una dintre cele mai excentrice și controversate figuri mondene ale secolului trecut, implicată în zeci de istorii conjugale cu iz picant. N-o să dezvolt aici acest subiect, vă spun doar că internetul abundă de povești și, în caz că sunteți interesați, e foarte simplu să le dibuiți...

Se pare că Maruca l-a întâlnit pe George Enescu în 1909, la una din seratele oferite de Regina Elisabeta la Palatul Peleș, unde tânărul muzician, extrem de talentat și ambițios, era adesea invitat să concerteze. Ulterior, între cei doi s-a înfiripat o idilă ce avea să dureze ani buni. Firea pasională și nestăvilită a Marucăi, precum și nenumăratele absențe ale Maestrului, plecat să-și răspândească geniul prin lume, au șubrezit încet-încet relația.

Prințesa cade la un moment dat în plasa lui Nae Ionescu, oficial filolog și filosof al vremii, dar în viața privată un mare cuceritor, un tip rece, superficial și manipulator, interesat doar de bani și de poziție socială. După ce Nae a părăsit-o pentru altă femeie, Maruca a trecut prin numeroase episoade depresive, culminând cu o tentativă de automutilare (și-a aruncat acid sulfuric pe față), cu mare răsunet în societate.

Cel care a pus-o din nou pe picioare a fost vechiul ei iubit, George Enescu; el i-a aranjat internarea la o clinică din Viena până la completa recuperare, el a luat-o de nevastă mai apoi, în decembrie 1937 (prințul Mișu murise demult, într-un accident de mașină). Relația ce a urmat n-a fost lipsită de tumult; cu toate astea, Maestrul a declarat mereu că Maruca a fost marea și singura iubire a vieții sale. După război, în 1947, Maria Cantacuzino a fost nevoită să doneze statului toate proprietățile sale, inclusiv domeniul de la Tescani; în cazul acestuia, condiția pusă de prințesă a fost să devină așezământ cultural care să poarte numele părinților și soțului său.

Scârbiți de ceea ce se petrecea în țară, cei doi soți au decis să emigreze la Paris, unde și-au petrecut restul vieții, până la moartea Maestrului, la 4 mai 1955. Maruca i-a supraviețuit încă 13 ani, dar s-a mutat la Laussane, în Elveția. Deși în timpul vieții își pregătiseră locul de veci chiar pe domeniul de la Tescani, în ultimii ani s-au răzgândit, nedorind să se întoarcă în România comunistă nici chiar după moarte, astfel că amândoi își dorm somnul etern unul lângă altul, în cimitirul Père Lachese, la Paris...

... Autoritățile comuniste din România nu s-au grăbit foarte tare să îndeplinească dorința fostei proprietare a conacului. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să șteargă orice urmă a decadenței interbelice, așa că au scos în fața casei cele 16000 de volume din bibliotecă și le-au dat foc, pe urmă și-au însușit bunurile de valoare din casă, oamenii din sat desăvârșind mai apoi prada; doar pereții și acoperișul au supraviețuit. De fapt, dacă mă gândesc bine și compar situația cu ceea ce s-a întâmplat cu alte conace boierești, cu cel de la Tescani au fost de-a dreptul îngăduitori, căci nu l-au transformat ulterior în grajd pentru animale, ci pur și simplu l-au lăsat în voia sorții.

Se pare totuși că se mai rătăcea și câte o minte luminată printre decidenții acelor timpuri, căci în 1980 conacul suferă ceva lucrări de reabilitare și devine Casa Memorială Rosetti-Tescanu. 10 ani mai târziu, se rebrenduiește sub numele de Centrul de Cultură Tescani, iar după alți 3 ani, sub cel de Centrul de Cultură Rosetti-Tescanu – George Enescu, în toți acești ani începând să găzduiască tot felul de evenimente culturale (printre altele, o tabără anuală de pictură inaugurată de pictorul Ilie Boca). Din 2007 este secție a Muzeului Național George Enescu.

Vizita noastră

Dincolo de frumoasa poartă ne întâmpină o alee largă, asfaltată grosier, străbătută pe mijloc de un șir de trandafiri înfloriți, împrejmuit cu gard viu, frumos întreținut. La capătul acestuia, chiar în fața conacului, se află un havuz de formă octogonală, din păcate fără apă. Clădirea albă are un singur nivel, cu două aripi simetrice de-o parte și de alta intrării cu fronton triunghiular sprijinit pe 4 coloane terminate cu capiteluri simple.

Apropiindu-ne, zărim spre dreapta o altă construcție mai micuță, dar extrem de frumoasă, cu balcon și acoperiș din lemn traforat într-un model superb, o adevărată dantelă în lemn; avem să aflăm ulterior că locul se numea cândva „merăria” , funcționând, după cum îi spune numele, drept depozit pentru mere (în proprietatea familiei Rosetti-Tescanu se aflau și întinse livezi de pomi fructiferi). În prezent, la demisol este amenajată o mică galerie de artă, iar la etaj un cochet spațiu de cazare pentru artiști. În plan îndepărtat am zărit o bisericuță, ne vom întoarce mai târziu la ea.

Urcăm cele câteva trepte ale conacului, flancate de ghivece cu plante și ne oprim un pic să citim afișele lipite pe exteriorul ușii, despre diverse evenimente culturale și, desigur, despre măsurile de prevenție contra covid-19. Ne punem măștile și pătrundem în interior, într-un hol imens, din care se fac camere de-o parte și de alta. Imediat în dreapta se află o măsuță cu rol multiplu – caserie și magazin de suveniruri. Nicio ființă însă! Încercăm să ne facem simțită prezența, mergem apăsat, vorbim, dar nu apare nimeni. Citim că muzeul se vizitează zilnic de miercuri până duminică între orele 10 și 17 pentru suma de 10 lei/persoană și că va trebui să mai scoatem încă 30 lei din buzunar dacă dorim să fotografiem. Decidem să ne începem vizita și, când va sosi amfitrionul, să plătim corespunzător.

Evident, inspectăm prima dată holul cel mare și admirăm vechiul șemineu. Mai sunt câteva piese de mobilier, majoritatea neinteresante din punct de vedere artistic, scaune și măsuțe, sub acoperămintele de sticlă privim diverse documente legate de viața Maestrului. Ne atrage atenția mai mult arborele genealogic al familiei Rosetti, expus pe peretele din stânga, realizat de unul din membrii familiei, în 1938, cu pornire de la negustorul grec Lascaris Rousaitos, stabilit pe meleaguri moldave undeva, pe la 1600 și ceva. Deasemenea, sunt expuse copii după două documente definitorii pentru soarta conacului: actul prin care Maria Cantacuzino donează domeniul de la Tescani statului român și o amplă scrisoare pe care i-o adresează de la Paris administratorului de atunci al conacului, prin care își justifică gestul.

Pătrundem apoi în prima încăpere din stânga – mare și luminoasă, acoperită pe toată suprafața sa cu un covor frumos. Pe margini se află multe scaune de epocă și alte piese de mobilier, obiecte decorative – tablouri, vaze, statui, afișe. Ne aflăm în Sala Oedip, fostul salon de muzică (aflu acest lucru ulterior, vizionând un filmuleț pe internet, căci la fața locului nu întâlnim, din păcate, decât frânturi de poveste, prea puține pentru a le putea pune cap la cap într-un șirag coerent). De remarcat ar fi pianul; chiar dacă n-a fost contemporan cu personajele noastre, face parte din istorie și se încadrează natural în peisaj... Și bustul în bronz al Maestrului, semnat Richard P. Hette.

Opera Oedip – una din capodoperele geniului Enescu – a fost compusă în mare parte aici, la Tescani, pe vremea când Maestrul era invitat, în calitate de prieten de familie și adăsta cu bucurie săptămâni întregi. Premiera absolută a avut loc la Paris, pe scena Operei Garnier, în 1936, în România fiind oferită publicului mult mai târziu, în 1958.

Printre altele, salonul de muzică a fost cândva scena întâlnirilor Societății „Amicii Muzicei” , înființată de părinții Marucăi, alături de revista „Muzica” .

Trecem mai departe în Camera Mihail Jora; remarcăm ferestrele mari, acoperite pe jumătate cu draperii purpurii, cele două covorașe asortate, mobilierul sobru și simplu. Compozitorul Mihail Jora, bun prieten cu Maestrul Enescu, era pe de altă parte vărul Marucăi dinspre mamă; atunci când era invitat la conac, Maruca renunța cu bucurie la camera ei de zi, pe care o oferea spre folosință creatoare vărului său. Se păstrează aici masca mortuară și bastonul muzicianului, precum și pianul și biroul care se presupune că i-ar fi aparținut (de remarcat ar fi că multe din piesele de mobiler pe care le admirăm azi în Conacul Rosetti-Tescanu au fost ulterior recuperate de la familiile din împrejurimi).

Ne mutăm în holul îngust din spatele casei, în care sunt expuse: un alt bust al Maestrului, vreo două piese de mobilier foarte frumos decorate și câteva afișe referitoare la reprezentația operei Oedip de la București.

Camera Rosetti-Tescanu conține numeroase fotografii de familie. Remarcăm portetul lui Costache Rosetti-Tescanu, bunicul Marucăi, pașoptist patriot și liberal în gândire, cel care a înființat prima școală din Tescani și a împroprietărit țăranii de pe moșie cu 7-8 ani înainte de Reforma lui Cuza. Desigur, n-au cum să lipsească portetele lui Dumitru și Alice Rosetti-Tescanu, părinții Marucăi, precum și cele ale lui Nelli și Constantin, sora și fratele Mariei. Pe mine cel mai tare mă încântă superbul covor moldovenesc de secol XIX, care acoperă încăperea! Ce culori, ce desen! Și cât de bine a fost conservat! O adevărată capodoperă!

Ne mutăm în ultima încăpere; ultima pentru noi, prima pe dreapta cum intri, fosta bibliotecă a familiei. Cărțile au fost mistuite de mult în flăcări din ură și crasă ignoranță, mobilierul o fi luat și el aceeași cale; cine știe?!... Ne întâmpină doar pereții, acoperiți din belșug cu zeci de documente, fotografii, acte, afișe – toate legate de viața omului Enescu și de fabuloasa activitate a geniului Enescu. Se remarcă brevetul original de invenție obținut pentru Oedip, iar în mijlocul încăperii, suspendată într-o carcasă de sticlă, vioara Bernardel, dăruită Maestrului de către Conservatorul din Paris în 1899. Sunt expuse și câteva obiecte personale, precum o pereche de ochelari și o agendă.

Terminăm așadar vizitarea casei, ne pregătim de o mică plimbare revigorantă prin parcul dimprejur... Între timp au mai apărut și alți vizitatori, dar și doamna care are grijă de domeniu și încasează bănuții pe bilete. Mă duc la dânsa să plătesc și îi mărturisesc că am făcut și fotografii; multe fotografii... „Cu ce?” mă întreabă doamna. „Cu telefonul!” răspund nedumerită. „A, nu se pune!” Și refuză să-mi oprească taxa foto. Săru’ mâna! Ba, mai mult, se oferă să ne conducă la „merărie” , să ne deschidă galeria de artă de la demisol.

Ne încântă vizitarea acesteia; micuță, dar foarte drăguță (Centrul Cultural deține mult mai multe din lucrările pictorului Ilie Bola, dar aici sunt expuse doar câteva, din lipsă de spațiu). Transpiră din operele acestuia dragostea pentru satul românesc, dar și o anumită înclinație spre modernism. Frumos.

Ne îndreptăm apoi spre capelă. Pe zidul exterior zărim semnul de „Monument istoric” și anul construcției, 1769. Mica ușă e încuată, un nene ce trece pe-acolo, „de-al casei” , ne spune că înăuntru nu se află absolut nimic. Alături, în iarbă, se înșiră un mic lapidarium, cu rămășițe recuperate. Din filmulețul de care am amintit mai devreme, am aflat că bisericuța este cea mai veche construcție de pe domeniu, că la un moment dat comuniștii au vrut s-o dărâme (nici acoperiș nu mai avea!), dar au salvat-o niște oameni inimoși, care au declarat-o „monument de artă medievală” , astfel reușind să atragă fonduri pentru a fi, cât de cât, reabilitată. Se speră ca la un moment dat să poată găzdui o altă aripă a galeriei de artă...

Ne încântă teribil plimbarea prin parcul cu arbori seculari, veverițe sperioase se ascund printre crengi, lumina se cerne, ușor estompată, pe cărările înguste... Dăm de un monument ciudat, îmi imaginez un fel de orgă stilizată și descoperim și locul gândit de George și Maruca pentru a le adăposti somnul de veci. Locul chiar seamănă cu un mormânt, dominat de statuia ce-l reprezintă pe Maestru în mărime naturală, într-o atitudine gânditoare, șezând pe un soclu, statuie care poartă semnătura sculptorului Boris Caragea. N-a mai fost să fie...

Ne încheiem aici vizita, ne îndreptăm spre ieșirea din parc, bucuroși că am descoperit locul acesta și am mai răsfoit o pagină din istoria și cultura noastră națională... Îmi rămân mult timp în amintire cuvintele scriitoarei Georgeta Mircea Cancicov, una dintre apropiații familiei Tescanu-Rosetti, iar senzațiile descrise de ea sunt atât de proaspete, că le simt aevea: „Casa de la Tescani era plină de farmec. Încăperile erau mai mult întunecate. Când intrai în hol, mirosea a ceai, flori și covor impregnat cu miros de tutun. Casa și tot parcul de la Tescani erau bijuterii frumos montate. Singurul neschimbat în toate timpurile și anotimpurile vieții era aici Maestrul. Mare cinste a fost omul acesta pentru familia Tescanilor și pentru prietenii acesteia...”

---

VIZUALIZĂRI: 1497 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI