Club Vila Bran sau întoarcerea la copilărie... (1)

TIPĂREȘTE

Bombardamente ale mass-media cu știri care mai de care de groază și de durere ale unor părinți urmăriți de un aprig și necruțător ghinion...

Sătui și marcați de imaginile terifiante din casa ororilor, am evadat și mai abitir spre tihna munților ce străjuiesc localitatea Bran.

Anul acesta, am trecut deliberat peste un concediu la mare, nu că nu ne-ar mai fi plăcut, dar copiii au hotărât, încă din urmă cu un an, că nu mai vor la mare. Ce atâta stat la prăjeală pe veșnice șezlonguri, bălăcit în șampania valurilor înspumate și plimbări pe faleze, interminabile parcă pentru niște piciorușe firave de copii crescuți între betoanele urbane? De parcă numai la asta se rezumă marea... ? O tempora!

Căldura caniculară din sezonul estival precedent le-a pus capac și i-a făcut să arunce ”anatema” asupra litoralului maritim românesc: ”La anu' nu mai vrem la mare, ne-am plictisit, mai schimbați și voi locul și mai uitați-vă și spre creste de munte! ”

În iarnă ne-am așezat cuminți, pe căutat, ceva, pe undeva mai sus către munte, spre cuiburi de păsări mari de pradă și castele de poveste...

Pe unde să fie oare? Valea Lotrului cu toate ale sale, Voineasa cu vila de basm, foc, karaoke și grătare în miez de noapte, o ”făcusem” de Sfânta Mărie cea Mare. De asemenea, stațiunea Rânca ne era la îndemână, dar abia ce fusesem în plin sezon hibernal, cu dat pe sănii și zăpadă de un stat de om, cabana plină de copii, muzică, căldura dulce din camere și mai ales, ciorba de cartofi cu afumătură, devorată în stil barbar, până la ultima lingură, grație unui bucătar nițel smucit (atât cât trebuie!) și hămeselii născută din efortul depus afară la minus 4-5 grade celsius.

Unde să mai mergem, dar nu prea departe totuși?

Am căzut ca eretele la puiul de găină, pe oferta complexului Club Vila Bran. Am apucat-o în gheare și nu i-am mai dat drumul... Mailurile, telefoanele, și confirmarea rezervării s-au făcut din februarie. Astfel am obținut un sejur de 5 nopți în perioada 04-09 august contra sumei de 2150 lei, adică de 430 de lei/noapte, fără masă, numai cazarea. De potol, urma să ne descurcăm pe plan local, fie în incinta complexului, fie prin vecini, pe la alte pensiuni, cârciumi sau terase.

Pentru a fi siguri că vom fi rezidenții din perioada respectivă, am trimis ca avans prin curier rapid, snopul de vouchere (1450 lei) ce zăceau nebăgate în seamă încă din primăvara anului trecut, de credeam că le depun la colecția de timbre, abțibilduri și alte brizbrizuri (cip, cirip!), urmând ca la sosire să achităm diferența fie în bani, fie cu voucherele proaspete obținute în ăst an.

A sosit și ziua plecării, cu pregătirile aferente, bagaje ca pentru o lună. Traseul urma să fie efectuat pe calea rutieră, cu ”otomobilul” de familie, dar care traseu să fie? Am sunat în preziua plecării la Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, de unde un domn amabil de la dispecerat mi-a făcut o succintă prezentare a rutelor posibile, între Rm. Vâlcea (ca punct de plecare) și Bran (stație terminus).

După descrierea nu tocmai curajoasă (eufemistic vorbind, dar este explicabil având în vedere că omul lucra la CNAIR) a segmentului Rm. Vâlcea- Curtea de Argeș- Câmpulung Muscel, am ales varianta cea mai lungă, pe valea Oltului, giratoriu Tălmaciu, Făgăraș, Codlea, Bran, adică 220 de km.

Pe ruta Curtea de Argeș, Câmpulung sunt doar 144 de km, dar ca timp sunt aproape la fel (3 ore Rm. Vl-C. de Argeș-C. Muscel-Rucăr-Bran față de 3 ore și jumătate ruta pe Făgăraș-Codlea-Bran) și asta datorită stării deplorabile a covorului asfaltic, a lucrărilor ce se efectuează în această perioadă și implicit a ambuteiajelor create.

Am plecat pe la 8 și jumătate dimineața de 04 august, pe o vreme înnsorită, doi adulți cu doi copii. Drumul a fost presărat cu imagini ale neorealismului autohton, specifice văii Oltului, cu vizualizări de accidente (am numărat vreo patru din fuga mașinii), cu icnete și decartări la pungă în habitaclu (sensibilitatea unui stomac juvenil a dat culoare și aromă pentru întreg grupul), dar și cu peisaje împrumutate temerar din postimpresionism, tușate gros de verdele pădurii și linia cenușiu murdară a firului apei.

La Făgăraș, am adăstat preț de vreo jumătate de oră, unde în parcarea de la Kaufland, ne-am încărcat bateriile. Am reluat drumul, iar datorită Waze-ului, am ajuns la Bran în condiții decente. Astfel, am urmat DN 1 de la Făgăraș - Șercaia – Perșani – Codlea. De la Codlea, am apucat pe drumul județean DJ 112A (destul de bun și liber) spre Vulcan și periferia Zărneștiului. De la Zărnești, am cotit-o discret spre Tohanu Nou pe Drumul comunal DC 59 și am ținut drumul până s-o gătat în DN 73, unde am intrat în tumultul traficului infernal. Norocul nostru a fost că de la Tohanul Nou până la Bran nu mai era mult. Coada de mașini a fost impresionantă, s-a circulat la paletă și semafor datorită faptului că se desfășurau lucrări de terasare, frezare, mai puțin asfaltare pe o porțiune de vreo 2-300 de m.

În fine, după lupte seculare (a I-a – frână – dacapo), am intrat în Bran, unde, nu după multă vreme am zărit plăcuța indicatoare Club Vila Bran, maaree cât o zi de post, să o vadă tot miopul. Așa am reușit să o văd și eu, am cârmit-o la timp la stânga, iar după vreo 200 de m, am tras într-o parcare în fața unei vile impozante, ce avea o placă mare pe fronton pe care era inscripționat cu litere imense roșii cuvântul Recepție. Am schimbat tricoul de pe mine, ca să fac oaresce impresie la recepție, nu de alta dar era leoarcă de atâta adăstare în trafic. Am pășit timid dincolo de ușă, unde la tejghea, serveau cu informații vreo 4 poate 5 domnișoare amabile, tinere, drăguțe (Sic transit gloria mundi!).

Am aștepat să ne vină rândul, fiind preluați și interogați în vederea înregimentării liber consimțite. După un schimb mai mult de cât amabil și decent de informații, acte, documente, papirusuri și alte maculaturi (aci se încadrează diferența de vouchere de vacanță până la concurența sumei de 2150 lei), am primit cătușa stacojie de ”ocnaș” fericit (o brățară de hârtie rezistentă la intemperii, mucegaiuri, îngheț-dezgheț și alte fenomene mai mult sau mai puțin paranormale). În mod similar au fost tratați cu deferență și ceilalți membrii ai familiei. Pe brățară era inscripționată locația cu majuscule tipărite CLUB VILA BRAN, iar cu minuscule de pix perioada sejurului.

Pasămite, această podoabă urma să ne asigure deschiderea tuturor ușilor, deferecarea lanțurilor de la cuferele din castelul din poveste, spargerea lacătelor de la pivnițele și sălile pline de personajele feerice ce ne așteptau la întâlnirea ce avea să vină. (”Unde ești copilărie, Cu pădurea ta cu tot. ”)

Pentru a nu se creea discuții și calcule de om mărunt, albit de grija asigurării cotidiene a tainurilor necesare unei bune creșteri și dezvoltări corespunzătoare a noastră și a propriilor vlăstare, am ales ca diferența în vouchere rămasă de la cazare, să fie transformată și azvârlită pe contul camerei, de unde urma să ne chivernisim mesele ce urmau a fi consumate în restaurantul complexului. Când contul se solda, urma să plătim din pungă eventualele excese pantagruelice sau bahice, în funcție de dispoziții și senzații (de foame, sete și cam atât, doar era complex preponderent pentru copii).

Domnișoara de la recepție, cu multă bunăvoință, ne-a repartizat într-o vilă la o cameră, pentru care urma să ne fie dată cheia, dar după ce se elibera și deretica. Tot de la recepție am primit Programul cu activitățile zilnice și o hartă cu toate obiectivele din complex. Am primit permisiunea să ne familiarizăm cu întregul complex, putând participa la activitățile din ziua respectivă, urmând a fi sunați să luăm cheia.

Vila în care urma să ședem, era în vîrf de pantă, sus la limita complexului. Am urcat cu viteza I, mai mult nu se putea, sunt avertizări în acest sens pe marginea drumeagului.

După un prim contact cu vilele din pantă și ”pontonul” cu steaguri de unde am furat fără nerușinare primele fotografii cu obiectivul simbol al localității (Castelul Bran), am primit cheia de la cameră și mai apoi a venit și telefonul de la recepție (paranormalul se manifesta încă de la început...). Am descuiat ușa cu oarecare teamă, deoarece camera în care urma să ne lăfăim obraznic, era situată descurajant la parter. Ne așteptam la o hrubă semi-întunecoasă, duhnind a miasme de canalie... Dar surpriză, era spațioasă, luminoasă și fără urme de iz de canalie. Cât am locuit aici nici o dâră de miros nu ne-a supărat olfacția sensibilă la canalizări, toalete și alte latrine.

Camera era împărțită foarte practic, un vestibul mic în care era așezat un cuier de perete cu rafturi de pantofi, imediat se continua cu intrarea în camera de zi propriu-zisă, care era împrțită la rându-i în două: un spațiu mai mic pentru copii cu un pat supraetajat (vezi foto) și spațiul matrimonial cu pat dublu, noptiere, două sezlonguri scurte, cu masă drepunghiulară, minibar, televizor led, un dulap superîncăpător. Din cameră se ieșea într-un balcon din bârne de lemn, care era dota cu două scaune de plastic și un buștean pe post de masă, pe care trona o scrumieră de ceramică. Tot din camera de zi, se trecea în baia foarte largă, dotată cu cadă cu duș (în poze se văd toate dotările). Pe o poliță din vecinătatea paturilor etajate, erau așezate prosoapele: 4 mari de corp, 4 mici de față, precum și 4 prosoape mari pentru sezlongurile de la piscine. Acestea toate ne-au fost schimbate în a treia zi de ședere.

Pe noi ne-a impresionat spațiul foarte mare de aici, pentru că pe unde te duci, în majoritatea cazurilor dai de camere foarte înghesuite, spațiile puse la dispoziție denotă mercantilismul de duzină al investitorului, pus pe o căpătuială rapidă și fără înțelegere într-ale noțiunilor de satisfacție și păstrare a clientului, iar de marketing ce să mai povestim.

Aici, de la primul pas, peste pragul ușii, am simțit că am călcat într-un noroc de zile mari. Am ridicat talpa, am privit-o cu pupilele dilatate și gura în zâmbet larg și am pășit cu încredere fără nici o reținere, eram ca acasă, liberi și în siguranță, aidoma sălbăticiunii ce și-a găsit culcușul ferit și cald, pentru sine și puii săi.

Am cărat samarele cu haine de la mașină, depunându-le pe gresia din cameră, am despachetat și așezat în șifonier, pe vârste și membrii, tot calabalâcul strâns, iar șifonierul fără reticență l-a înghițit pe tot, fără noduri și scârțâieli.

Era duminică, la ora 16 și eram instalați la Club Vila Bran, cu brățările roșii pe mâini, conștienți mai mult sau mai puțin de puterea acestora. Intrasem doar într-o lume a basmului, cu animăluțe deghizate - mascotele care vorbesc, cu altele care doar bucurau copiii, cu palatul prințesei, hruba cotoroanței, casa lui Moș Crăciun, casa lui Bambi, a Scufiței Roșii, a Albei ca Zăpada cu ai săi pitici, cu Mowgli, Baloo, Kaa, Shere Khan, renul Rudy, oița Șniți, lupul Culiță și multe alte personaje feerice.

Bineînțeles, că există un regulament pe care l-am găsit în pliantele de pe masa din cameră. L-am parcurs pe diagonală, sunt reguli de bun simț, dar și reguli pentru jocurile ce se desfășoară în complex, cele de tip indoor, dar și pentru cele din afară.

În program sunt expuse pe zile diverse activități la care poate participa orice rezident posesor de brățară. Sunt activități care țin copiii ocupați și îi distrag, pe cât este posibil, de la ecranul tabletei și al telefonului (ah! ce lupte ducem cu ei și cred că majoritatea dintre părinți), încercând să le dezvolte îndemânarea, abilitățile practice, cu nivele ușoare, medii pentru toată lumea. Sunt organizate competiții care se finalizează cu întocmirea unor clasamente, iar primele 3 locuri sunt premiate seara la ora 9, în cadrul restaurantului, pe scena de la etaj, oferindu-se diplome și tricouri cu logo-ul complexului.

Bunăoară, noi am redescoperit jocurile copilăriei: tir cu arcul, arma de paintball, darts, tenis de masă, shuffle board, fotbal și hochei de masă, dar și partidele de echitație cu căluțul și poneiul, jocurile în piscina din aer liber (echilibru pe placa de surf, baschet în apă, polo, scufundările după obiecte). Toate aste activități și multe pe care nu le-am spus, pentru că sunt foarte multe (de pildă, demonstrația de închegat cașul la stâna tradițională) țin copiii într-o permanentă activitate, ceea ce îi face să nu se mai plictisească. De fiecare dată, este ceva nou, ce eliberează cortexul copilului de automatismele nocive ale jocurilor video (ce păcat că se termină prea repede!...).

În primele două zile am avut parte de ceva vreme mai rece, cu ploi scurte de vară. Am stat la piscina acoperită, foarte curată și bună de exerciții de natație. În saunele umedă și uscată nu am stat, doar am intrat și mi-am încălzit ultrarapid cutia prea rece de suc.

De la recepția piscinei de la interior, contra unei garanții returnabile de 50 de lei sau a cheii de la camera, se obține accesul la dulăpioarele cu cheiță în care pot fi lăsate obiecte de valoare. Spațiul respectiv este supravegheat video. De asemenea sunt vestiare de schimbat și dușuri cu apă caldă.

Am încercat să luăm parte la cât mai multe dintre activități, dar nu am reușit, asta datorită nouă, care doream să vizităm și Castelul Bran, Cetatea și Dinoparcul de la Râșnov, fapt pe care l-am și făcut, fiind foarte aproape de Bran.

Tot complexul este așezat în trepte, deci trebuie să urci și să cobori de foarte multe ori într-o zi și asta ne-a făcut tare bine, excesul de acid lactic din mușchi s-a tradus prin ușoare febre musculare, de care am trecut cu bine repede, inclusiv prâslea.

Fotografiile sunt elocvente, dar trebuie văzute, simțite, mirosite toate aceste lucruri pentru a înțelege spiritul taberei de la Club Vila Bran. Cred că nici după mai multe sejururi aici, nu ai cum să pătrunzi 100% spiritul de dăinuie la Bran. Erau persoane, pe care le-am auzit la recepție sau la restaurant spunând că vin pentru a 4 oară, pentru a 7 oară și tot mai veneau. Aici găseau tihna muntelui, răcoarea dimineții de vară, plăcerea peisajului dirijat de mâna omului, dar și plăcerea peisajului pur sălbatic din mini-excursiile organizate în împrejurimile Branului.

Ne-am bucurat copilărește, chiar dacă neaua ne acoperă tâmplele, de piscina din aer liber cu cascada stilizată artistic printre brazi, cu bazinele de jacuzzi de la înălțime, de bucuria și râsetele copilului în trapul calului, de vizita la grajdul complexului, unde animale autohtone și de import ne priveau ca pe niște ciudățenii, de parcă noi eram în colivie și nu ele, de dialogurile nevinovate și comice cu nenea Baiu (îngrijitorul cailor și personajul autentic al țăranului român, păstrător al tradițiilor oieritului și darnic cu toți din jurul lui, povestind șugubăț despre groștei și vieri, despre cai și mânji, căprițe și țapi, despre cum se face cașul, având câte o poantă pentru fiecare dintre copii, apropiindu-i de ceea ce noi ca părinți de la oraș nu știm să o facem sau am uitat, sau prea comozi și ocupați nu ne mai facem timp de ei și îi lăsăm să crească așa cum vor ei. Ce n-aș da să facem schimb de locuri, dar prezentul mă trezește la realitate și mă aruncă inexorabil în sălbaticul și nesănătosul cotidian urban...

Peisajele din complex dar și din afara acestuia sunt mirifice. Aleile desenate și așezate în trepte, pe sub portaluri ori tuneluri de vegetație, te poartă de la o lume la alta, de la una de poveste la alta modernă.

Bunăoară, de la vila unde am fost cazați, pornesc alei către restaurantul Stâna Tradițională, către parcul statuilor istorice (unde sunt expuse câteva dintre personalitățile marcante ale istoriei noastre cu informații succinte despre anii în care au domnit și nu numai), spre piscina adulților dar și spre cea a copiilor, desprinsă parcă din desenele animate, spre Valea cu povești cu personajele mai sus descrise, spre locurile numeroase de joacă cu leagăne și balansoare, spre terenurile de tenis, squash, baschet, fotbal, handbal, spre mini-lacurile, ori havuzurile populate cu pești portocalii, suri și albi, spre teatru de vară cu amfiteatrul său generos unde noi am vizionat într-una din seri proiecții comice, dar unde se țin și spectacole, spre minunatul ”ponton” de la înălțime unde în două dintre seri am ascultat și cântat muzică folk live, degustând în pahare de unică folosință vin fiert (pentru adulți) și ceai cald (pentru copii), totul pe fundalul unui foc de tabără parcă ireal, percepându-i dogoarea atunci când ne apropiam de pălălaie, iar numeroșii copiii, absorbiți ancestral, zvârlind paharele de plastic în foc dădeau roată în jurul acestuia, de parcă executau niște dansuri ritualic-sacre de inițiere în tainele materiei.

Acum sunt clipele când uiți de toate, uiți că timpul curge totuși... doar clipa contează, te uiți la foc, sorbi vinul ca pe o poțiune magică, asculți chitara și glasul menestrelului contemporan și te separi de trecut și viitor, ce-a fost și ce va fi. Rămâi atemporal, ești doar prezent și atât, trăiești doar clipa, ești în prezent dar totuși copil, nu mai îmbătrânești nicicând, toți din jur suntem doar copii.

Când focul și-a gătat combustia, vraja se rupe, iar timpul ne smulge din visare și ne aruncă povara anilor în oase... iar ne dor toate!

Pomenind de restaurantul din complex, merită amintite și clipele-orele petrecute aci, la refacerea forțelor consumate. Încă din prima zi, grație contului pe cameră alimentat cu vouchere, am pășit în fortăreața culinară, aidoma bestiei flămânde, în pădurea cu alune, unde nu aveau casa doi pitici, ci o sumedenie de zâne și elfi transpuși în bucătari, ospătari/ospătărițe, debarasatori, plasatori, animatori, care alergau de colo-colo, care mai la vedere, care la fereală, toți mânați de țelul suprem, hrănirea bestiei ce-a cutezat să spargă fortăreața. În primele zile ne-am așezat la parter, etajul urma să-l luam cu asalt, treptat, în următoarele zile, după ce răzbeam cu parterul. Ne-am așezat și am fost serviți de tata elfilor, nea Aurel, un domn ospătar cărunt, cu nas de vulpe și ochi de șoim, care imediat ne-a ”citit” și a condus ”ostilitățile” cu artă de maestru. Nici noi n-am stat ca muta-n păpușoi și am executat ”paso-doble”, fiind astfel mulțumite ambele tabere. Aci, vin cu diversele feluri de mâncare pe care noi le-am concasat, unii în tihnă (noi adulții), alții pe fugă și cu nazuri (copchiii).

Bunăoară, la micul dejun, în cele cinci zile, am încercat, prin alternanța impusă de limitele fizice, caș afumat, crenvuști, ouă fierte, omletă, pastramă de pui, ghiudem, babic, telemea de vacă, unt, ceai de fructe de pădure sau cereale cu lapte, toate foarte gustoase și proaspete. La prânz ciorbele erau de bază, fie luate separat, fie în meniul zilei (care erau în două variante). Astfel, am mâncat ciorbele foarte gustoase de fasole cu afumătură, de cartofi cu afumătură și tarhon, de văcuță, de pui țărănească, supă de găină cu tăieței. Îmi prezint scuze pentru cei care se plictisesc de aceste descrieri amănunțite despre mâncare, dar noi le-am căutat înainte să ne alegem acestă destinație și nu le-am prea găsit, sunt de interes pentru cei ca noi, cu copiii mofturoși. În general, masa de prânz o consumam între orele 14 -16, și ne cam opream la felul întâi, nu din economie, ci pur și simplu ne săturam. Dacă aveam meniul zilei, deja la al doilea fel eram sătui și cam rămânea pe farfurie.

Seara, cam săream calul, în sensul că pe lângă felul de bază, ne aruncam și la deserturi. Meniurile pentru copii (marketingul aici îmbracă formele sale pure) gen mâncarea Rudy, mâncare Șniți (am postat poze cu principalele meniuri) făceau deliciul puștanilor. Noi le-am comandat cu Rudy (cordon bleu, cartofi prăjiți/piure și danonino). Am încercat pieptul de pui la grătar fie cu orez, fie cu cartofi prăjiți, tochitura țărănească cu carne de porc. La desert am luat fie înghetață, fie souffle de ciocolată cu înghețată. Toate au fost gustoase și fără complicații digestive ulterioare, semn că prospețimea bucatelor servite este regula de bază în bucătărie.

Seara, ne duceam la etajul restaurantului, unde luam o masă cu vedere la scenă, pentru a putea vedea și asculta recitalurile live. Sucurile naturale sunt diverse, noi am încercat pe cel de cătină cu miere, precum și smoothie-urile naturale Culiță și Șniți

De remarcat grija permanentă animatoarelor/animatorilor cu copiii în timpul meselor prelungite, pentru a alunga eventuala plictiseală a celor mici, practic preluau copiii și îi țineau ocupați cu diverse activități, în funcție de vârstă, cu jocuri de cărți, desene cu creioane colorate, fie la o masă din centrul sălii, special amenajată, fie pe scenă, cu mascotele, fie în locul de joacă dedicat de la parter. Instruirea acestora trădează multe ore de exerciții însușite, răbdare, mult tact, rigoare și rezistență fizică și mai ales psihică. Animatorii sunt tineri cu vârste cuprinse între 15,16,17 – 20 de ani din zona Branului, dar și din zone mai îndepartate ale țării. Bravo lor!

Într-una dintre seri am rămas mai mult timp prin centrul Branului, în afara complexului și am mâncat la cârciuma-terasă Burg, pizza, șnițele de pui cu cartofi și bere. Și aci a fost mâncarea foarte bună și fără urmări gastrice neplăcute.

Despre prețuri, la superlativ, în sensul că toate sunt foarte sus, în tot Branul. Nu există decât un singur Mega Image, la vreo 1-2 km înspre Tohan, bine aprovizionat, de unde pot fi făcute diverse cumpărături, alimentare și non alimentare. În complex sunt afișate plăcuțe cu avertizări care vizează interdicții cu privire la alimente și băuturi din afara complexului. Noi am avut doar apă la pet ținută la portbagajul mașinii. Am mai luat diverse dulciuri pentru copii, pe care le-am ținut la minibarul frigorific din cameră.

Dintre momentele umbrite de pe perioada șederii noastre aici, am să amintesc două dintre acestea. Se executa programul de echitație în locul special amenajat de lângă restaurantul fortăreață, undeva în jurul orei 12, într-una dintre zile. La restaurant a sosit un grup de vreo 30-40 de oameni, alții decât rezidenții, bineînțeles că nu aveau brățările roșii la mâini. Mâncarea e la liber pentru oricine care plătește pentru ea. De sus, unde cred că s-au așezat, la mesele de pe terasa exterioară, aveau imaginea completă a țarcului cu cele două cabaline în plină acivitate – căratul copiilor în circuitul celor trei ture. La un moment dat, o pereche de părinți cu puștan de vreo 3-4 anișori s-au înfiripat printre noi, așezați la coadă. Ei nu aveau brățară, erau dintre cei veniți la masă din afara complexului și doreau să-l dea pe copil pe cal. Nu a fost chip să înduplece animatorul și nici pe dresorul-îngrijitor, spunându-ne cu glas ferm că au primit instrucțiuni, regulamentul activităților fiind doar pentru rezidenții purtători de brățară. A fost singura dată când am urât regulamentul și am detestat brățară, care parcă mă ardea. Tatăl copilului a devenit mai vocal, și a vrut să plătescă dar s-a lovit de refuzul imperturbabil al gazdelor, plecând cu copilul în lacrimi, iar soția acestuia încerca să-și tempereze consoarta.

Ar trebui create niște excepții, poate contracost, pentru copiii nerezidenți din afara complexului care intră accidental în contact cu unele dintre activitățile de aici, sunt totuși niște copii care nu prea înțeleg interdicțiile... Nu știu, zic și eu...

Un alt moment a fost la trasul cu pistoalele nerf în emoji, când din nou, și-a făcut simțită prezența regula brățării de ”aur”. Doi dintre juvenilii pistolari nu aveau brățări la mână. Stop-joc, interviu, mini-anchetă, unde-s părinții? , etc. Din grupul de părinți așezați pe margine, s-a desprins tatăl băieților, care a explicat că brățările au fost date jos și sunt în cameră. Nici el nu o avea la mână. Menționez că brățările odată puse, nu mai pot fi date jos, decât prin tăiere cu foarfeca sau rupte, sfâșiate. Animatorul a sunat la recepție unde a confruntat datele oferite de tata băieților cu privire la vila și camera în care erau cazați. Mama băieților era prezentă și avea brățara la mână. În doi timpi și trei mișcări, o persoană de la recepție s-a înființat cu noi brățări pe care le-a aplicat celor trei, iar jocul de pistoale a putut fi reluat.

---

VIZUALIZĂRI: 5284 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI