Drumul între Cahersiveen și Gallway, cu abatere pe la Cliffs of Moher

TIPĂREȘTE

Am plecat din Cahersiveen curând după micul dejun (pe care – v-am povestit – l-a luat fiecare de capul lui, în camera proprie, ceea ce a fost un pic cam... dezamăgitor). Am fixat o oră la care să ne întâlnim în parcare, cu bagaje cu tot (9 jumate, cred), dar punctualitatea nu-i neapărat cea mai mare virtute a unora dintre membrii familiei noastre, așa că ne-am urnit efectiv în jur de 10. Aveam multe pe ordinea de zi, poate prea multe...

Întâi să încheiem The Ring of Kerry. Vă reamintesc, e vorba de o șosea circulară ce urmează fidel țărmul peninsulei Kerry, oferind numeroase atracții turistice și, când nu e timp de atracții turistice – măcar atât! – vederi spectaculoase spre Oceanul Atlantic și spre lanțul muntos al Parcului Național Killarney. În după-amiaza precedentă porniserăm din orășelul Kenmare, apoi am străbătut laturile de sud și vest ale peninsulei. Ne mai rămăseseră deci celelalte două, până în Killarney, cea mai importantă aglomerare urbană a „inelului” .  

GoogleMaps ne-a indicat mai întâi, pe la jumătatea laturii nordice, un punct de belvedere, se numește Mountain Stage Viewpoint, am decis să fie prima oprire. Ne-am nimerit dimpreună cu 3-4 autocare, ceea ce a făcut dificilă găsirea unui loc de lăsat mașina, deși parcarea pare uriașă. Mă rog, nici vederea nu m-a dat pe spate – țărmul cenușiu al peninsulei Dingle la orizont și câțiva nori pufoși ce se reflectau frumos în oglinda albastră a oceanului.  

Doar vreun kilometru și ceva am mai înaintat, apoi am cotit-o stânga, al doilea obiectiv pin-uit pe hartă fiind o limbă subțire de pământ ce înaintează semeț în mare: Rossbeigh Strand. Drumul coboară destul de abrupt și-i cam îngust (ne-a amintit de insulele grecești🙃), noroc că nu e lung și, bonus, oferă vederi spectaculoase spre plajă și lagunele din depărtare. Plaja e lungă de vreo 2-3 km, pietroasă și absolut minunată, cu valurile alea lungi și albicioase măturând-o repetitiv! În spatele ei, pe toată lungimea, a fost ridicat un fel de dig (or fi fost inundații în trecut) și dincolo de el s-a amenajat parcarea.  

Fiind o zi cu soare și deja călduță (16°C în Irlanda se simt ca 25 în România, ne spuseseră finii și chiar așa e, nu mă întrebați de ce), erau destui care se plimbau desculți pe țărm sau zăceau pe pietre ca musculițele însetate de soare. Noi ne-am mulțumit doar să admirăm acest peisaj, să respirăm aerul curat, să ascultăm valurile și să facem multe, multe poze. În capătul sudic al plajei se află un chioșc, unii dintre noi au dorit o extra-cafea, eu am savurat din nou celebra lor înghețată de vanilie, făcută din lapte adevărat, cu gust de copilărie... Au și toalete curate și gratuite. Ne-a plăcut mult locul ăsta, am stat cam juma de ceas, poate un pic mai mult și l-am părăsit cu oarece regret...

Tati avea emoții că trebuie să ne întoarcem tot pe drumul cel neprietenos, însă n-a fost cazul, există altul, cu 2 benzi normale, ce iese în șosea la câțiva km nord de primul. De-aici până la Killarney n-a mai fost decât o aruncătură de băț. Mă rog, mai multe...

Zona limitrofă orășelului Killarney este plină-ochi de atracții turistice! 2-3 zile pline cred că ți-ar trebui, dacă nu chiar mai multe. Lacuri, munți, păduri, cascade, castele și muzee... și orașul în sine, desigur. Noi n-aveam la dispoziție decât... puțin timp și, în plus, am avut ghinionul să nimerim într-o aglomerație de nedescris! La început n-am știut despre ce-i vorba, pe urmă a căutat Paul pe net și-am aflat că orașul găzduia ceva raliu. Sute de mașini împânzeau străzile, se circula bară la bară, era poliție peste tot, încercând să fluidizeze oarecum traficul. Cumva am ieșit din nebunia asta și am pus pe GPS Ross Castle, aflat nu departe, pe Ross Island (nu mă prind de ce o cheamă așa, că de fapt e o peninsulă). Să nu zicem că am venit chiar degeaba la Killarney...

Castelul Ross datează de pe la 1500, fiind reședință nobiliară și, desigur, a trecut prin diverse etape de remodelare de-a lungul timpului. Până în zilele noastre au ajuns doar un turn pătratic și ceva ziduri de incintă. Se poate vizita, însă noi n-am făcut-o, veniserăm mai mult pentru a-i admira reflexia maiestuoasă în apa lacului. Se pot face excursii cu barca la insulițele de pe lac, iar în apropierea castelului se află o zonă rustică de picnic și un chioșc de unde poți cumpăra una-alta. Și toalete publice, desigur.

Următoarea destinație de etapă: ferry Tarbert – Killimer, direcția nord. Am încercat în zadar să evităm aglomerația din Killarney, erau drumuri blocate, GPS-ul nostru se zăpăcise maxim, așa că ne-a luat o grămadă de timp să ieșim din balamucul ăla. În Tralee, am lăsat pe stânga cu regret drumul ce se desprinde spre peninsula Dingle; din câte am citit și văzut, unul dintre locurile cele mai frumoase de pe Wild Atlantic Way. Data viitoare. Tot cam de aici s-au terminat munții, lăsând loc întinselor câmpii verzi păscute de văcuțe. Hmm... iar îmi veni poftă de înghețata aia fabuloasă!...

Într-o lume ideală, în care ziua ar fi avut măcar 100 de ore, am fi putut ocoli prin Limerick (unde am fi poposit măcar un pic). În lumea noastră am mers glonț la Tarbet, unde am avut noroc, am prins ferry la mustață. Traversarea canalului a costat 23 euro (mașina cu ocupanți cu tot) și a durat 15 minute, nici nu ne-am dezmeticit bine și ne-au debarcat pe țărmul ținutului Clare.  

La fel, într-o lume ideală ne-am fi foit în stânga și-n dreapta, aveam multe chestii salvate pe hartă, însă timpul era nemilos, așa că am setat direct Cliffs of Moher și ne-am îndreptat într-acolo fără opriri intermediare, admirând din mers peisajul. A propos de peisaj: în Irlanda, parcă ar fi mai multe insule pe o singură insulă! Într-un fel e în preajma Dublinului, altfel în Kerry, altfel în Clare și cu totul altfel în Connemara... Asta doar ce-am văzut cu ochii mei. O senzație asemănătoare (dar la o scară mai mică) mi-a produs Kefalonia; parcă ar fi 2 insule diferite, nordul și sudul...

Cliffs of Moher este probabil obiectivul turistic nr. 1 al Irlandei. Pe scurt, vorbim despre o faleză lungă de vreo 8 km, înaltă de peste 200 m, ce se ridică dreaptă, cu pereții săi stratificați, modelați în milioane de ani, din apele Atlanticului. Am fost naivă să cred că putem parcurge măcar o parte din traseul de drumeție, poate și să admirăm mărețele stânci de pe mare, dintr-o barcă!... De fapt, dacă n-am fi pierdut atâta timp cu Killarney, poate că am fi reușit. În plus, mai aveam oarece drum și până la următoarea cazare.

Cu regret (cam multe regrete pentru o singură zi...), am transferat activitățile de mai sus pentru o vizită viitoare și ne-am mulțumit să ne foim un pic prin sătucul colorat Doolin. De fapt, am parcat întâi la ieșirea din Doolin și am zis să ne plimbăm până în port, pe urmă, constatând că avem totuși ceva de mers, ne-am dus cu mașina. Portul nu-i mititel, cum m-aș fi așteptat, dovadă că afacerile sunt înfloritoare (și cum n-ar fi?!). E o parcare uriașă acolo (1 euro pentru 2 ore), e un centru de vizitare și un monument înfățișând o coadă uriașă de balenă, închinat celor ce și-au pierdut viața pe mare.  

Din portul Doolin, pe lângă bărcile ce defilează pe lângă Cliffs of Moher, pleacă și cele către Insulele Aran (strongly recommended de către finii noștri; în primă fază, când am fi avut 2 nopți de cazare în zonă, le pusesem în plan, pe urmă a trebuit să le șterg din cauza lu' nemernicu' de Ryanair, care a mutat zborul copiilor de la 16 la 6😡). Paranteză: Insulele Aran sunt exclusiv pietonale, eventual puteți închiria biciclete spre a le parcurge. Dacă vă uitați pe poze – sunt mici colțuri de rai, cu animăluțe păscând iarba verde și grasă, cu căsuțe acoperite cu paie, cu plaje idilice cu nisip alb... În afară de Doolin, se mai poate ajunge pe insule de undeva din nord, din micul port Rossaveel (de fapt, noi de aici le-am fi accesat). Data viitoare.

În partea de nord a portului se zărea o plajă, nu ne-am dus până acolo, deși ne-ar fi tentat. Ne-am preumblat pe „platforma” formată din pietre mari de bazalt și granit, sărind peste ochiuri de apă, de unde se vede spectaculoasa faleză Cliffs of Moher. Departe și un pic încețoșată, dar se cheamă că ne-am făcut o idee. Tati m-a consolat: „Ei, Mami... Ce atâta?!... Niște stânci.”  

Săriserăm peste masa de prânz. De fapt, am constatat dintr-o dată că ne aflam la ora de aur, ceea ce însemna că ziua nu mai avea a adăsta prea mult. Am zis așa: ca să nu pățim ca în seara precedentă, să ajungem la cazare și să găsim restaurantul full booked, hai să sunăm mai bine și să întrebăm. Dacă nu, trebuie să ne oprim pe undeva, pe drum, să mâncăm. Din fericire, de data asta am primit undă verde. Totuși, eram lihniți și mai aveam cel puțin o oră și jumate de drum, așa că ne-am lipit de câte un sendviș de la chioșcul din port (care tocmai se pregătea să închidă). Am meu, cu pește, a fost declarat cel mai bun.

Am părăsit zona cu decizia fermă ca data viitoare să-i acordăm mult mai multă atenție. Pe drum am remarcat niște castelașe pe țărmuri de lagune, le-am pozat din mers. Orașul Gallway l-am ocolit pe la periferie (din fericire, vom avea inspirația să ne oprim un pic în centru a doua zi, în drum spre Dublin), pe urmă am ajuns mintenaș la următoarea noastră gazdă ospitalieră, care ne aștepta.

---

VIZUALIZĂRI: 211 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI