La pas printre contemporanii lui Pitagora

TIPĂREȘTE

Din Visalia, micul orășel californian de la vest de Sierra Nevada, drumul te poartă printre livezi de portocali, pe marginea unui lac, pe lângă micul târg Three Rivers, preț de vreo 60 km. O dată cu relieful, se schimbă și clima, astfel că, de la un iunie blând, te trezești proiectat în mijloc de noiembrie, cu gândul la acel decembrie anunțat de accuweather pentru acea zi. Căci da, după ce oprești la Centrul pentru vizitatori de la Ash Mountain și plătești obolul celor 30 de dolari, omul de la ghișeu îți răspunde cu o veselă condescendență întrebării îngrijorate – pe bună dreptate, căci asta citisei deunăzi pe site-ul oficial – că șoseaua este deschisă până la capăt, așa că... pe cai și cale bătută prin Sequoia and Kings Canyon Natural Parks.

Acum, parcursul nostru pe lunga cărare a vieții are nevoie de o motivație. Și nu, nu este o filozofie de doi bani. Unii cumpără mașini, alții, case; unii strâng inutile averi, alții le cheltuiesc. Indiferent ce fac, nu trebuie judecați, deoarece fiecare își trăiește un vis, își acoperă o frustrare. Iar visul meu este să văd cu ochii mei ceea ce, în anii de început, am văzut doar cu ochii minți, în spatele rândurilor scrise mărunt. Nu resorturi în turnuri de fildeș, ci aventura lui Huckleberry Finn.

De la Ash Mountain, cu ai săi 500 de metri altitudine, șoseaua urcă în serpentine line până la puțin peste 2000, lăsând ușor în jos canionul. Spuneam că sunt curbe line, dar, cu toate acestea, americanii circulau cu prudență – deși mie mi s-a părut nu prudența care previne, ci, mai degrabă, acea prudență a ageamiului neobișnuit cu drumurile de munte. Oricum, tot prudență, ceea ce a conferit un plus ascensiunii, fără presiunea inconștienților de pe aiurea drumuri de munte carpatine. Iar șoseaua ne-a purtat preț de vreo 30 kilometri peste un relief care, uneori, amintea de Transfăgărășan, alteori de Posada Prahovei. La un moment dat, cum se întâmplă atunci când așteptarea excede răbdarea, uitasem unde sunt și încotro mă îndrept.

Până când, cu coada ochiului, mi s-a părut că mașina, care tocmai traversase un pâlc de copaci crescuți de-o parte și de alta a asfaltului, s-a micșorat subit, cu tot cu noi, înăuntru. Senzația a fost neplăcută de-a dreptul, încât m-a cuprins o ușoară stare de greață. În fracțiunea de secundă în care am tras pe dreapta, am așteptat atacul furnicilor gigante, pe care le și auzeam tropăind prin vegetația deasă. Doar că, lângă noi, tocmai ce coborâse dintr-un SUV o familie cu mama, tata și doi adolescenți care gesticulau și își căutau aparatele de fotografiat. Clar, furnicile gigante și mai știu eu ce alte gângănii care își trăiau viața în iarbă. Tot nu înțelegeam cum de-a fost posibilă micșorarea noastră instantanee, mai ales că mecanica cuantică nu este încă adusă la un asemenea nivel experimental. Pentru că, peste tot, din iarbă, se înălțau trunchiurile de copaci care păreau că se sfârșesc în cer.

Atunci, abia, am dumirit sensul. Nu noi ne micșoraserăm, copacii erau cei care ne jucau feste. Deoarece am intrat în Parcul Pădurii Gigant.

„Wow”, ”Nu e adevărat” și alte onomatopee ne-au însoțit opririle dese și ochii au căpătat o viață a lor după atâtea învârteli necontrolate. Nici măcar umezeala tot mai accentuată și frigul care se insinua, apos și el, nu le-am mai băgat în seamă. Pentru că așa ceva depășește cea mai îndrăzneață imaginație. Pădurea aia era din altă lume, trunchiurile de copaci porneau ca niște brazi, se îngroșau până la câțiva metri în diametru, ca să se proiecteze vertical, într-o explozie de ocru și siena, către verdele întunecat al frunzelor. Încercai să le cuprinzi cu mâna și părea că te afunzi într-o coajă caldă și moale, dar ar fi fost nevoie de zeci de oameni să le dea ocolul.

De fapt, nici nu e de mirare că mintea noastră nu înțelege. Acum vreun secol și jumătate, când vestea a ajuns în Capitală, Senatul a refuzat să creadă o asemenea gogomănie, încât a fost necesară înființarea unei comisii care să pornească într-o expediție pentru verificarea informației.

Șoseaua șerpuiește spre o parcare largă, situată pe o înălțime. Era deja iarnă, așa că am schimbat încălțările ușoare cu unele adecvate, cărate special peste două treimi din lume, pentru acest eveniment și am pus pe deasupra haine călduroase. Deoarece urma să coborâm aproape un kilometru, pe poteci asfaltate, fiți fără grijă, spre cel mai mare copac de pe planetă, Generalul Sherman, care se înalță la un amețitor 84 de metri. Circumferința lui este uriașă, peste 30 de metri, pe care îi ocolești pe poteca netedă, alături de zeci de turiști, la fel de impresionați. Iar relativitatea spațio-temporală abia acum o resimți... Gigantul de lângă tine era un puiandru pe vremea când Pitagora își scria teorema. Deja matur, la ceasul victoriei lui Octavian asupra lui Antoniu a fost, la propriu, contemporanul întregii istorii scrise a lumii moderne. Aici, ești doar o efemeridă față în față cu eternitatea!

Iar aventura continuă, căci traseul te aduce în celălalt Parc, Kings Canyon, unde, după ce lași mașina în altă parcare – excelează americanii la capitolul ăsta – urmezi potecile bine gândite. Căci străbați tunelul săpat într-un sequoia căzut la pământ – sunt mulți copaci care au plătit pentru vanitatea de a fi înalți, iar vanitatea asta se vede, neagră, în trunchiurile lovite de trăsnete; și nu sunt puține – apoi vizitezi casa pe care primul locuitor american al pădurii, fermierul Hale Tharp, și-a construit-o în trunchiul altui copac prăbușit.

Iar poteca, aidoma scenariului în crescendo al unui film de acțiune, te poartă către celălat gigant, al doilea ca înălțime de pe planetă, botezat cu numele altui general - viitor președinte – Grant.

Puține mai sunt de spus. Poate doar fotografiile sculptate în daghereotipurile moderne, atunci când vor fi developate, să reîmprospăteze niște amintiri unice. Căci întreaga aventură este un unicat într-o viață de om.

Iar la întoarcerea spre Visalia, revenind în lumea caldă a verii, am privit cu uimire pe mexicanii care, după ce lucraseră o zi întreagă pe o plantație de portocali, se regrupau, cu pălăriile lor mari, cu boruri, în camioane rupte din filmele anilor ’50. Lipseau doar cei gringos, cu puștile lor, care să îi mâne...

---

VIZUALIZĂRI: 411 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI