Drumul mănăstirilor din Bucovina

TIPĂREȘTE

O vizită la mănăstiri trebuie făcută de mai multe ori în viaţă: la tinereţe, la început de drum, ca să ai de ce-ţi aminti dacă viaţa te va purta pe meleaguri străine; la maturitate cu copiii, ca să afle că nu sunt o generaţie spontanee a calculatorului care nu are rădăcini; la bătrâneţe, când eşti mai aproape de infinitul cerului albastru şi ai o altă înţelegere asupra lucrurilor durabile.

În itineraiul pe care ni-l propusesem la început, doream să vizităm cetatea de scaun a Sucevei şi palatul domnesc dar cum ziua se anunţa caniculară şi aveam experienţă din tinereţe ce înseamnă să mergi prin pietroaie pe soare arzător, am hotărât pe loc să renunţăm la Suceava şi să revedem câteva manăstiri.

Timpul şi lucrurile s-au aranjat astfel încât am ajuns până la Putna. Ne-am angajat pe DN2E spre mănăstirea Solca, distanţa faţă de Fălticeni unde am dormit fiind de 60 km. În drum am trecut pe la sanctuarul catolic de la Cacica pe care l-am văzut pentru prima oară. De la Solca pe DN2K am ajuns după 10 km la mănăstirea Arbora. Ambele drumuri au fost asfaltate şi în stare bună. Cum nu consumasem nici jumătate de zi, că - cine se scoală de dimineaţă departe ajunge - am ocolit Rădăuţiul (văzusem mănăstirea Bogdana cu doi ani în urmă) şi am urcat spre nord 30 km pe DN2E până la Vicovu de jos şi imediat la mănăstirea Putna.

Am mâncat foarte bine şi ieftin la pensiunea Muşatini pe şoseaua principală spre mănăstirea Putna: o ciorbă de zarzavat bucovineană cu smântână, o porţie de sarmale cu mămăliguţă şi o ceafă cu cartofi natur şi salată, două beri fără alcool şi două cafele au costat în jur de 65 lei.

La întoarcere în jurul Vicovului erau multe făbricuţe de pantofi dar n-am oprit neavând stare de shopping ci de mers la mănăstiri.

Seara am ajuns la cazarea oprită prin booking, pensiunea Liliana la marginea Câmpulungului despre care am scris şi am recomandat-o pescarilor amatori.

Pe unde am trecut mi-a crescut inima de bucurie văzând sate întregi cu case noi cu etaj ridicate din truda căpşunarilor şi a constructorilor. Intelectualii şcoliţi în România dau măsura pregătirii lor în străinătate, fac acolo credite, se stabilesc definitiv şi copiilor lor le e ruşine să vorbească româneşte. Din când în când îi încearcă un gând fugar că, la un moment dat la bătrâneţe cu pensia în euro, vor reveni în ţară. Oamenii cu studii mai puţine, în general cei de la ţară sunt mai legaţi de locurile de origine şi muncesc pentru acasă. Idealul lor e să-şi ridice căşi, să arate satului că nu şi-au pierdut vremea, că au făcut ceva în viaţă, că au ajuns cineva. Era iulie, lună de concediu şi aproape în fiecare curte sau mai la vedere la poartă era câte o maşină înmatriculată în străinătate. În faţa porţii câte o mamaie se fălea la vecini cu reuşita copiilor dar în casă îi plângea, că vai şi amar de ei!. Copie la indigo cu aceşti copii pribegi, pe fiecare stâlp erau cuiburi de berze, aceleaşi care reveneau an de an din ţările calde şi nu-şi părăseau culcuşul.

De la Putna am coborât o bucată pe acelaşi drum pe care am venit şi apoi din Marginea, - comună renumită pentru ceramica neagră unică în Europa, - am coborât pe DN17A spre mănăstirile Suceviţa şi Moldoviţa. A fost un drum extraordinar de frumos cu serpentine pe vreo 40 km ajungând până la pasul Ciumârna din Obcina Mare la o altitudine de peste 1130m. În punctul cel mai înalt al trecătorii este o palmă de piatră care se vede din depărtare, construită în 1968 în locul în care s-au întâlnit cele două echipe de constructori ai drumului care veneau din direcţii opuse. Spre Câmpulung, după Moldoviţa am mai trecut printr-un pas la peste 1100 m în Obcina Feredeului. Mai sunt încă două obcine importantea a Mestecănişului şi a Borodinei printre alte câteva zeci care dau peisajului o dimensiune aparte. Obcinele sunt culmi domoale de până la 1000m răsărind din şes şi multiplicându-se până departe în zări. Frumuseţea locurilor te face să crezi că eşti într-un film 3D de la National Geographic.

Închipuiţi-vă o şosea îngustă dar bună în care rulezi printre copacii ai căror crengi par să ajungă pe capotă şi din loc în loc apare câte o spărtura din care vezi nesfârşitele obcine, verzi şi domoale ca faldurile unei catifele. Liniile lor sinuoase îţi dau o linişte aparte, o stare de bine, cu totul diferită de percuţia unghiurilor ascuţite ale peisajul montan. Nu se poate reproduce în scris nici frumuseţea, nici sentimentul de bucurie pe care-l încerci stăbătând meleagurile Bucovinei, a dulcei Bucovine. S-au scris multe reviewuri valoroase despre mănăstirile pe care le-am vizitat aşa că nu voi puncta decât câteva amănunte mai puţin cunoscute. :

- Sanctuarul de la Cacica ne-a ieşit în cale printr-un indicator pe şoseaua care ne ducea la mănăstirea Solca. N-o mai văzusem niciodată. Este o biserică în stil neogotic construită în 1901de comunitatea poloneză din localitate (iniţial în mina de sare de la Cacica au lucrat mineri polonezi) şi este amplasată chiar vis-a-vis de intrarea în mină. Are o nepreţuită icoană neagră a Fecioarei Maria făcătoare de minuni, copie a celei de la Czestăchowa, donată de polonezi şi o orgă de mare valoare. În anul 2001 Papa Ioan Paul al II lea a ridicat-o la rang de basilica minor. În spatele bisericii a fost construită o grotă, copie a celei de la Loudres. În biserică au loc cele mai mari pelerinaje catolice din Moldova de Sf. Maria numite marine şi de zilele celor bolnavi.

- Mănăstirea Solca Deşi era în miezul zilei, din păcate am vizitat-o numai în exterior având lacăt pe uşă şi niciun număr de telefon la care să chemăm pe cineva. A fost construită în 1615 de domnitorul Stefan Tomşa. Este o biserică albă, sobră, fără picturi exterioare cu ziduri groase de 2m, foarte înaltă de 35m (la fel ca Dragomirna) şi ferestre înguste amplasate în susul zidurilor. Greutatea ei a necesitat protejarea cu opt contraforturi...

- Mănăstirea Arbore a fost construită în 1502 de hatmanul Luca Arbore, sfetnicul cel mai apropiat al lui Ştefan cel Mare, decapitat în 1523 împreună cu doi fii ai săi de Ştefăniţă Vodă pe care-l crescuse. Spre deosebire de alte biserici din epocă, cea de la Arbora nu are turlă având aspectul unei nave dreptunghiulare. A fost zugrăvită atât în interior cât şi în exterior de Dragosin Coman, pictor laic de geniu şcolit în Italia. Pictura interioară s-a degradat din cauză că supusă vitregiilor vremii, biserica a rămas fără acoperiş timp de un secol. Se mai păstrează tabloul votiv şi pictura din necropola familiei Arbore cât şi portrete de sfinţi cu nimburi aurite în relief. Am văzut în biserică două echipe de studenţi care cu pensula de acuarelă refăceau pictura originală. În exterior, pictura de pe peretele nordic s-a şters din cauza intemperiilor păstrându-se cea din absida şi de pe peretele sudic. Caracteristic la această mănăstire este culoarea verde închis ca fond al medalioanelor. În 1993 biserica Arbore împreună cu alte şase biserici au fost incluse în patrimoniul mondial cultural în grupul ˝ biserici pictate din nordul Moldovei˝

- Mănăstirea Putna. Am intrat în mănăstire cu sfială şi sentimentul pe care-l are pelerinul în locurile sfinte. Atât intrarea în biserică dar şi mormântul lui Stefan cel Mare erau acoperite de coroane de flori aduse cu două zile înainte pe 2 iulie când se împliniseră 510 ani de la trecerea lui în eternitate în sens istoric. Putna e o Meccă a românilor şi mă gândesc că dacă în iunie 1940 când ni s-a smuls Bucovina de nord graniţa ar fi fost trasată numai cu 15 km mai la sud, noi n-am mai fi putut spune că această mărturie a istoriei noastre ne mai aparţine. Mănăstirea Putna construită între anii 1465-1469 a fost aleasă încă din timpul vieţii domnitorului ca loc de odihnă veşnică. Iniţial zugrăveala atât cea interioară cât şi cea exterioară fost acoperită cu foiţă de aur după cum scria I. Neculce. Tătarii lui Timuş Hmielniţki au trecut mănăstirea prin foc şi sabie prin 1650 şi au stricat zugrăvelile furând aurul şi acoperişul de plumb. A fost reconstruită după 1650 de domnitorul Gh. Ştefan dar a mai suferit două incendii. Din timpul lui Stefan cel Mare se mai păstrează doar turnul clopotniţă construit în 1481 compus din parter şi etaj şi pe care se află stema Moldovei. Aici erau ascunse odoarele bisericii de furia năvălitorilor iar astăzi se ţin manuscrise de o mare valoare istorică. În muzeu am văzut acoperământul brodat cu fir de aur, argint şi mătase al Mariei de Mangop, (cea de a doua soţie a lui Ştefan înmormântată în biserică), tetraevangheliarul de la Humor (1473), ferecături de aur şi argint ale manuscriselor din sec XVI, cădelniţa oferită mănăstirii la 1470 de însuşi domnitorul.

- Chilia lui Daniil Sihastru se află la cca. 1 km de mănăstire şi e un loc de pelerinaj şi de rugăciune. Ea a fost dăltuită de schivnic ani de zile în roca dură până a căpătat forma de azi deşi unele studii spun că ar fi mai veche cu un mileniu din timpul protocreştinismului ( ca şi peşterile din Dobrogea). Chilia are o lungime de 9 m şi înălţime de 2.5 m şi cuprinde ca orice aşezământ monahal un pronaos, naos şi altar. În partea de jos se află chilia în care vieţuia sfântul. Aşa cum Luca Arbore i-a fost sfetnic nepreţuit lui Stefan cel Mare în problemele poltice şi diplomatice, Daniil Sihastru l-a apropiat de Dumnezeu, l-a sfătuit să ridice biserici şi mănăstiri, l-a îmbărbătat în momentele de cumpănă având o clară previzionare a evenimentelor ce vor urma.

Am părăsit Putna încercând să-mi aduc aminte de versurile lui Eminescu din Doina, interzisă cu stăşnicie pe vremea mea. Atât mi-a revenit în minte: Stefane Maria Ta, /Tu la Putna nu mai sta, / Las' Archimandritului/ Toata grija schitului, /Lasa grija Sfintilor/ / În seama parintilor, şi aproape de final, -aici am apelat la mentorul Googel-: Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!

- Mănăstirea Suceviţa a fost construită de fraţii Movileşti în anii 1582-1584 pe locul unde de veacuri era un micuţ schit de lemn în care a slujit călugărul Pahomie. Primul stareţ a fost chiar Gh. Movilă care s-a călugărit donând mănăstirii întreaga sa avere. Se spune că o femeie care a săvârşit un păcat neaflat de nimeni a cărat cu căruţa timp de 30 de ani piatra de construcţie pentru a-i fi iertată greşeala. Nu a fost primită să fie înmormântată în biserică dar în vârful clopotniţei s-a pus chipul ei cioplit în piatră. Mănăstirea este pictată şi în exterior, culoarea de fond fiind o nuanţă de verde-sineliu. Se crede că la prepararea culorilor după o reţetă secretă pe lângă ocru, hematită, lapis lazuli, frunze de nuc şi coloranţi organici vegetali s-a folosit ca dizolvant ţuica. O cronică din timpul lui Stefan cel Mare menţionează că Movileştii trimiteau zugravilor zeci de butoaie cu ţuică. Compoziţiile principale din exterior sunt Rugăciunea tuturor sfinţilor şi scara virtuţilor care se bazează pe credinţa populară că înainte de a. ajunge la Judecata de Apoi, sufletul trebuie să se cearnă prin vămile văzduhului. Un ansamblu pictural uriaş este Cinul împărţit în şapte registre cu ierarhiile cereşti şi pământeşti. Pictura de la Suceviţa este cel mai bine conservată rezistând timpului chiar şi cea de pe faţada nordică. Cum în acea perioadă năvălirile tătarilor erau frecvente, mănăstirea a fost împrejmuită cu ziduri groase şi turnuri de apărare căpătând înfăţişarea unei cetăţi medievale. Conform tradiţiei iconoclastice a vremii în interior este complet pictată cu scene din viaţa sfinţilor. Tabloul votiv este al domnitorului Ieremia Movilă şi a întregii familii prezentând Mântuitorului macheta mănăstirii. Mănăstirea Suceviţa a fost inclusă în patrimoniul cultural mondial.

- Mănăstirea Moldoviţa. Deşi considerată ctitorie a lui Petru Rareş, o biserică de piatră la Moldoviţa a existat din vremea Muşatinilor, înainte de anii 1400. Alexandru cel Bun şi Stefan cel Mare au înzestrat mănăstirea cu odoare scumpe. Ea a a rezistat până la începutul sec. XVI, când o alunecare de teren a distrus-o. În 1532 Petru Rareş a construit o nouă biserică la 500 m depărtare de cea care se surpase, aceasta dăinuind până în vremurile de azi. A fost împrejmuită cu ziduri exterioare şi dotată încă din sec. XVII cu un muzeu (clişarniţă) pentru păstrarea odoarelor. În 1785 sub stăpânirea austro-ungară mănăstirea a fost desfiinţată şi a suferit multe deteriorări. După 1932 a fost redeschisă şi supusă unor lucrări de restaurare. Ca arhitectură se încadrează în stilul bisericilor din timpul lui Stefan cel Mare. Are patru compartimente despărţite prin uşi solide: pridvor deschis, pronaos, naos şi altar. În interior cea mai valoroasă pictură este Răstignirea. Tabloul votiv îl prezintă pe Petru Rareş împreună cu familia. Pictura exterioară este realizată în frescă din coloranţi naturali şi pigmenţi din argilă, culorile predominante fiind roşu, verde şi galben la care se adaugă albasru din azurit.

Soarele asfinţise şi după o zi cu încărcătură religioasă şi un drum de o frumuseţe de neasemuit am ajuns la Câmpulung unde aveam cameră reţinută la pensiunea - păstrăvărie Liliana despre care am scris. Urma din nou drum peste obcine, Borşa şi valea Izei până la Sighetul Marmaţiei unde ne propusesm să vedem două obiective: mănăstirea Săpânţa Peri, cea mai înaltă biserică de lemn din Europa şi cu respect şi aducere aminte, Memorialul Victimelor Comunismului.

---

VIZUALIZĂRI: 4871 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI