Cea mai intensă vacanță din viața mea - Turcia 2019

TIPĂREȘTE

Circulă în ultima vreme pe platformele de socializare rezultatele unei cercetări psihologice, conform căreia oamenii care călătoresc des sunt mai fericiți și au o speranță de viață mai mare decât ceilalți... mai ataşați de glie, să zicem. Nu știu cât o fi de adevărat; plauzibil (și explicabil) mi se pare însă... Eu am fost întotdeauna o ducace și, din fericire, m-am însoțit cu un om clădit din același aluat. Pe copii îi educăm aidoma, învățându-i că „fiecare călătorie e o lecție de viață” și că amintirile de calitate sunt cele mai valoroase chestii pe care merită să le colecționezi. De aceea, de câte ori ni se ivește ocazia, n-o ratăm nicicum! Mai scurte sau mai lungi, „ruperile din cotidian” sunt oricând bine-venite!

Din păcate, job-ul nu-mi permite absențe prea lungi, mai ales de când sunt pe cont propriu. De obicei sfârșituri de săptămână, mini-vacanțe prilejuite de vreo sărbătoare laică sau religioasă (fiecare început de an mă prinde studiind cu asiduitate posibilele „punți”????). În plus, vacanța din februarie a copiilor, când de regulă fugim pe meleaguri mai călduțe ca ale noastre, să ne amăgim un pic cu iluzia încă îndepărtatei primăveri... Iar de câteva veri, am îndrăznit la câte o aroganță de două săptămâni lipite, una la finalul unei luni, alta la începutul lunii viitoare (pentru a distribui echitabil presiunea financiară).

Anul ăsta am zis să mai vedem și altceva decât Grecia și ne gândiserăm inițial la sudul Franței, Provence etc. Țineam foarte tare să prindem lavanda înflorită, deci s-ar fi pretat un sfârșit de iunie – început de iulie, taman perioada în care copiii noștri se găseau în focul examenelor! A picat Franța, cel puțin pe moment. Și atunci ce?

Frustrarea provocată de Revelionul petrecut în Turcia (o poveste parțial ratată, dar – precum spuneam – o valoroasă lecție de viață!) mi-a aprins mintenaș beculețul și m-a făcut să-mi amintesc că mai plănuisem cândva o incursiune cu mașina pe coasta de vest a Turciei, cu valoroasele ei situri arheologice, cu plajele nesfârșite scăldate de valuri de turcoaz, cu seculare orașe-port ale căror nume îmi aprinseseră imaginația încă din copilărie... Din fericire, Tati-șofer n-a avut nimic de obiectat (dar i-am promis că o să împărțim cât mai judicios distanțele), iar Milena a zis „DA!!! Dar mergem și în Istanbul, nu?!”. Paul nu s-a arătat entuziasmat, nici pe moment, nici mai târziu.

Aveam să fim 3, așadar. Și, ca să ne tihnească, am amânat Vacanța Mare pentru sfârșitul lui iulie și începutul lui august. Nu s-a putut sfârșitul lui iulie și nici s-o amânăm cu o lună nu se mai putea, așa că am făcut un compromis, de comun acord cu colega ce avea să mă ajute la cabinet: prima jumătate a lunii august. Am luat apoi harta și-am început a construi traseul; curând am ajuns la concluzia că, dacă era după mine, excursia asta ar fi trebuit să se întindă pe o perioadă cel puțin dublă! ???? (Așa pățesc mereu, vreau și colo, și dincolo... Cu regret, trebuie apoi să „mai tai din ele”...) După îndelungi gândeli și răzgândeli, acesta a arătat cam așa: plecare din Galați vineri, 2 august, imediat după serviciu, popas intermediar în Silistra (1 noapte) – Edırne (1 noapte) – Gokçeada (2 nopți) – Ayvalık (1 noapte) – Kuşadası (1 noapte) – Bodrum (1 noapte) – Marmaris – Ölüdeniz (3 nopți) – Kütahya (1 noapte) – Istanbul (4 nopți) – Obzor (1 noapte) – revenire în Galați duminică, 18 august. Pentru rezervat cazări, am apelat la mai vechiul prieten, booking; pe unele le-am bătut în cuie de la început, pe altele le-am mai schimbat pe parcurs, pe măsură ce ne mai venea câte o idee și itinerariul suferea vreo modificare.

Ca să trag o concluzie de etapă, vă spun cu mâna pe inimă că asta a fost excursia cea mai intensă de până acum! Turcia, așa cum am cunoscut-o de data asta, direct și nemijlocit, mi s-a părut un tărâm fabulos, unic, plin de culoare, arome, sunete! Totul e mai alert, mai activ, mai antrenant, mai ascuțit decât în oricare din celelalte locuri prin care am mai colindat! De fapt, totul e altfel, prea puține asemănări am găsit cu alte culturi și extrem de multe diferențe; unele ne-au plăcut, altele ne-au agasat, dar toate ne-au biciuit simțurile din toate părțile, fără odihnă, umplându-ne de senzații și amețindu-ne cu totul...

La un moment dat, spre final, mi-am dat seama că nu reușesc să-mi amintesc cu exactitate ce-am făcut în primele zile, că încurc amintirile, că nici măcar nu mai pot jura că acestea aparțin călătoriei prezente sau alteia, mai îndepărtate! Și m-am trezit declarând cu voce tare: „Parcă m-am născut în excursia asta, parcă așa e viața mea dintotdeauna, între o plajă și un sit arheologic!” Chiar și acum, la câteva zile de la întoarcere, mă simt încă bulversată și dese sunt clipele în care mă trezesc plonjând în vârtejul de amintiri, încercând să separ apele încă învârtejate!...

O să încerc mai departe să mă organizez și să fac un pic de lumină; în fond, să nu uităm rostul scrierilor noastre pe acest site! ???? Voi prezenta așadar traseul final și, dacă m-oi pricepe și mi-oi aduce aminte, cât mai multe informații practice și de organizare. În câteva articole viitoare, voi detalia despre locurile de cazare (care toate au fost bune sau chiar minunate, în moduri atât de diferite!), iar în altele despre obiective mai puțin sau deloc abordate pe site. Vă anunț de pe acum că nu voi insista pe „subiectele grele”, despre care „au curs râuri de cerneală”, gen Efes, Troia, Casa Fecioarei Maria etc. Poate și despre ceva mâncătorii la final aș zice câte ceva :P... Let’s go!

Ziua 1 – vineri, 2 august

N-am reușit să plecăm decât pe la ora 16, după ce am mai pus la punct pe-acasă una-alta (iar pe altele – nerezolvate – le-am lăsat în final baltă, să ne aștepte la întoarcere!). Vreme bună, voie și mai bună, avea să înceapă o nouă aventură în viețile noastre! Iu-huu!

Am ales Silistra ca loc de popas pentru că pe acolo trece drumul cel mai scurt pe care ni-l recomanda GoogleMaps între Galați și Edırne. Inițial am zis că-i prea devreme să poposim imediat după ce trecem Dunărea, dar până la Șumen, următorul oraș, mai erau vreo oră și ceva. Silistra părea prea aproape, Șumen prea departe... Între ele n-am găsit mai nimic. Până la urmă, alegerea s-a dovedit excelentă, căci bacul (47 ron) plus vama, în special cea bulgară (control mai amănunțit decât alte dăți – documente, persoane și chiar un ochi aruncat în portbagaje) au însumat o oră și jumătate. Vignetă n-am mai luat, cumpărasem una cu valabilitate de un an data trecută, în vacanța de Paști (97 leva).

Ne-am cazat la Hotel Drustar, 5*, 170 leva apartamentul cu living și dormitor, mic dejun inclus. Cina am servit-o pe frumoasa terasă a hotelului, n-a fost rău, dar se putea mai bine; a compensat însă din plin priveliștea cerului înroșit de ultimile raze de soare, reflectându-se în apele bătrânului fluviu.

Am făcut apoi câțiva pași prin zonă și ne-a plăcut tare ce-am văzut, așa că am revenit a doua zi dimineață, după micul dejun. Ne-am plimbat până la capătul parcului amenajat pe faleza Dunării (în care sunt integrate și ruinele cetății Durostor) și a trebuit să recunoaștem, cu tristețe, că-i mult mai frumos decât la noi, la Galați. Ne-am abătut un pic și spre centrul orașului, unde se află o piață imensă, pavată cu dale lucioase de piatră, înconjurată de superbe clădiri interbelice. Atmosfera era pașnică și relaxată – pensionari la taclale, mame cu copii mici, gospodine grăbite, cu sacoșe pline de la piață. Silistra a fost o surpriză mai mult decât plăcută pentru noi și un bun început de vacanță. Ba și o idee pentru o vacanță viitoare.

Ziua a 2-a – sâmbătă, 3 august

Nu ne propusesem altceva decât să străbatem Bulgaria în ritm domol, să ne oprim să mâncăm pe unde ne-o păli foamea și să ajungem la Edırne, marea necunoscută fiind timpul petrecut în vama bulgaro-turcă; citisem despre „trecut ca-n brânză”, dar și despre popasuri de ore-ntregi. De unde până de curând Tati lăsa documentarea exclusiv pe umerii mei, de la o vreme a început să-i placă să se implice și vine cu idei. „Am o surpriză pentru voi; ne oprim într-un loc!” „Ne plac surprizele!”, am chicotit amândouă.

Surpriza a fost Veliki Preslav, cea de-a doua capitală a țaratului bulgar (sec. 9-10). De fapt, numai Muzeul Arheologic (bilet de familie 12 leva), nu foarte mare, dar modern și bine organizat. Nu departe se află și situl vechiului oraș; am renunțat la „pietroaie” în favoarea Restaurantului Panorama, unde am mâncat pe cinste, ieftin și bun, ca de obicei la frații bulgari. În plus, într-un decor de vis, cu vedere la dealurile învecinate!

Am urmat traseul bine-cunoscut iubitorilor de Turcia: Ivanovo – Iambol – Elhovo – Lesovo (localitatea de graniță). Nimic notabil, drumul destul de bun, câte o groapă pe ici, pe colo, rar totuși. Pe când traversam munții din sudul Bulgariei, s-a pornit o ploaie cu spume, care a ținut și a tot ținut, de credeam că n-o să se mai oprească vreodată! La Elhovo am alimentat prima dată, 2,2 leva litrul de motorină. Până am ajuns în vamă, cerul s-a limpezit la loc și am avut destul noroc și aici, n-am stat decât vreo 40-45 de minute per total. Bulgarii controlează documentele și să nu-i fi fentat cu vigneta, turcii controlează tot, inclusiv bagajele, dacă au chef (la dus n-am avut parte, doar la întors; nimic stresant totuși). A, să nu uit! Mașina noastră fiind „pe firmă”, a trebuit să-i facem nu-știu-ce apostilă la Consulatul Turc (Constanța), legalizată și tradusă în limba turcă – a fost primul lucru de care ne-au întrebat turcii. Și să aveți Turcia trecută pe Cartea Verde a mașinii, dar asta e la mintea cocoșului...

În fine, până la Edırne mai sunt vreo 70 km de la graniță, i-am străbătut lejer și pe la 7 seara am dibuit și hotelul antamat, în buricul buricului, la doar 3 metri (!) de celebra Moschee Selimiye – Tașodalar Otel, organizat într-un conac turcesc secular, în care cică s-ar fi născut însuși marele Fatih Sultan Mehmet (mai cunoscut sub numele de Mahomed Cuceritorul). Aici am avut o cameră triplă, la 80 de euro, cu mic dejun inclus. Imediat după ce ne-am instalat, a început iar ploaia, dar nu ne-am dat bătuți, ne-am luat umbrelele și-am pornit la plimbare; cred că atitudinea noastră nu le-a dat de ales urâcioșilor de nori, căci în curând au început a se destrăma și chiar am avut parte de un frumos apus de soare, întrezărit printre minarete și vechi conace, în fumul castanelor ce se prăjeau la colțuri de stradă și în miros de porumb copt!... Și de un curcubeu pe măsură.

Primul contact cu Turcia a fost amețitor și încântător deopotrivă, mă încearcă și acum aceleași senzații amestecate din seara aceea!... Eram oarecum familiarizată cu atmosfera bazarului oriental, am mai fost de 3 ori la Istanbul, am fost în Cappadocia și astă-iarnă, cum vă povestii, în Antalya și Pamukkale... De data asta mi se părea totul mult mai viu, mai colorat, mai aromat – într-un cuvânt, mai autentic. Da, asta speram, asta căutam! Eram cu toții atât de încântați!...

Totuși, n-am uitat de chestiile organizatorice. Am scos lire de pe card, o sumă mai mare. (Aveam să plătim în multe locuri cu cardul, majoritatea cazărilor – doar în Istanbul ne-au zis cash would be better – și pe la restaurante, ca să nu mai zic de obiectivele turistice; totuși, e nevoie pe alocuri și de bani lichizi, se știe.) În plus, trebuia rezolvată problema telefonului și mai ales a internetului. După ce am trecut granița, ne închiseserăm datele mobile. Eu nu mor câteva ore fără internet, mai ales când lumea din jurul meu este un adevărat spectacol (dar pe ăilalți doi avea să-i pălească sevrajul de câte ori se așezau pe scaun la vreo cârciumă sau ajungeau la câte un hotel – primul lucru de care întrebau era parola de wi-fi). Așa că Tati a încercat să cumpere o cartelă de telefon cu nu știu câți giga incluși, doar că n-a reușit din Edırne în seara aceea, cică nu le mai funcționa „sistemul” după ora 17 (parcă). (Avea să ia peste vreo 2 zile din insulița Gokçeada.)

Când ne-am săturat de plimbat, am găsit un restaurant drăguț, unde am ocupat una din ultimele mese libere. Am fost asaltați de toată armata de chelneri, nu știau ce să ne mai întrebe și ce să ne mai ofere! Ce mi-a plăcut mult la turci e că nu trebuie să aștepți la masă aproape deloc! Mereu există porții de aperitive deja pregătite, poți să-ți alegi de acolo, una sau mai mai multe, să le împarți cu co-mesenii. Din oficiu primești pâine și apă. Între timp, poți comanda felul principal și băuturile. A propos de băuturi, în puține locuri n-am putut consuma alcoolice, în Kütahya și – culmea – undeva, în Istanbul, aproape de gara Sirkeci; în rest, peste tot – bere Tuborg sau Efes sau vin. Aici, în Edırne, aproape toată lumea din jurul nostru bea cu mare frenezie rakı, băutura lor tradițională cu anason, echivalentul turcesc al ouzo-lui elen, ce se servește rece, amestecată cu apă, situație în care devine o chestie cu aspect lăptos. Sincer, nu ne-a tentat să încercăm niciodată (de fapt, am încercat mai demult, ne-a adus un prieten cadou o sticlă și țin minte că nu ne-a dat pe spate).

Am mâncat bine, un pic prea bine (după încă vreo 2 mese din astea copioase, ne-am învățat să refuzăm meze-le, spre dezamăgirea gazdelor noastre), am ascultat și vreo câteva piese de muzică tradițională, interpretate life de o formație ce se instalase între timp în dreptul ușii, apoi ne-am îndreptat agale spre hotel.

Ziua a 3-a – duminică, 4 august

Obiectivul zilei era să ajungem pe insulă, 4-5 ore de mers, așa că ne permiteam să întârziem un pic prin Edırne, mai ales că era prima dată când ne aflam în acest oraș despre care citisem și auzisem destule. Evident, el avea multe să ne ofere, dar trebuia să fim foarte selectivi. Am început cu Moscheea Selimiye, că tot ne era vecină, iar chemarea muezinului ne întrerupsese somnul când era el mai dulce, în zori! ???? Că veni vorba, chestia asta cu muezinul poate avea doza ei de romantism oricând în timpul zilei, dar categoric nu la 5 dimineața! Cel puțin nu pentru noi, care toți stăm cam prost cu neuronul, deci și cu somnul. De acum înainte, când mai mergem în Turcia, voi ști că unul din cele mai importante criterii de căutare a unui loc de cazare va fi distanța față de cea mai apropiată moschee.

În fine, nu insist nici cu moscheea și nici nu voi scrie despre ea, căci sunt articole excelente pe site și n-are rost să devin redundantă. O să vă amintesc doar să nu uitați să vă îmbrăcați decent dacă intenționați să vizitați oricare lăcaș de cult musulman – pantaloni sau fuste peste genunchi, bluze care să acopere umerii, fetele trebuie să-și acopere părul. La o adică, au și ei niște cârpe pe care ți le pot împrumuta, dar mă gândesc că ce-i al tău e mai sigur... Eu și Milena ne-am luat de acasă câte o eșarfă, ne-am gândit că o fi bună la o adică și pentru seri mai răcoroase sau pe vapor; trebuia doar să avem grijă să nu uităm s-o strecurăm în rucsăcel. În rest, impresionantă moscheea (cea mai mare cupolă din întreaga Turcie, monument UNESCO, decorațiuni frumoase), nimic de zis, dar... Poate n-oi înțelege eu arta musulmană pe deplin (sigur n-o înțeleg), dar mie mi se pare că dacă ai văzut o moschee, le-ai văzut pe toate. Încă o dată, scuze cui are altă părere!

Ne-am decazat de la hotel și ne-am dus cu mașina la Muzeul Complexului de Sănătate al Sultanului Baiazid al II-lea, singurul obiectiv pe care țineam musai să-l văd (5 sau 10 lire biletul, nu mai știu exact; 1 euro = 6,1 – 6,2 lire). Foarte, foarte interesant, într-adevăr! Cam o oră și ceva ne-a luat, cam pe repede-nainte, dar am făcut multe poze și la un moment dat o să stau să le dezțelenesc, că merită. Am încheiat cu o cafea turcească savurată la micuța terasă de peste drum, aranjată în stil tradițional. Ca regulă generală, hotelurile din Turcia servesc preponderent ceai, uneori ness-cafe, pe care ei îl numesc cafea. Niciodată cafea turcească, adevărată. Nu știu de ce. Într-o țară cu o asemenea tradiție în prepararea și servirea cafelei, să nu existe varianta asta, măcar contra-cost! Mie nessul nu-mi place neam, așa că m-am îndopat cu ceai (n-am băut în toată viața mea cât ceai am băut acum în 2 săptămâni!) și, pe unde am avut ocazia, am completat cu câte o aromată cafea turcească...

Am părăsit Edırne, deja îndrăgostiți de el, cu promisiunea că vom reveni cândva și ne-am lansat pe celebrele drumuri naționale turcești. Am uitat să spun că întrebaserăm de cardul HGS la graniță, cu o zi înainte, vameșul ne-a zis că „peste 50 km”, dar se pare că ne-a scăpat, până la Edırne n-am dibuit niciun loc de unde să-l cumpărăm (oficiu PTT, înțelesesem). Oricum, știam că-i bun pentru autostrăzi și până să ajungem la astea mai aveam!...

Toți cei care au mai fost în Turcia laudă șoselele turcești. Într-adevăr, cam au de ce, 99,99% din ele sunt bune spre excelente. Un drum național la ei e ca o autostradă de la noi – 2 benzi pe sens plus încă una mai îngustă. Doar că din loc în loc sunt întrerupte de sensuri giratorii (cu priorități ciudate, altfel decât la noi) sau în localități de semafoare, precedate de „cocoașe” pe carosabil, care te obligă să reduci mult viteza. În fine, te obișnuiești repede cu toate. Se circulă destul de fluent totuși, chiar și acolo unde afluxul de mașini e mare, nu prea am văzut ambuteiaje. Limitele de viteză sunt cam ca la noi, dar nu prea se respectă, în general se circulă mai repede. De fapt, fiecare „bagă” cât îi permite bolidul sau... hârbul. Parcul auto mi s-a părut extrem de pestriț, am întâlnit de la mașini scumpe, de ultimă generație, până la tărtăcuțe care abia se târâie. Fiecare are locul lui sub soare, fiecare și-l cunoaște foarte bine și mi-au făcut impresia că se respectă unii pe alții.

Întâlnești tot felul de situații ciudate sau amuzante, de exemplu motoretele încălecate frecvent de 3 sau chiar 4 persoane, de te miri cum își țin echilibrul și nu se înșiră toți pe jos... Am văzut multe femei stând pe motoretă în spatele bărbatului, cu ambele picioare într-o parte. Am văzut familii întregi pe motoretă – tată, mamă cu copil micuț între ei. La noi sigur ar fi considerați iresponsabili, blamați, amendați etc. La ei e ceva normal; nu știu care o fi rata accidentelor pe șoselele turcești, dar mă gândesc că dacă astfel de situații ar fi considerate intens periculoase, atunci ar fi interzise. Noi, în 2 săptămâni, n-am văzut decât un accident pe autostradă, lângă Izmir, cu 3 mașini șifonate...

Poliția e prezentă, există și jandarmerie, în general la intrările în marile localități, am mai văzut și câte o mașină trasă pe dreapta, mai mult tiruri și camioane. Control de rutină pentru toată lumea n-am prins decât la intrarea în zona sitului antic de la Efes.

În plus, turcii au un stil de șofat „liber ales”; la ei semnalizatorul este o chestie opțională, se foiesc de pe o bandă pe alta sau îți intră în față „la mustață” fără să anunțe, depășesc pe banda din dreapta sau „călăresc” două benzi – după cum au chef. Trebuie să fii cu ochii în paișpe, asta e! Și claxonează într-o veselie; cred că pur și simplu, liniștea îi sperie!

În fine, să revenim la drumul nostru, acela către insula Gokçeada, în care aveam să poposim 2 nopți. Traseul străbate partea continentală, care se prelungește cu Peninsula Gelibolu (Gallipoli), celebru teatru de bătălii în Primul Război Mondial, ea însăși un obiectiv turistic, pe care noi însă nu-l aveam pe listă. Așa că ne-am bucurat doar de revederea inconfundabilului albastru marin și ne-am continuat drumul.

Cu puțin înainte de localitatea Eceabat, am cotit-o dreapta, spre vestul peninsulei. Am continuat pe acest drum 5-6 km și am ajuns la Kabatepe, portulețul de unde se ia ferry pentru insulă. Traversarea ne-a costat 67 lire și a inclus autoturismul plus cele 2 persoane care eram (că șoferul nu se pune, e implicit). Frecvența vaselor e cam la 2 ore, la fix, la ceasuri impare, și dintr-o parte, și din cealaltă, iar durata traversării de 80-90 de minute. Compania operatoare se cheamă Gestaş. Nu e nevoie de rezervare prealabilă, vapoarele sunt destul de mari, cala pentru vehicule are 2 niveluri, iar pasagerilor li se pun la dispoziție cabina centrală climatizată, precum și locuri pe cele 2 punți superioare. Există, bineînțeles, toalete dotate corespunzător, inclusiv cu cameră pentru schimbat bebelușii, dar și un bar de unde poți cumpăra snacks-uri sau băuturi (nealcoolice).

Precum în Thassos, pescărușii însoțesc vasul pe aproape întreg traseul, spre deliciul copiilor de toate vârstele, care le aruncă tot felul de gustări, cam necorespunzătore dietei optime ale acestor simpatice viețuitoare. Că veni vorba de mâncare și că oricum vremea prânzului cam trecuse, ne-am amăgit cu câte o boabă de fistic sărat, cu 2-3 îmbucături de sendviș, cu câte un ayran și un suc proaspăt stors de portocale (ca să nu ne stricăm totuși foamea, să ne păstrăm pentru mâncarea adevărată ce ne va fi așteptat pe insulă!). Apoi ne-am instalat pe puntea superioară, de unde am avut tot drumul sub ochi cele două cocoașe cenușii din depărtare: cea palidă, mai înaltă și mai strâmtă – insula Samotraki și cealaltă, mai lată și mai scundă, dar colorată într-o nuanță un pic mai accentuată (dovadă că era mai aproape) – Gokçeada. N-am reușit să deschid cartea pe care o strecurasem în bagaj; de fapt, am plimbat cu mine în Turcia 3 cărți absolut degeaba, simțeam că povestea pe care o trăiam era prea copleșitoare ca să pot plonja într-alta...

Am debarcat în micuțul port de pe insulă, într-un vacarm de nedescris. Am reușit să parcăm lângă o terasă și m-am dus să mă interesez dacă există legătură directă între Gokçeada și Çanakkale (citisem că acest traseu, care înconjoară capătul inferior al peninsulei Gelibolu, oferă imagini de vis!). Din păcate, nu există și deci trebuia să ne întoarcem pe unde am venit, spre Kabatepe, să traversăm din nou peninsula spre est și să străbatem Strâmtoarea Dardanele, probabil pe ruta Kiltibahir – Çanakkale.

Gokçeada este o insulă mică (aproximativ cât Thassos, dar de formă ovoidală) și totuși, este cea mai mare insulă a Turciei. Nu știu exact ce m-a atras înspre ea, dar de la început mi-a fost foarte clar că o vom include în traseul nostru. (La fața locului am aflat: atmosfera. Grecească. A aparținut Greciei, pe atunci o chema Imbros, e plină de biserici ortodoxe și de sate vechi cu iz grecesc, încă trăiesc mulți greci aici...) Am zis să-i alocăm 2 nopți de cazare, nu ne permiteam mai mult. A fost ok, o zi e suficientă ca să faci un tur aproape complet; desigur, pentru mai multă aprofundare și pentru un pic de lâncezeală, merită cu prisosință mai mult timp!

Drept bază, nu cred că puteam nimeri un loc mai bun: Dimitri Ada Evi & Restaurant (evi înseamnă „casă”), o pensiune albă cu obloane albastre, înconjurată de flori cu albine, de smochini parfumați și de rodii abia pârguite; administrată – cum altfel?! – de o familie de greci. Lucrul cel mai bun e că se afla pe un delușor cu vedere splendidă spre văile cultivate și munții din centrul insulei, dar și spre satele dinspre golful Kaleköy și, dincolo de marea cea mare, la cocoașa bătrânei Samotraki! Absolut fabulos, mai ales la apus! Aici tot o triplă am avut, cu unul dintre cele mai bune mic-dejunuri incluse, la prețul total de 152 euro.

Ziua a 4-a – luni, 5 august

Parcă n-aș detalia prea tare ce-am făcut pe insulă, merită să vă povestesc într-o postare separată, căci prea mi-a rămas sufletul pe-acolo!... Ideea e că ai de toate: plaje cu nisip fin sau cu pietre, amenajate sau absolut sălbatice, posibilitatea de a practica sporturi de apă (e una din preferatele iubitorilor de windsurfing; aveam să întâlnim chiar mulți români în zonele dedicate!), dar și sate de munte cu case de piatră, în general peisaje de vis, istorie, căprițe și pisici, mâncare delicioasă și destul de bio, localnici amabili și de ajutor. Minunat!

Vă spun doar atât, că am avut parte de câte puțin din fiecare (fără sporturi de apă, desigur). Am vizitat ruinele fortului genovez, dar și biserici și sate de munte; de la taverna care ne-a omenit am cumpărat ulei de măsline și un vin absolut fantastic, ambele producție proprie... Am zăcut un pic la soare, ne-am bălăcit în apele calde și limpezi... Am mâncat bine, bun și un pic cam mult (dar așa e în vacanță, dietele sunt pentru acasă)... Ne-am bucurat de liniștea care ne înconjura din toate părțile la căderea serii, pe terasa suspendată a cochetei noastre pensiuni, liniște întretăiată doar de lătratul vreunui câine sau bâzâitul unei gâze... sau chemarea muezinului!???? (Deși aici a fost singurul loc în care am auzit și clopotele bisericii din sat.)

... Ei, și m-aș opri aici deocamdată. Să ne tragem sufletul un pic și-apoi vom continua!...

---

VIZUALIZĂRI: 2270 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI