Un cimitir, o mănăstire și 500 de reviewuri

TIPĂREȘTE

Încep cu sfârșitul…

500 de reviewuri! E ceva, nu? Bravo, Carmen! 🔟

Gata, de ajuns cu împăunarea, e cazul să redevin modestă, așa cum sunt și cum mă știți… 😁

Dacă ultimele 3 reviewuri centenar-aniversare le-am dedicat Greciei, marea mea flebețe, iată că cel de-al cinci sutelea articol de pe AFA „m-a prins” în țara de baștină, într-un loc din Maramureș devenit faimos în Europa și în lume datorită unui cimitir neobișnuit.

Ați înțeles deja că-i vorba de Săpânța, o comună mărișoară, cu peste 3.000 de locuitori, situată la vreo 18 km vest de Sighetu Marmației, pe malul stâng al râului Tisa ce desparte România de Ucraina, de ambele părți aflându-se așezări românești multiseculare.

Săpânța a fost menționată documentar pentru întâia oară în anul 1373, fiind întemeiată de nepoți ai lui Dragoș Vodă, descălecător în Moldova și primul său voievod. Localitatea își trage numele de la cuvântul „sappus” , însemnând „brad” ori de la „zapinus” (țapin, unealtă de manevrat buștenii). Inițial, Valea Săpânței se numea Valea Bradului și la marginea nordică a satului se întinde un parc dendrologic – Livada ‒, cu aproape 40 de specii și peste 1000 de arbori seculari, unii din ei mai bătrâni de 300 de ani. Iar în mijlocul parcului se înalță Mănăstirea Săpânța-Peri.

Sfântul lăcaș e nou: a fost ridicat între 1998-2003 la inițiativa preotului paroh Grigore Luțai și în 2005 a primit o obște de maici (în prezent 6 la număr). În fapt însă, noua construcție continuă moștenirea lăsată de neamul Dragoșeștilor, cei care au ctitorit în 1391 o biserică din piatră cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail în satul Peri, azi Grușevo/Hrușevo, aflat pe teritoriul Ucrainei.

Timp de peste 300 de ani, biserica a servit drept sediu al Episcopiei Române a Maramureșului, perioadă în care aici au fost traduse pentru întâia oară în limba româna și copiate „Psaltirea” , „Evanghelia” , „Legenda duminicii” , „Codicele Voroțean” și „Faptele Apostolilor” . În anul 1404, documentele arată că trei sate și o moară au intrat în posesia mănăstirii.

Epocii de prosperitate i-a urmat însă secolul al XVIII-lea, când vechea mănăstire, suferind prigoana îndreptată de austrieci împotriva ortodocșilor, a fost parțial distrusă în 1703, în timpul răscoalei curuților, asediată din nou în 1761 și rasă în final de pe suprafața pământului în 1783.

Autocarul în care mă aflam în circuit a ieșit de pe DN 19 și a înaintat pe un drum îngust, dar asfaltat, prin pădurea care formează parcul dendrologic. Și de la distanță am zărit turla bisericii, care se poate vedea, din câte am citit, chiar și de pe malul ucrainean al Tisei.

De ce? Pentru că biserica are 78 m înălțime și „se bate” pentru supremație cu cea din Surdești/Șurdești vezi impresii, de „numai” 72 m dar construită în totalitate numai din lemn, spre deosebire de Săpânța-Peri, ridicată pe fundație din piatră.

Lăsând chestiunea topurilor pe seama altora, mai avizați decât mine, nu pot să nu amintesc totuși că Săpânța-Peri se presupune a fi cea mai înaltă biserică de lemn din întreaga lume și că în România doar două lăcașuri de cult o depășesc în înălțime ‒ Catedrala Ortodoxă din Timișoara și Biserica Romano-Catolică Sf. Mihail din Cluj.

Autocarul a oprit în parcarea umbrită, de dimensiuni generoase, după care am intrat printr-o poartă tipic maramureșeană, sculptată în lemn, în curtea vastă, curată și bine îngrijită. În dreapta e pădurea, în stânga un gard din piatră și un altul din nuiele, în fața căruia se înșiră straturi frumoase de flori portocalii.

Am străbătut fără grabă cele câteva sute de metri care mă despărțeau de biserică și am constatat că spre deosebire de mănăstirile Rohia și Bârsana, vizitate în zilele anterioare, aici sunt mai puține construcții. Am identificat altarul de vară și chiliile, dar bănuiesc că în timp vor fi adăugate altele.

Biserica, având hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, este, fără îndoială, impresionantă. A fost construită din peste 400 metri cubi de lemn, în mare parte stejar adus din pădurea alăturată, plus ceva brad. Este placată cu 8,5 kg de aur iar crucea cu 4 kg.

Are trei niveluri și acoperiș în două ape, la fel ca la Bârsana. Cele două niveluri superioare nu erau finalizate în interior, dar pe scara ce urcă la ele am văzut ghivece cu mușcate roșii, frumos aliniate pe margini.

Dacă la exterior modelul tradițional al bisericilor maramureșene din lemn a fost păstrat cu sfințenie, spațiul de rugăciune, amenajat la subsol, am avut senzația că seamănă mai degrabă cu o cramă. Dumnezeu să mă ierte! 😒Asta din cauza pereților și bolților placate cu cărămidă. În rest, am remarcat podeaua din marmură cu model în cercuri colorate, altarul cu câteva icoane, imaginea Maicii Domnului cu Pruncul de pe tavanul bolții și scaunele din lemn traforat. Toate – din câte am citit – au fost realizate de meșteri locali.

Am aprins o lumânare în amintirea morților – mult prea numeroși în familia mea 😢– și pentru sănătatea celor vii, iar după acest moment de reculegere m-am îndreptat înapoi spre parcarea unde ghidul (care nu ne însoțise) ne aștepta răbdător la umbră, așezat pe o buturugă în apropierea autocarului.

Și după câțiva kilometri am ajuns în centrul satului iar șoferul a parcat într-un spațiu mare, special amenajat, lângă care se înălța o bisericuță nouă din lemn. Surprinzătoare dimensiunile ei reduse, având în vedere întrecerea dintre maramureșeni nu numai în privința mărimii caselor, ci și a bisericilor.

Dar, apropo de case, Săpânța e un sat de oameni gospodari și bogați. La fel ca în alte așezări maramureșene, și aici mulți localnici au lucrat sau lucrează și acum în străinătate, strâng bani și-și ridică reședințe somptuoase, obligatoriu cu etaj, multe camere și bucătărie de vară unde ‒ de multe ori ‒ dorm și trăiesc, de fapt. Ca să aibă cu ce să se fălească… 😁

Este totodată și un sat turistic ‒ poate chiar prea turistic, după gustul meu. După liniștea din curtea mănăstirii, aici am fost întâmpinată de o mare vânzoleală: multe autoturisme, turiști cu nemiluita dar și mulți localnici, unii din ei veniți probabil în concediu din străinătate. Doar eram în luna august. Am văzut pensiuni și cârciumi, și o grămadă de tarabe împânzesc drumul care duce spre Cimitirul Vesel.

Ce se vinde? În primul rând cergi. Probabil că nu există casă în care să nu se țeasă astfel de covoare, spălate la o vâltoare aflată nu departe de cimitir, de care știam dar nu am avut timp să o vizitez. Etnografii susțin că inițial vâltoarea era folosită pentru îndesirea țesăturii, dar acum nu servește decât la spălat.

În afara cergilor, se mai comercializează horincă, așa cum se numește în Maramureș acea băutură tare (52-62 grade alcool, din câte am citit) obținută din struguri sau cereale și distilată de două sau chiar trei ori. Am mai văzut și ștergare brodate, coșuri împletite, basmale, ii, pălării de paie și alte obiecte ce par a fi fost produse pe plan local, dar și multe kitschuri made in China. Globalismul!!! 🙄

În fine, trecând peste faza asta, inclusiv peste horinca pe care nu am reușit niciodată (nici măcar în tinerețe) să o beau fără a suferi consecințele (dureri de cap îngrozitoare🤯), m-am îndreptat spre Cimitirul Vesel.

Am plătit taxa de 10 lei și iată-mă înăuntrul acestui unicat mondial clasat în anul 1998, la Simpozionul Monumentelor Funerare ținut în SUA, pe primul loc în Europa și pe al doilea în lume după cele din Valea Regilor din Egipt.

Se află fix în centrul satului, lângă biserica parohială, și cuprinde peste opt sute de morminte, adevărate bijuterii de artă populară, remarcabile atât prin nuanța specială (și secretă) de albastru cu care au fost vopsite crucile, cât mai ales prin epitafurile, în mare parte hazlii.

Inițiatorul acestui demers inedit a fost meșterul Stan Ion Pătraș (1908-1977; are și o casă memorială în Săpânța), la sugestia preotului greco-catolic și profesor de română și latină Grigore Riţiu. Am dubii că sursa de inspirație ar fi fost cultura dacică (așa cum se speculează pe unele site-uri), în care moartea era considerată un eveniment vesel. Poate că ideea le-a venit celor doi la un pahar de horincă… 🤣

Oricare ar fi adevărul, rezultatul este într-adevăr uimitor. Primul epitaf dateză din 1935 iar după moartea lui Stan Ion Pătraș, ucenicul său Dumitru Pop-Tincu (1955-2022) i-a continuat opera. Nu am idee dacă și acesta a transmis, la rândul său, meșteșugul unor învățăcei.

Toate crucile sunt sculptate din lemn de stejar. După tăiere, acesta este prelucrat și lăsat la uscat timp de 4-5 ani, și abia după aceea se începe sculptarea.

Pe acel fond „albastru de Săpânța” , picturile naive sunt realizate în nuanțe intense și luminoase, predominante fiind roșul, simbol al pasiunii, galbenul (fertilitate), verdele (viața) și negrul (moartea). Multe cruci sunt pictate pe ambele părți, pe o parte fiind plasată descrierea vieții și profesiei celui decedat iar pe cealaltă, cauza morții. Unele versuri conțin arhaisme și greșeli de ortografie.

Iată o parte din epitaful de pe crucea lui Stan Ion Pătraș, fondatorul cimitirului:

Alte cruci se remarcă prin umor:

Iar altele conțin sfaturi lăsate cu limbă de moarte:

Am revăzut cu plăcere acest adevărat muzeu în aer liber ce stă mărturie originalității spiritului popular românesc și filosofiei de viață a poporului nostru. Nu e deloc de mirare că este vizitat anual de mii de oameni veniți din toate colțurile lumii.

Bun, am bifat cele mai importante atracții turistice din Săpânța, dar e trecut de ora 4 după-amiaza, e foarte cald, mi-e sete și foamea îmi cam dă târcoale. Ignor langoșii și kürtős kalács oferiți cu zel la multe tarabe și caut un restaurant. Și dau cu ochii de Terasa Maramureșeană. Nici că se putea alegere mai proastă! 😞

Terasa e arhiplină, nimic surprinzător în asta. Reușesc să primesc o limonadă și un espresso și mă pun pe așteptat porția de mămăliguță cu brânză și jumări comandată. Care nu mai vine! 😩Două chelnerițe și un flăcău adolescent puși să servească atâta puhoi de lume… 

Ora întâlnirii la autocar se apropie și risc să rămân nemâncată. Mai comand o limonadă, urechile mi se lungesc, nervii mi se întind. Într-un târziu, când eram pe punctul de a mă ridica de la masă, sosește și mămăliga mea. Aproape că nu-i simt gustul, prea grăbită să o înfulec și, drept pedeapsă, la nota de plată de 51 de lei nu mai adaug nimic. Așa le trebuie! 😜

O fi Săpânța o destinație de prima mână, nu zic nu, dar faima vine și cu neplăceri.

Să nu ziceți că nu v-am prevenit!

---

VIZUALIZĂRI: 539 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI