Cheile Vârghișului - un traseu superb, pretabil pentru oricine

TIPĂREȘTE

Azi îmi revine o misiune foarte dificilă, aceea de a descrie un traseu turistic; da, da, din acelea „de mers pe jos” (mă rog, pe jos, pe sus, prin apă, peste apă...). M-a bătut gândul de a trece elegant mai departe, dar nu e genul meu, nu m-am dat în lături niciodată când a fost vorba să mă iau la trântă cu ursul (ferească Sfântul! ; la figurat, desigur, că tot veni vorba de mers prin munți și prin pădure). Mă uit la @Mika sau la @Dan&Ema sau la @Dana2008, ce ușor le vine să scrie despre așa ceva, cum li se înnoadă cuvintele, dar ei trăiesc acolo, pe cărare, printre stânci cu frunțile-n nori, respiră cu adevărat doar aer de munte, se vede asta!... Noi?! Amatori e prea mult spus... Niște oameni normali, care iubesc și respectă natura și cărora le place să-și miște picioarele, în limita „competențelor” limitate, de care sunt extrem de conștienți. Așa că, vă rog, aveți milă!

Auzisem de ceva vreme despre Cheile Vârghișului – un traseu fără diferențe notabile de nivel, nu foarte lung (cam 4 km), extrem de spectaculos. Am citit câteva mărturii, am văzut poze, filmulețe și am decis: putem și noi. Și, dacă tot ne aflam prin zonă... Sau, să zicem altfel: am calculat o zi în plus pentru șederea în Odorhei pentru a fi aproape de Cheile Vârghișului.

Ca să nu-mi prind urechile în reinterpretarea citatelor, prefer să transcriu unul ca atare: „Cheile Vârghișului reprezintă unul dintre cele mai interesante fenomene naturale din sudul Carpaților Orientali, în care se regăsesc o serie de elemente naturale de valoare excepțională din punct de vedere botanic, zoologic, speologic, paleontologic și peisagistic. În chei au fost explorate 122 de peșteri, a căror lungime însumează 7410 m de galerii. Peste rezervația naturală complexă de interes național „Cheile Vârghișului și peșterile din chei” se suprapune aproape în totalitate situl Natura 2000 ROSCI0036 – Cheile Vârghișului în suprafață de 830 de hectare, care la rândul lui face parte din aria specială avifaunistică ROSPA-0027 – Dealurile Homoroadelor.”

Am aflat toate acestea de pe unul din panourile informative presărate pe drum în mod foarte inspirat (celelalte prezintă flora, fauna, peșterile, chiar descoperirile arheologice). Traseul turistic a fost amenajat și este întreținut de către Asociația speo-turistică și de protecția naturii „Lumea Pierdută” Baraolt (www.vargyasszoros.org), printr-un proiect finanțat de MOL România și Fundația pentru Parteneriat din Miercurea-Ciuc.

Traseul este unul de tip dus-întors (cu vreo 2 bucle-variante), ceea ce înseamnă că poate fi accesat din ambele capete: cel sudic, dinspre localitatea Vârghiș (jud. Covasna) sau cel nordic, dinspre Merești (jud. Harghita). Vă recomand cu tărie prima variantă, cea pe care am urmat-o și noi; drumul de 15 km dintre Vârghiș și rezervație este excelent asfaltat pe aproape toată lungimea lui (mai puțin ultimul km) și, chiar dacă nu-i prea lat, au fost prevăzute alveole din loc în loc. Despre cealaltă variantă nu știu prea multe, parcă zic că am citit la un moment dat că n-ar fi prea grozavă.

Am lăsat mașina într-o parcare improvizată, în fața unei clădiri destul de noi după aspect, pe care scria trilingv „Centru de Vizitare” ; ușa am găsit-o însă încuiată, nimeni prin preajmă. Ne-am întors câțiva metri și am zărit în stânga un drumeag și o barieră ridicată; alături, 2 panouri de lemn, unul cu harta cheilor și regulile de respectat, altul cu prețurile practicate pentru intrarea în rezervație: adulți – 5 lei/zi, elevi/studenți – 3 lei/zi, auto – 5 lei/zi (gratis pentru locuitorii celor 2 localități limitrofe). Da, se poate intra cu auto pe drumeagul acela (pe alocuri cam desfundat) și merge încă vreo 6-700 m, până la zona de campare de sub pădure, situată chiar lângă intrarea propriu-zisă în chei.

Noi am străbătut pe jos această distanță, admirând pe dreapta pârâiașul umbrit de copaci, iar pe stânga, dincolo de poiana superb smălțuită cu mii de brândușe de toamnă, versanții împăduriți. În zona de campare n-am văzut nici corturi, nici rulote, doar vreo 2 mașini și câteva persoane adunate în jurul unui grătar. Le-am dat binețe și ne-am văzut de drum.

Vă spuneam că sunt mai multe variante de parcurs. Traseul principal (zis și Poteca Cheii) urmează curgerea sinuoasă a pârâului Vârghiș pe distanță de vreo 4 km, până în poiana numită Canton Țiglărie și este marcat cu cruce albastră. Din capătul sudic al acestuia, se desprinde traseul „punct roșu” , care urcă pe versantul din dreapta: poteca Kőcsűr – Poteca Lupilor – Capela Tătarilor; pe la jumătatea traseului principal, se desprinde tot spre dreapta, deasemenea urcând susținut, traseul „bandă galbenă” – Poteca Kőmező, ce coboară tot la Canton Țiglărie, apoi continuă spre Colțul Chirui, Băile Selters și orașul Vlăhița („punctul roșu” dă la un moment dat în „banda galbenă” ).

În fine, poate părea complicat, dar dacă vă uitați pe o hartă, lucrurile se clarifică. Noi, aflați în stadiul de nici-măcar-amatori, am procedat întru mai multe greșeli de începători: am cumpărat o hartă cu traseele turistice din Munții Harghitei, dar am uitat-o în camera de la pensiune ????; am uitat să ne cumpărăm apă ????, așa că a trebuit să împărțim resturile pe care le-am mai găsit prin mașină (noroc că ne hidrataserăm suficient la masa anterioară); și, ca să fie tacâmul complet, am uitat în mașină și lanterna de explorat peșteri ????. De unde inițial visam să ne ducem pe lângă râu și să ne întoarcem pe sus, am decis să ne întoarcem pe același drum. Oricum, nu stăteam grozav nici cu timpul, ziua de sfârșit de septembrie nu mai e chiar așa de lungă, ar fi trebuit să venim de dimineață. Ca idee, am intrat pe traseu pe la 2 și am ieșit puțin după 6 (după-amiaza, desigur).

După cum aveam să aflăm în curând, „adâncirea cheilor a avut loc în mai multe etape, ca urmare a activității corozivo-erozivă a apelor pârâului Vârghiș asupra masivului de calcar. Peșterile s-au format în paralel cu acest proces, dovadă fiind diferitele nivele de peșteri și terase. Pe lângă peșterile fosile aflate la altitudini de 5,20,40 și respectiv 70-120 m deasupra talvegiului actual, pot fi observate și diverse forme geomorfologice exocarstice, cum ar fi crestele și piramidele de stâncă, terase, taluzuri carstificate, grohotișuri și lapiezuri. Un fenomen natural demn de remarcat în Cheile Vârghișului este cursul subteran de 1,5 km al râului, materializat sub forma mai multor peșteri active, aflate în formare și în prezent.”

Poteca urmează firul pârâului, are porțiuni mai late sau mai înguste, uneori merge chiar pe lângă apă, alteori la 1-2 m deasupra acesteia, uneori e acoperită cu pământ bătătorit și frunze, pe alocuri pietroasă; nu-i un traseu greu de străbătut, dar în niciun caz nu trebuie neglijat echipamentul în care-l abordați, în special încălțările. Noi am avut amândoi niște pantofi sport (gen adidași) cu talpă destul de aderentă, dar cred că bocancii ar fi fost o variantă mai bună (atunci nu aveam, între timp ne-am achiziționat).

Din loc în loc, poteca e nevoită să se mute de pe un mal pe celălalt al râului. Cum așa?! Simplu: cu ajutorul celor 9 podețe de lemn. De reținut că doar 2 sau 3 sunt rigide, majoritatea sunt din cele ce se bălăngăne când treci pe ele. Dar toate sunt prevăzute cu bariere de protecție. Când eram mică, prinsesem frică de podețele astea mișcătoare; periodic mergeam în vizită la niște rude la țară, undeva, peste râul Buzău, pe care trebuia să-l traversăm pe un asemenea pod. Între timp, am mai crescut... Dacă atâția oameni le folosesc și nu pățesc nimic, înseamnă că-s destul de safe și pentru mine. Privirea înainte și... doar un pic de atenție! :)

Sunt anunțuri „de încurajare” din loc în loc, cum că traversezi pe propria răspundere (deh, să n-avem vorbe la proces, mă gândesc...) sau că ar fi bine ca părinții să nu-și lase copiii singuri pe pod. Sunt trecute și niște limite de greutate, dar nu mai știu exact, parcă 300 kg (noi împreună oricum nu însumăm atât, am avut totuși grijă să trecem unul câte unul). Majoritatea au câte un plan înclinat pe fiecare din cele 2 țărmuri ale apei, doar vreo 2-3 n-au. La astea e nevoie să te cațeri pe câte o aglutinare de bolovani, iar pe malul celălat să cobori un calup asemănător; aceste porțiuni mi s-au părut cele mai dificile, dar sunt scurte, nu te solicită prea mult. A, și mai e una spre capătul dinspre Merești, când trebuie să cobori o pantă destul de accentuată, ajutându-te de niște lanțuri. Nu e greu, jur!

În ceea ce privește peșterile, sunt câteva care se pot vizita. Evident, nu-i nimic amenajat, o faci tot pe propria barbă și e de dorit să ai echipament corespunzător, inclusiv o sursă de lumină (lanternă adevărată, că am înțeles că aceea a telefonului nu prea face față). Noi n-aveam, deci nu ne-am bătut capul prea tare. Plus că n-aveam nici hartă, iar la fața locului peșterile nu sunt semnalizate în niciun fel. Ba, am urcat într-una, imediat în stânga podului nr. 3 – doar eu, Tati n-a vrut să vină; mai mult ca să pozez de sus peisajul exterior încadrat de conturul găurii uriașe. Grota are și un nume, îi zice Șura Cailor (don’t ask). Multe din peșteri sunt adăpost pentru colonii de lilieci.

Cea mai mare (peste 1,5 km) este Peștera nr. 14 din Cheile Vârghișului (numită și Orbán Balázs). Am citit ulterior că aceasta poate fi accesată astfel: traversezi podul nr. 3, apoi te întorci puțin pe lângă pârâu (dreapta, cum ar veni), până dai de niște trepte improvizate ce urcă pe versant. Cea mai spectaculoasă însă e „peștera cu ochișori” ; așa am numit-o eu, amintindu-mi de niște poze pe care le văzusem cândva pe net, în care intrarea dublă în peșteră e separată pe mijloc de un fel de coloană, ca o piramidă nazală. Am fost destul de frustrată că n-am întâlnit-o pe traseu, credeam că voi da de ea „la drumul mare” și n-a fost deloc așa... Mai apoi, am luat net-ul la puricat și am aflat că peștera se numește de fapt „a tătarilor” . Tot de podul nr. 3 e legată; cu puțin înainte de pod, s-ar face un drum ce urcă accentuat în stânga, mergi cam 10 minute și dai de grotă. Deci țineți minte 3 cuvinte: podul nr. 3.

Despre flora și fauna cheilor nu știu ce să vă spun, n-am întâlnit nimic notabil (asta cred că e o veste bună, având în vedere că printre viețuitoarele zonei se numără temutul Moș Martin și temuta viperă cu corn). Ghidul de la Castelul Kálnoky ne spusese că nu trebuie să ne facem probleme dacă nu ne abatem de la cărarea marcată. Am avut oarece îndoieli, dar nici nu ne-am abătut... Totuși, la întoarcere, cât pe ce să ne stea inimile când am auzit o bufnitură puternică nu departe, în spatele nostru. Am întors privirile și am rămas cu gurile căscate: un tânăr turist, echipat cu bocanci adevărați, a vrut să șunteze un pod și a sărit de pe potecă direct în albia râului, prin care a continuat voinicește!

... Unii străbat doar o parte a cheilor și se întorc, noi le-am străbătut până la capăt, până la Cantonul Țiglărie, unde ne-am tras sufletul câteva minute în poiana parcă ruptă din povești, cu picioarele desculțe în iarbă, printre gâze și flori. Mi-a plăcut la nebunie plimbarea, deși pe alocuri n-a fost chiar simplu pentru niște neantrenați ca noi. Cel mai mult mi-au plăcut culorile râului – când verzui, când albastru-lăptos... Mi-a plăcut curgerea lui vijelioasă pe alocuri, alternând cu micile iazuri pe care le face ici-colo și dantelăria săpată în peretele de calcar alb. Ne-a plăcut, am prins curaj și ne-om mai duce!

---

VIZUALIZĂRI: 6155 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI