Catedrala Încoronării

TIPĂREȘTE

“Un popor fără cultură, e o gloată, nu o oaste. “ / Nicolae Iorga

Alba Iulia, unul din orașele cu o foarte mare încărcătură istorică și emoțională pentru noi românii, are un monument istoric și religios ce nu trebuie omis atunci când pașii ne poartă pe aici, Catedrala Încoronării sau, după1948, Catedrala Reîntregirii Neamului. I-am trecut și eu pragul cu ocazia poposirii în acest oraș ales deloc întâmplător de Adminul Amfostacolo.ro, acum când se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire și 10 ani de AFA.

Am intrat pot spune cu emoție, eram pregătită cumva căci în toamna trecută aveam planificată o vizită aici dar care nu s-a materializat, deci mă documentasem bine de atunci.

Catedrala Încoronării sau a Reîntregirii Neamului a fost primul și cel mai important lăcaș de cult ortodox ridicat în Transilvania după anul 1918 când s-a înfăptuit marea unire a provinciilor românești.

Biserica Încoronării a fost ridicată după proiectele ing. Victor G. Ștefănescu, care s-a inspirat din modelul Bisericii Domnești din Târgoviște ridicată de Petru Cercel, fratele lui Mihai viteazul în anul 1585 și despre care am scris aici, biserică ce seamănă cu Mitropolia Munteniei lui Neagoe Basarab, la care s-au adăugat elemente românești preluate de la biserica Domnească din Curtea de Argeș și biserica Sf. Dumitru din Craiova, chiar și modele ale vechii biserici a lui Mihai Viteazul, atât cât s-au mai putut afla. Influențele curentului arhitectonic creat de Ion Mincu sunt vizibile în tot complexul catedralei, atât la biserică dar și la clădirile anexe.

Am intrat în curtea bisericii trecând prin poarta de sub turnul clopotniței înalt de 58 m, porți la care stau paznici suveranii unirii, regele Ferdinand Întregitorul și regina Maria. O curte largă, aproape pătrată, destul de bine întreținută, are în mijlocul ei biserica și pe laturi construcțiile anexe unde au existat și apartamentele regale. N-am avut timp să studiez bine curtea și nici muzeul din apropiere, îmi doream foarte mult să intru în biserică acum la atâția ani de la tulburele an 1989.

Primii pași spre interiorul bisericii se fac prin pridvorul deschis, pe coloane cu motive românești, cu pardoseală de marmură și mozaicuri ușor venețiene. Deasupra ușilor înalte se află icoana de hram lucrată în mozaic a Sf. Arhangheli Mihail și Gavril iar de o parte și alta a intrării sunt patru panouri ce amintesc de tipărirea Noului Testament aici în 1648, unirea înfăptuită de Mihai Viteazul, martiriul lui Horia, Cloșca și Crișan și unitatea spirituală a românilor. Deasupra acestora se află mozaicurile sf. Pavel și a Profetului Solomon, plus încă două pe care nu le-am reținut, realizate de artistul Norocea.

În pronaos, picturile în frescă reprezentând pe Mihai Viteazul și doamna Stanca atrag privirile imediat. Tot aici sunt pangarul, scările ce duc spre cor și jilțurile regale, ultimele nu le-am putut fotografia căci erau acoperite de un grup prea insistent în a obține ceva bani.

Naosul nu este exagerat de mare dar este impresionant prin înălțime. Susținut de coloane frumoase, octogonale, cu pictura Pantocratorului în cupola centrală cu o tâmplă elegantă și cu portretele regilor și mitropoliților vremii, impune respect și pace sufletească. În lateralele ușii, în naos, la locul destinat ctitorilor, în mari tablouri încadrate cu motive neoromânești sunt pictați regii Ferdinand și Maria, împreună cu toate însemnele regale având fiecare deasupra stema Regatului României unite. Catapeteasma este din stejar lucrat în frumoase motive brâncovenești ce încadrează icoanele specifice iar partea de sus are o cruce metalică.

Pictura a fost executată de o echipă condusă de pictorul Costin Petrescu, cel despre care v-am povestit și în articolul dedicat Ateneului Român dar au contribuții valoroase și Piere Bellet și un pictor local.

Biserica în sine nu este deosebită nici în interior și nici în exterior, altele sunt mai frumoase dar este aparte ca simbol al unității naționale, pentru rolul deosebit pe care l-a avut în istoria României moderne și de aceea ar trebui vizitată de toți românii.

Cum foarte mulți dintre voi știu, anul 1914 a fost unul special atât în Europa cât și în România căci începe primul război mondial iar la noi, după fastuoasa vizită a țarului Rusiei, moare regele Carol I iar pe tron se urcă prințul moștenitor Ferdinand. O perioadă grea, incertă politic, apoi intrarea României în război de partea Antantei, invers decât își dorise regele Carol I, cel care nu putea fi rațional între dragostea față de țara de adopție pe care o ridicase în fața lumii și apartenența “sanguină” la familia imperială germană, “dacă regret ceva, este că n-am murit înainte de acest război”, Carol I. Dar destinul are regulile lui neștiute oamenilor, așa că regele Carol I trece în lumea umbrelor și a doua zi după, prințul Ferdinand, viitorul rege “Întregitorul” sau “Lealul” României și soția sa Maria depun un jurământ scurt, fără fast, regele angajându-se să fie un “bun român “ și devenind, așa cum își amintește regina Maria, “regele și regina unui popor care începuse să ne iubească…... în clipa în care Europa întreagă ardea în flăcări ce dogoreau toate granițele noastre“. Ani grei pentru sufletul proaspătului rege pe care familia de Hohenzollern la renegat. Urmează anii grei ai războiului dar și acel 1 decembrie 1918 când la Alba Iulia se proclamă unirea, apoi recunoașterea internațională obținută foarte greu, când regele Ferdinand, văzând că diplomații români nu reușesc la Congresul de Pace, și-a trimis soția la Paris să susțină cauza României, alături de celebra Elena Văcărescu (iubita lui Ferdinand, exilată la Paris pentru că legile nu i-au permis să intre în casa regală a României, să devină regină).

După ce apele s-au liniștit cumva, s-a pus problema unei încoronări demne de noile granițe ale țării, inițiatoarea și artizanul acestei serbări fiind nimeni alta decât tot regina Maria, scopul fiind dedicat țării. S-a ales, la propunerea lui Iorga, prima capitală unde s-a înfăptuit unirea țărilor române sub Mihai Viteazul, Alba Iulia, în 27 mai 1600. Se spune că încă din 1915, cineva îi profețise regelui fie să înfăptuiască unirea în veche capitală Bălgrad / Alba Iulia de azi, fie să moară ca un erou pe câmpul de luptă pentru reîntregirea neamului. Aici, pe locul unde a existat o biserică ce a fost ctitorită de Mihai Viteazul în 1597, s-a ridicat într-un timp foarte scurt, 9 luni, biserica nouă, din bani publici și donații ale familiei regale și ale politicienilor. La 8 octombrie 1922 biserica de doar 300 de locuri, așa cum s-a dorit a fi ridicată tocmai din respect pentru istorie, este sfințită primind ca hram, simbolic, Sf. Arhangheli Mihail și Gavril.

La o săptămână după sfințire are loc încoronarea lui Ferdinand și a Mariei, ca regi ai României Mari. La acest eveniment important au participat, pe lângă foarte mulți români și reprezentanți ai caselor regale europene, ai Japoniei, trimiși speciali ai SUA, mai puțin rudele lor imperiale din Rusia care plecaseră brutal spre alte lumi. Regina Maria putea fi mândră, a pus “ țara noastră pe harta lumii”, alături de regele Ferdinand și de poporul român! Catedrala Încoronării a fost ridicată în mai puțin de 1 an, apoi în al doilea an s-au lucrat decorațiile și tot ce era necesar pentru slujbă. Așa se face că în ziua de 15 octombrie 1922 are loc în biserică slujba de sfințire a coroanelor regale, în prezența regelui Ferdinand și a reginei Maria. Apoi, în fața catedralei, sub privirile mulțimii, pe un loc special amenajat, regele Ferdinand primește coroana de oțel făcută din metalul unui tun de la Plevna, coroana regelui Carol I, la care s-au adăugat trei pietre prețioase semnificând Basarabia, Bucovina și Transilvania. Momentul acesta este comentat în fel și chip căci Ferdinand a luat coroana și singur și-a așezat-o pe cap. Ferdinand era catolic dar avea obligația să-și boteze copiii în ortodoxism.

Dar nu acesta a fost motivul pentru care patriarhul Miron Cristea nu a putut îndeplini ritualul “ungerii” regelui în biserică, așa cum se dorea și-și întocmise ceremonialul după cutume vechi ortodoxe. Nunțiu papal a impus ca toată ceremonia să fie civilă, într-un loc public și după multe discuții chiar cu regele, din motive necunoscute nici azi muritorilor de rând, încoronarea s-a făcut aproape după regulile impuse de Vatican, mai puțin sfințirea coroanelor în catedrală, în prezența regelui și reginei, probabil că Ferdinand și guvernul nostru au avut motive serioase de au ajuns la acest compromis... “O acțiune fără nici un ideal, fără nici o sfințenie” cum au comentat catolicii. Și totuși atât de sfântă pentru noi!!

După ce Ferdinand și-a pus coroana, regina Maria s-a așezat în genunchi în fața lui și a primit coroana grea, făcută la Paris din aurul, se spune, transilvan donat de un moț, Pocol, 1.8 kg la care s-au adăugat pietrele prețioase, lănțișoare, multe simboluri. Coroana reginei ca și mantiile lucrate special pentru această ceremonie, respectă tradiția bizantină.

Coroana și mantiile regale cu blană de hermină, au fost lucrate după desenele pictorului Costin Petrescu și coroana seamănă cu cea a doamnei Despina, soția lui Neagoe Basarab, așa cum apare la Curtea de Argeș. Pe mantiile regale sunt stemele Munteniei, Moldovei, Banatului, Dobrogei, Olteniei și Transilvaniei, alături de cele ale familiei reginei Maria.

După “Proclamația Încoronării” citită de rege și în care promitea, printre altele, drepturi egale pentru toate etniile și cultele religioase din această țară și în care omagia actul unirii din 1918, practic ce a fost important pentru această zi istorică s-a încheiat, au urmat ceremonii obișnuite și impresionanta paradă militară la care regii noștri au participat călare, fiecare în uniforma regimentului său, prezente la defilare fiind și cele 154 de drapele zdrențuite de gloanțe, ale regimentelor ce au participat la război.

Ce v-am scris eu aici, telegrafic, cred că ar fi un minim de informație istorică. Fie că suntem regaliști sau nu, momentul încoronării primilor regi ce au înfăptuit și condus România Mare Unită, merită cunoscut și spus mai departe. Grandioasele momente ale încoronării nu au fost un moft regal ci un prilej unic de a aduce în atenția lumii țărișoara noastră. Că politicienii vremii s-au comportat întocmai ca cei de azi, au criticat, au refuzat unii să participe la solemnități, asta e altă poveste. Important a fost că cei 20 de jurnaliști străini acreditați și întregul corp diplomatic, regii, prinții, militarii străini și reprezentanții statelor care au participat la ceremonii, au aflat de existența noastră și de rolul jucat în Europa în timpul unei mari conflagrații.

---

VIZUALIZĂRI: 1238 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI