Gradinile Castelului Regal Praghez in Amurgul Auriu de Toamna

TIPĂREȘTE

Castelul Regal Praghez de mandreste cu gradini frumoase, ingrijite si apreciate de turisti si localnici. Sunt deschise din aprilie pana in octombrie, cu alte cuvinte acest week-end a fost ultimul din anul acesta cand au fost deschise. Si ca in fiecare an … am tinut neaparat sa-mi iau ramas bun.

Cine intra pe aceeasi portita pe care am intrat vara, cand am trecut in revista Belvedere, are acum in fata ochilor un peisaj cu totul diferit. Palatul de Vara este gratios ca intotdeauna, dar giardinetto este acum plin de frunze aramii, iar pomii sunt in diverse stadii de desfrunzire. Un aer elegant si oarecum trist, ca toamna in tara elfilor in volumul I din Stapanul Inelelor. Copacii uriasi plang cu lacrimi de aur, cupru si foc. Frunzele de gingko biloba au un contur ingalbenit, altfel sunt inca toate in pom. Vor cadea singure, in linistea care va domni pe aleile pietruite incepand de vineri. Copiii isi tarasc picioarele prin frunzele uscate. Sunt destule, desi lazi uriase de colectare amplasate din loc in loc sunt pline varf. Desenele in forma de flori de crin au doar niste panselute amarate, iar fantana arteziana de-abia susura. Cu ochii in lacrimi imi iau la revedere de la fagul aramiu si de la magnolia care e atat de goala incat n-o mai fotografiez.

Cobor in Pasul Caprioarelor, loc pe care nu vi l-am aratat inca, fiindca a fost inchis pe jumatate aproape toata vara. O vale naturala la poalele castelului in partea sa de nord, Pasul Caprioarelor a fost doar un sant natural de aparare pana pe vremea domniei lui Rudolf al II-lea, care l-a populat cu animale de vanatoare. Pasul Caprioarelor era format din doua parti separate de un pod solid, pe care am trecut ca sa ajung la castel. Inchis multa vreme publicului, Pasul Caprioarelor a fost deschis prima data plimbaretilor in 1999, iar in 2002 s-a dat in folosinta tunelul care strabate podul, unind partea de nord cu partea de sud a pasului.

A cobora in Pasul Caprioarelor inseamna a patrunde intr-o alta lume. Atat de aproape si totusi atat de departe de valtoarea turistica, aici este liniste, aer curat si o atmosfera de munte, de demult, de ireal. Cobor cu grija serpentinele abrupte, tinandu-ma de balustradele noi care sunt cu adevarat necesare. Odata jos, SUNT in Tara Elfilor. O statuie moderna numita Piramida Piticilor sta de straja la intrarea in tunelul luminat ca intr-un basm cu spiridusi Tunelul are si un del de “inchisoare” si fiecare isi poate imagina cine sau ce traieste acolo. La iesire asteapta o campie verde, cu paraul Brusnice pe stanga si statuia unui fel de Prometeu pe dreapta. Eu l-am numit Omul Vanturilor, negasind nici o informatie clara despre el.

Mai departe, o alta inchisoare, candva pentru ursi, iar de partea cealalta a potecii statuia Paznicului de Noapte “Ponocny” pregatit sa porneasca la drum. Paznicul, creatie a studentilor de la Arte Plastice, a fost terminat in 1925 si oferit Presedintelui Masaryk cu ocazia zilei sale de nastere. Implinea 75 de ani. Avand in vedere ca pe aici nu trec noaptea decat soldatii de paza, statuia intareste impresia de popas in Tara Elfilor, de lume paralela. Urc repede spre iesire – pe o panta mult mai putin abrupta – inspirand inca odata aerul curat, aroma de nuci a frunzelor uscate, serenitatea vaii. Mai am de parcurs Gradinile Regale Sudice.

Iar poarta Castelului, iar turisti, dar intrarea Gradinii Paradisului este in dreapta, mica prin comparatie, oarecum ferita si usor de trecut cu vederea. Odata inauntru insa, peisajul este impresionant. Partea sudica a Castelului Praghez este tivuita cu cale trei gradini insiruite una dupa alta. Coborand spre oras, trecem prin Gradina Paradisului (Rajska Zahrada), Gradina Na Valech si Gradina Hartigovska. Trecerea este imperceptibila, si nu stii unde sa te uiti mai degraba – la fatadele cladirilor care compun partea sudica a Castelului, intr-o succesiune de stiluri si decoratiuni de iedera focoasa, sau la vederea panoramica asupra orasului pe toata latura dreapta. Aici gradinile sunt mai minutios aranjate, frunzele mai aspirate, gazonul ca periuta de dinti. Si totusi melancolia toamnei isi face simtita prezenta si aici.

Ies din gradini fix la 6, ca dovada ca am prins schimbarea garzii, si trec in ultima oaza verde-aurie, Via Sfantului Vaclav (Svatovaclavska Vinice).

Via Sfantului Vaclav – si conacul denumit acum Villa Richter – sunt parte componenta a complexului Castelului Praghez. Vila, in stil clasicist, si via dimprejur au fost deschise publicului in 2008 dupa o reconstructie de durata. Aici calatorul este inconjurat de mici parcele de vie, de un bistrot unde se pot degusta diverse soiuri de vin, si de panorama asupra Orasului Vechi. Vila apare aproape cand trebuie sa cotim la dreapta intr-o coborare dulce spre scarile pe care le-am pozat ultima data la amurg dupa iesirea de la Daliborka. Ultimele raze de soare captivate de obiectiv, si un gand bun, o emotie transmisa brizei neobisnuit de calde catre aceste gradini pline de minunatii pentru ochi si suflet, gradini peste care in scurt timp se vor lasa, in tandem, linistea si frigul. La revedere, minunate gradini regale, pana la primavara!

---

VIZUALIZĂRI: 2810 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI