Mireasa cea mică din Apuseni – Cascada Vârciorog

TIPĂREȘTE

Frumoasa Cascadă Vârciorog este situată în Munţii Apuseni, în căderea Vârfului Piatra Grăitoare, în apropierea localităţii Vanvuceşti, pe Valea Vârciorog, la o distanţă de cam 4-5 km de localitatea Arieşeni şi la cam 3-4 km de drumul principal, mergând pe un drum forestier.

Am pornit dis-de-dimineaţă din Gârda de Sus, din faţa pensiunii Mama Uţa, într-o excursie organizată, 3 familii, cu o mică maşină cu motor electric şi un şofer, tinerel şi ca tras printr-un inel, care era şi pe post de ghid. Prima parte a drumului, către localitatea Arieşeni, am parcurs-o pe drumul asfaltat iar după ce am ieşit din aceasta am virat pe al doilea drum forestier la stânga. Dacă sunteți cu mașina proprie este imposibil să rataţi virajul pentru că, pe marginea drumului, este amplasat şi un indicator cu o tablă de informare, destul de mare, pe care sunt scrise mai multe informaţii despre cascadă, atât în româneşte cât şi în limba lui Shakespeare.

Se merge mai departe pe drumul forestier, uşor în urcare, marcat turistic cu punct galben, pe partea stângă fiind un curs de apă mărginit pe malul opus de un munte iar pe partea dreaptă, unde peisajul este deschis, se văd mai multe clădiri, unele case de locuit, altele pensiuni de vacanţă. La data când am trecut noi pe acolo, multe din clădiri erau încă în construcţie, atât case cât şi pensiuni. Cam după 1 km de mers, de la drumul principal, peisajul din partea dreaptă se schimbă, drumul, destul de rău de aici în acolo, intră pe o vale printre munţi împăduriţi. Dacă plouă, sau a plouat peste noapte, gropile destul de adânci ale drumului se umplu cu apă iar peste unele porţiuni ale acestuia, destul de mari, stăpâneşte „falnic” noroiul, pentru a-l ocoli, în cazul în care te deplasezi ”per pedes”, trebuind să părăseşti drumul şi să treci printre copacii de pe margine.

Aerul este foarte curat iar din loc în loc ești întâmpinat de miresme de lemn de brad proaspăt tăiat, miresme care vin de la cele câteva gatere amplasate pe marginea drumului. După cam 1 km pârâul traversează drumul şi trece în partea dreaptă a acestuia. Mergând mai departe, pârâul mai traversează de vreo două ori drumul, când pe stânga când pe dreapta dar de fiecare dată traversarea este fără vreun pod pentru maşini, aşa că de apa este mare trecerea este posibilă doar cu maşini de teren sau cu maşini cu gardă înaltă la sol. Dacă mai adaugi şi faptul că pe la fiecare trecere, a pârâului peste drum, sunt multe pietre ascunse sub apă, mai mari sau mai mici, şi mai multe gropi adânci, produse de roţile camioanelor care au rămas blocate în apă, atunci realizezi că traversarea cu maşina presupune un risc destul de ridicat. Pentru cei care merg pe jos, la fiecare traversare sunt realizate podeţe improvizate din lespezi aruncate peste pietre de râu.

Înaintea unei astfel de traversări, a râului peste drum, ghidul a oprit maşina şi ne-a spus: „Fiţi pregătiţi, ca în cazul în care rămânem blocaţi în pârâu, să vă daţi jos în apa rece şi să vă udaţi picioarele. Mașina trebuie împinsă afară din apă”. Din fericire şoferul-ghid a găsit o trasă ideală, prin apă, pe care urmând-o a reuşit să ne traverseze cu bine, spre bucuria noastră şi binefacerea şi protecţia picioarelor care urmau să ne poarte mai departe.

Ne-am oprit, cam după 4 km, într-un loc unde drumul începea să urce destul de abrupt şi se şi îngusta spre capăt transformându-se într-o potecă. „De aici mergem pe jos. Mai avem cam 500 de metri” ne-a spus ghidul-şofer, sau şoferul-ghid. Cum doriţi.

Un mic pârâu curgea în partea stângă iar poteca abruptă era mărginită de copaci care realizau din crengi un fel de tunel, asemănător ca formă cu stilul gotic, prin care se trecea mai departe. Poteca a devenit tot mai îngustă şi plină de pietre, unele ascuţite, până când am ajuns să mergem pe pietrele de pe marginea apei, fiind porţiuni unde mergeam călcând doar pe pietre din râu, lucru destul de periculos dacă sunt ude. Cursul apei, care era în partea stângă pe cum ne deplasam, realiza din loc în loc mici cascade, foarte frumoase, apa strecurându-se printre pietre şi căzând de pe acestea într-un spectacol fermecător.

După un uşor viraj la stânga, în partea dreaptă pe cum ne deplasam, peisajul s-a schimbat brusc, locul pomilor şi al vegetaţiei fiind luat de piatră măruntă asemănătoare cu cea utilizată la susţinerea şinelor de cale ferată. Aproape tot versantul era acoperit cu astfel de piatră, lăsând un loc mic de trecere între pârâu şi partea de jos a povârnişului. „Aici, spune ghidul, toată lumea ştie că au avut loc cercetări dar de fapt a fost o mină de uraniu pe care au sigilat-o şi îngropat-o”. Am încercat să trecem rapid uitându-ne oarecum îngroziţi spre grozăvia de grămadă de piatră care era într-o notă total discordantă cu frumosul peisaj. Mda, mi-am zis, încă o urmă de intervenţie „benefică” a omului asupra naturii!

Imediat după mina îngropată, poteca a reintrat în pădure şi după câţiva zeci de metri şi câteva mici căderi foarte frumoase de apă ale pârâului, am ajuns la cascadă. De la distanţă aceasta este ascunsă de brazi şi vegetaţie fiind vizibilă doar după ce te apropii foarte mult de ea, în schimb zgomotul produs de apă fiind perceptibil de la distanţă destul de mare.

Căderea de apă este foarte frumoasă, apa prăvălindu-se de la cam 15 metri înălţime, de pe o stâncă golaşă „fardată” de mama natură în culori închise, negru, cafeniu şi maro, strălucitoare din pricina apei care o udă continuu. În partea de sus, pe coama stâncii, este de asemenea plin de copaci la fel cum este şi de jur împrejurul frumoasei căderi de apă. În partea inferioară a cascadei, cam de la vreo 8 metri înălţime, şuvoiul de apă se „desface”, realizând o perdea de apă, asemenea unui voal de mireasă ceea ce-i şi consfinţeşte numele de „Mireasa cea mică din Apuseni”. Și unde este Mireasa cea mare? Pertinentă întrebare iar răspunsul, bănuiesc, este că sora ei mai mare poartă numele de Cascada Vălul Miresii, amplasată fiind pe lângă satul Răchițele.

Accesul la baza cascadei este foarte facil, deoarece locul este drept, lipsit de pietre mari, bolovani şi trunchiuri de copaci care să obstrucționeye accesul sau să pună în pericol integritatea şi sănătatea „picioruşelor” bravilor turişti. După ce apa cade de sus ea se „odihneşte” la poalele stâncii golaşe, formând un lac de mică adâncime, în care odihnesc câteva pietre împrăştiate ici-acolo, dar suficient de întins pentru a invita excursioniştii, de toate vârstele, să se descalţe şi să-şi ude picioarele într-o plimbare până la locul unde apa în cădere îmbrăţişează pietrele de jos. Sau doar aşa pentru răcorire. Dacă doreşti să rămâi cu pantofii în picioare dar vrei să ajungi la baza cascadei va trebui să te caţeri prin partea dreaptă, pe stânci printre vegetaţie, pe o potecă foarte îngustă şi abruptă ascunsă privirii de un strat de vegetaţie.

Căţăratul pe stânca golaşă a cascadei, pentru cei care doresc fotografii spectaculoase, este practic imposibilă fără echipament special de căţărare, deoarece stânca, dominată de culori închise, este foarte abruptă, în permanenţă udă şi în consecinţă este foarte alunecoasă, prizele fiind foarte greu de realizat.

Am petrecut câteva zeci de minute bune în aerul răcoros şi curat ce răzbătea dinspre cascadă, răcorindu-ne picioarele în apa rece, după care am pornit înapoi spre maşină. Am trecut iarăşi rapid şi cu teamă pe lângă mina părăsită gândindu-ne la periculosul metal aducător de moarte, am mai admirat odată frumoasele mici căderi de apă şi ne-am îmbarcat în mica maşinuţă ecologică pentru drumul de întoarcere. Cu pumnii ţinuţi strânşi, în maşină, am trecut prin traversările de apă de pe drumul forestier, gândindu-ne cât de neplăcut ar fi să trebuiască să împingem maşina pentru a o scoate din apă în cazul în care ar rămâne împotmolită.

Cina am servit-o la pensiunea Mama Uţa, unde se spune că se mănâncă foarte bine, preţurile fiind acceptabile iar mâncarea foarte bună. Stăteam la masă şi depănam întâmplările zilei, întunericul punând încet stăpânire peste frumoşii Munţi Apuseni, de acolo din vale, unde este pensiunea şi unde umbrele nopţii se instalează cu grabă, cerul nopţii încă luminat de un soare somnoros, părând de smarald.

În discuţii am pomenit şi de mina de uraniu, spunându-le prietenilor, la glumă, că de te expui la uraniu organismul se încarcă cu energie iar noaptea emană lumină, strălucind precum un licurici. Au râs cu toții de glumă dar în timp ce serveam felul doi, în liniştea creată de actul hrănirii, ne-am surprins unii pe alţii spionându-ne prosteşte cu coada ochiului: „Dacă ne-am iradiat? ”

---

VIZUALIZĂRI: 4343 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI