Două zile la Hotel - Casa Românească din Căciulata

TIPĂREȘTE

În timp ce mă aflam acolo, îmi spuneam: imediat ce agung acasă voi scrie impresiile despre Hotelul Casa Românească de la Căciulata. A trecut însă mult timp până să mă apuc de scris. Motivele întârzierii cred că nu au importanță prea mare, așa că nu le spun.

Așadar, în perioada 15 -17 iunie. 2016, am fost cazat la Hotelul Casa Românească de la Căciulata, unde am participat la o întâlnire colegială. Am mers acolo plecând dintr-o comună ardeleană situată pe Valea Superioară a Mureșului, nu departe de orașul Reghin unde de regulă îmi stabilesc reședința pentru perioada de vară adică, reședința mea de vară e la țară. Pentru a ajunge la locul întâlnirii, am urmat traseul Reghin – Tg. Mureș – Târnăveni – Mediaș – Sibiu – Tălmaciu – Căciulata. În mod obișnuit și mers continuu, această distanța se parcurge în aproximativ patru ore. Noi ne-am oprit însă în Tg. Mureș, unde am întârziat aproape două ore.

Traseul este unul destul de frumos. Cu excepția distanței de la intersecția Ungheni-Mureș, până la ieșirea din Târnăveni spre Mediaș, aproximativ 40 km, drumul este foarte bun și oferă imagini și peisagii atrăgătoare. Plantații de viță de vie pe dealurile din marginea drumului de la Cerghid spre Târnăveni, localități rurale foarte îngrijite și curate care scot în evidență spiritul gospodăresc local, de asemenea drumul trece printre dealuri acoperite de păduri de fagi și stejari. Tot pe acest traseu, se află Cetatea Slimnic, situată în localitatea cu același nume, un obiectiv istoric care îți trezește curiozitatea din primul moment în care il vezi din mersul mașinii. Nu am oprit să-l vizităm, ca să nu lungim prea mult timpul pe drum pentru că până la ora 17.00, trebuia să ajungem la hotel.

Ceva despre cetatea Slimnic, voi spune totuși, pentru că din curiozitate, după ce ne-am întors de la Căciulata, am căutat câteva informații despre acest edificiu. Așa am aflat că istoria cetății începe de prin secolul XIII când pe locul unde se află aceasta a început construcția unor fortificații cu ziduri din piatră în scopul apărării graniței de nord a Scaunului Săsesc Sibiu, de atacurile ce veneau dinspre nord. Atacurile nu au fost puține și au venit nu numai din nord, ci din toate direcțiile, iar fortificațiile au fost distruse de multe ori. De aceea în secolele XIV și XV, zidurile au fost refăcute, dar pentru ridicarea lor, s-a folosit cărămidă arsă. Așezarea de la baza dealului pe care se află cetatea, acum comuna Slimnic, era locuită de sașii care au colonizat zona la începutul anilor 1200, venind din Germania. În limba germană, cetatea se numea Stolzenburg (Cetatea Mândră). Se pare însă că această denumire nu provine de la mândria ei, sau a locuitorilor zonei, ci după denumirea locului de unde au venit sașii care sa-au așezat acolo. De-a-lungul istoriei sale cetatea și locuitorii ei au trecut prin multe încercări grele, ceea ce a făcut ca multe din lucrările de construcție, să nu fie finalizate vreodată. Există multe legende foarte interesante despre această cetate și ar fi multe de spus despre ea, dar nu acesta este subiectul articolului, așa că revin la povestirea despre Casa Românească.

Hotelul Casa Românească, care poate fi numit și Complexul Casa Românească se află pe partea dreaptă a drumului, la circa 200 m de la intrarea în Căciulata, mai exact de la punctul de unde începe Centura Călimănești, venind dinspre Sibiu, adică locul de unde șoseaua spre Rm. Vâlcea, trece peste Râul Olt la barajul lacului de acumulare.

Hotelul are în față o parcare suficient de mare. Aceasta este destinată mai mult clienților care se află în tranzit și opresc doar pentru a servi masa, sau celor care vin să petreacă o seară la frumosul restaurant cu decorațiuni rustice al hotelului. Pentru cei ce vin să rămână peste noapte, sau pentru perioadă mai îndelungată, la hotel, există parcarea din curtea interioară a acestuia care asigură un număr suficient de mare de locuri de parcare.

Ajunși la hotel am lăsat mașina în parcare și ne-am îndreptat spre recepție, pentru cazare. Drumul către aceasta este puțin derutant. Intrarea se face printr-o ușă grea din lemn masiv ca de cetate, pentru deschiderea căreia ai nevoie de mușchi ca să tragi de ea și să o deschizi, iar după ce ai deschis-o, te trezești într-un hol întunecos de unde, pentru a ajunge la recepție trebuie să urci o scară în spirală care te duce în holul recepției.

Am primit camera 208, aflată în corpul ”B” al complexului, o cameră foarte bună, spațioasă, cu pat matrimonial și baie foarte mare. Are balconul cu vederea spre curtea interioară a complexului, unde se află piscina cu apă termală, în care se face baie și după lăsarea întunericului, la lumina reflectoarelor. Pentru că a venit vorba despre piscină trebuie să spun că hotelul mai are și o piscină acoperită, care poate fi văzută în pozele pe care le voi atașa. Din balconul camerei se văd munții care înconjură zona în care se află hotelul. Sunt cei doi versanți, despărțiți de râul Olt care la Căciulata este destul de mare, colectând și apele ce provin din văile ce străbat cele două șiruri de munți care formează defileul Văii Oltului.

După ce ne-am instalat în cameră, am coborât din nou în holul recepției unde organizatorii întâlnirii ne-au comunicat programul și apoi s-a intrat la restaurant pentru servirea cinei. La intrare am fost întâmpinați de ospătăresele localului îmbrăcate în costume naționale, care ne-au primit cu țuică în ulcele de lut și slănină afumată. Și una și cealaltă au fost deosebit de bune iar cum mă consider un cunoscător a ceea ce înseamnă palinca, am rămas surprins că țuica vâlceană era la fel de tare ca palinca ardelenească. M-am dumirit abia la cina din a doua seară când am aflat că de fapt țuica din prima seară, era palincă adusă de unul dintre colegii participanți, de undeva de prin zona Sibiului. Slănina era însă vâlceană în mod sigur.

Restaurantul este foarte mare și cred că încap în el aproape două sute de persoane. Așa cum am mai spus ceva la începutul articolului, acesta este foarte frumos, decorat în întregime în lemn, și se potrivește foarte bine cu zona în care este amplasat întregul complex. Restaurantul mai are două terase în aer liber, iar pe una dintre ele în cea de a doua seară s-a organizat cina festivă, pentru grupul nostru. La terasă exista orchestră, și o cântăreață de muzică populară, care cânta destul de bine, dar are în repertoriu numai cântece specifice zonei.

În ceea ce privește mâncarea, pot să spun că meniul oferă un sortiment bogat de feluri de mâncare alcătuit astfel în cât să satisfacă gusturi diferite, iar bucătăria restaurantului oferă și specialități tradiționale românești.

Pentru noi, fiind vorba de un grup organizat, la masa de prânz și la cea de cină a existat un meniu prestabilit, fiecare participant alegând încă de la înscrierea pe lista de participare, meniurile preferate, la alegere din cinci, cam la fel ca la întâlnirea noastră de la Cinciș. Pentru micul dejun fiecare a putut să aleagă pe loc, dintr-un meniu foarte bogat ceea ce dorea. Și avea ce să aleagă, brânzeturi, ouă gătite după dorință, mămăliguță cu brânză și smântână, salam, preparate tradiționale din porc, slănină, măsline, lapte dulce sau iaurt, etc.

Personalul restaurantului s-a dovedit foarte atent cu noi, servind mâncarea repede, deși eram destul de mulți la masă, atât la mesele de prânz cât și la cele de cină și mic dejun. Și personalul de la recepția hotelului a fost la fel atent răspunzând cu promptitudine solicitărilor noastre.

Care sunt obiectivele de interes ale zonei.

Desigur, primul lucru despre care trebuie vorbit este despre renumitele stațiuni balneare, Călimănești și Căciulata cunoscute, atât pentru bazele de tratament care există aici, cât și pentru renumitele izvoare cu ape termale și netermale, folosite pentru tratarea afecțiunilor gastro-intestinale, de rinichi și chiar reumatice.

Zona oferă însă și alte puncte de interes pentru turiștii care merg acolo. Astfel este de amintit Parcul natural Cozia care reprezintă o zonă montană cu o mare diversitate de vegetație, păduri, pajiști și fânețe, forme de relief foarte variate, văi, creste, peșteri, ceea ce oferă cele mai atractive locuri pentru iubitorii de drumeții.

De foarte mare o atracție se bucură însă așezămintele religioase aflate în zonă, respectiv Mânăstirea Cozia, Mânăstirea Turnu, Mânăstirea Stânișoara și Schitul Ostrov.

Dintre acestea, noi am vizitat, Mânăstirea Cozia și Mânăstirea Turnu.

Mânăstirea Cozia, se află peste drum de Hotelul Casa Românească, așezată pe malul drept al Oltului care îi scaldă zidurile. Aceasta este o ctitorie a voievodului Mircea cel Bătrân și a fost construită între anii 1388 – 1393. Se spune că pe toată perioada ridicării acestui edificiu monahal, domnul Țării Românești ar fi fost îndrumat asupra lucrărilor de construcție de duhovnicul său care se numea Nicodim și care ar fi și ținut slujba de sfințire a acesteia.

La început edificiul a purtat numele de Mânăstirea de la Nucet, abia mai târziu dobândind numele de Cozia, pe care l-a luat de la muntele Cozia aflat în apropierea mânăstirii.

În cele aproape șapte secole de existență, mânăstirea a suferit nenumărate modificări și lucrări de reparații prin grija domnitorilor care i-au urmat lui Mircea Cel Bătrân. Lucrări de întreținere și reparații ale mânăstirii s-au făcut chiar și în perioada comunistă, iar după 1989, a fost construite noi corpuri de clădire.

În biserica Mânăstirii Cozia, se află mormântul lui Mircea cel Bătrân și cel al mamei lui Mihai Vodă Viteazul.

Mănăstirea Cozia a cunoscut și momente neplăcute. Astfel, între 1879 - 1893 autoritățile au transformat-o în pușcărie, iar în timpul primului război a devenit cazarmă iar biserica a fost transformată în grajd pentru cai.

Vis-a-vis de poarta de intrare a mânăstirii se află Bolnița Sfinții Apostoli. Aceasta a fost ridicată de de Radu Paisie fost domn al Țării Românești între 1535-1545 iar alături de ea se află Cimitirul Eroilor de la Călimănești, căzuți pentru apărarea Patriei în primul război mondial.

Pentru că nu prea știam ce ar putea fi această bolniță, și mai ales care ar fi rostul ei, am încercat să mă documentez puțin cu ajutorul internetului și astfel am aflat că ”bolnița este un fel de infirmerie, sau spital, construite, sub forma unei biserici mai mici, pe lângă pe lângă anumite mânăstiri. Aceasta este destinată călugărilor bătrâni şi bolnavi care nu mai pot participa la programul liturgic desfăşurat în biserica principală a mănăstirii, aceste biserici având totodată şi funcţiunea de capele de cimitir” Denumirea de bolniță, provine din slavonă, (больница, bolinița).

Pe malul stâng al Oltului, la aproximativ 3 km în amonte de mânăstirea Cozia se află Mânăstirea Turnu. Aceasta este un așezământ monahal total diferit de celelalte așezări de acest gen, care sunt înconjurate de ziduri și garduri înalte pe care atunci când le vezi te gândești că te afli în fața unor cetăți. Chiar dacă clădirile aflate aici au ca stil de construcție multe elemente comune cu restul mânăstirilor din zonă, faptul că Mânăstirea Turnu este o mânăstire deschisă, fără nici un fel de împrejmuire, așezată într-o zonă de verdeață, între stânci și un versant al muntelui care se mărginește cu malul stâng al Oltului, te face să trăiești un sentiment aparte de liniște din prima clipă în care pui piciorul pe domeniul mânăstirii.

Pentru a ajunge la Mânăstirea Turnu, trecerea peste Olt se face peste barajul hidrocentralei și apoi se ia stânga pe dumul pietruit aflat chiar pe malul Oltului. Drumul trece prin două sau trei tunele săpate în stâncă, și se sfârșește chiar la intrarea pe teritoriul mânăstirii. Spun ”pe teritoriul mânăstirii”, pentru că așa cum spuneam mânăstirea nu este împrejmuită și astfel socot că spunând ”se sfârșește în curtea mânăstirii” ar însemna să mă contrazic pe mine însumi. Este permisă intrarea cu mașina iar parcarea se face în poiana din apropierea clădirilor, la umbra sălciilor pletoase aflate pe marginea ei.

Istoria acestui lăcaș de cult, începe la sfârșitul veacului al XV-lea, sau începutul celui de al XVI-lea, când din nu se cunoaște ce motive, câțiva călugări de la mânăstirea Cozia, sau retras în zona actualei mânăstiri Turnu, unde și-au continuat viața monahală ca pustnici, trăind în niște chilii săpate în stâncă, și apoi în colibe și case din lemn. Este de reținut numele a doi dintre ei, anume, Daniil și Misail. Se spune că spre mijlocul secolului al XVI-lea, numărul pustnicilor în zonă a crescut, ceea ce l-a determinat pe călugărul Misail să construiască acolo, o biserică din lemn. După câțiva ani, un anume Varlaam, egumen al Mânăstirii Cozia, și mai târziu Mitropolit al Țării Rânești, îi îndeamnă pe acești pustnici să se adune la un loc și să își continue viața monahală, sub formă de obște statornică sub oblăduirea Mânăstirii Cozia. Când ajunge Mitropolit al țării Românești, Varlaam construiește pe locul bisericii de lemn, una din piatră și cărămidă, așezând sub ea, moaștele cuvioșilor Daniil și Misail.

Astfel se ajunge la o așezare monahală de sine stătătoare, care apoi, s-a dezvoltat prin munca și strădaniile membrilor acestei obști monahale, precum și cu sprijinul unor domnitori ai Țării Românești și al unor înalți prelați ai Bisericii Ortodoxe.

De-a-lungul vremii, nici Mânăstirea Turnu nu a fost ferită de evenimente neplăcute, având de suferit destul de mult de urma unor cutremure și incendii care s-au abătut asupra ei.

Închei spunând că recomand cazarea la Hotel Casa Românească și vizitarea zonei pentru o vacanță oricât de scurtă.

---

VIZUALIZĂRI: 6005 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI