Prin Belém, cartierul aparte al Lisabonei

TIPĂREȘTE

Mi-am dorit mult să ajung în Belém chiar dacă timpul nu era chiar aliatul perfect al minivacanţei noastre lusitane, însă mi se părea de neconceput să nu văd Torre de Belém sau Mosteiro dos Jerónimos sau să nu încerc vestitele Pastéis de Belém. În plus, faima acestui cartier situat aparte, la 6 km vest de centrul Lisabonei, ca loc din care au plecat temerarii navigatori să exploreze lumea, atrage ca un magnet.

Aşadar, a doua zi de dimineaţă, cu lecţia învăţată de la gazda noastră, Carolina, ne-am înfiinţat în staţia de tramvai din Praça do Comércio de unde am luat tramvaiul 15E, însă modalităţile de a ajunge în Belém nu sunt limitate la acesta, ci se poate lua autobuzul, trenul sau chiar un vas de pe Tejo. Tramvaiul şi autobuzul sunt incluse în Lisboa Card, aşa că pentru noi erau de preferat.

Am petrecut o zi întreagă în Belém, însă total insuficientă pentru a-l străbate cât de cât, într-o zi abia îţi poţi face idee despre această parte a Lisabonei care musteşte de istorie, obiective, monumente, muzee, lăcaşuri de cult, dar şi de parcuri, grădini, cafenele devenite branduri. Dar, pentru un prim contact cu această glorioasă parte a capitalei portugheze ne-am declarat mulţumiţi, poate şansa ne va mai surâde şi altă dată şi vom reveni.

Despre Belém, câteva cuvinte

Aflat lângă locul în care fluviul Tejo este gata să îmbrăţişeze Atlanticul, acest cartier plin de farmec şi de o complexitate evidentă, se mândreşte cu o istorie milenară.

Demult, în secolul al XIII-lea, în locul în care este astăzi Belém nu exista decât un mic port care se chema Restelo, nume pe care-l mai poartă azi partea nordică a cartierului. Numele de Belém l-a căpătat în jurul anilor 1500, după ce zona a început să se dezvolte în urma expediţilor de succes ale navigatorilor portughezi. Atunci, regele Manuel I a rebotezat-o în Santa Maria de Belém (echivalentul portughez al cuvântului Bethleem).

În veacurile următoare, Belém a atras aristocraţia oraşului care şi-a ridicat aici palate, iar în perioada ce a urmat cutremurului devastator din 1755 care a distrus mai mult de trei sferturi din Lisabona, Belém a devenit reşedinţă regală.

În zilele noastre, Belém este destul de diferit faţă de restul Lisabonei fiind plin de parcuri, pieţe mărginite de spaţii verzi, largi, cu alte cuvinte mult mai aerisit, aşa încât o vizită se transformă imediat într-o activitate foarte agreabilă.

Turnul Belém

După circa 20 minute de mers cu tramvaiul, am coborât în staţia Largo Princesa, depăşind superba Mosteiro dos Jerónimos, cu gândul de a începe ziua cu primul nostru obiectiv: Torre de Belém. Am traversat autostrada N6 şi calea ferată pe o pasarelă pietonală de pe care se zărea silueta turnului, apoi am avut de parcurs Jardim da Torre de Belém pentru a pica exact în faţa monumentului. Cum în noaptea de dinainte plouase semnificativ, pe jos încă nu se uscase definitiv, ba chiar erau pe alocuri şi bălţi, iar gazonul din grădina ce-o luasem la pas era şi el umed. Nu mă gândeam că episodul ăsta ne va afecta această vizită pe care o aşteptaserăm amândoi cu interes şi nerăbdare.

Pe Tejo atmosfera era încă vaporoasă, Ponte de 25 Abril şi statuia Cristo Rei, de pe malul celălalt al fluviului, se zăreau uneori în ceaţă, în timp ce norii degajau cerul încetul cu încetul lăsând loc soarelui să strălucească. Ajunşi în faţa turnului, elanul ni se taie instantaneu văzând intrarea pe pasarela de acces închisă cu un cordon. Ne-am dat seama că trebuie să ne mulţumim cu exteriorul, să-l admirăm din ce unghi dorim. Nici măcar nu aveam pe cine să întrebăm ce şi cum, aşa că am început să ne foim pentru a-l surprinde frumos în fotografii.

Turnul este un exemplu splendid de arhitectură în stil gotic manuelin construit în jurul anilor 1500 în scop de apărare pe o insulă în mijlocul fluviului Tejo. Ulterior, cutremurul din 1755, a afectat şi cursul fluviului determinând ataşarea acesteia lângă malul apei. Ridicarea turnului s-a realizat în contextul în care, datorită descoperirilor geografice şi politicii navale portugheze, Lisabona ajunsese un punct de oprire obligatorie pe rutele comerciale internaţionale. Era nevoie de o fortăreaţă robustă cu scop defensiv, care să protejeze Lisabona de piraţii englezi şi olandezi. Astfel, regele Manuel I a desemnat cu această treabă destul de laborioasă pe unul dintre arhitecţii experimentaţi ai imperiului, iar lucrările au durat cinci ani.

În 1520, lisabonezii au putut vedea o construcţie impozantă, cu un bastion zvelt şi un turn pe cinci niveluri, înalt de 30 de metri. Ideea este că a rezultat o capodoperă care încorporează posturi de observaţie în stil maur, loggii veneţiene cu motive decorative cu deschizături, ornamente complicate, totul într-o armonie perfectă. Cea mai împodobită faţadă este cea sudică, pe care se găseşte o graţioasă statuie gotică a Fecioarei cu Pruncul (Nossa Sehnora do Bom Sucesso). În ciuda faptului că Turnul Belém este o structură de apărare, el radiază frumuseţe şi eleganţă.

În apropierea turnului se află o reproducere la scară redusă a acestuia cu explicaţii în Braille, realizată pentru vizitatorii nevăzători.

De-a lungul timpului, turnul şi-a pierdut rolul de apărare, devenind far, punct vamal, închisoare şi chiar staţie de telegraf. Din 1983 este înscris în patrimoniul mondial UNESCO şi reprezintă, fără îndoială, unul dintre simbolurile Lisabonei.

Biletul de intrare costă 6 €/persoană, însă posesorii de Lisboa Card au accesul inclus spre acest obiectiv, iar orarul obişnuit este destul de flexibil: zilnic după orele 10,00 până la 17,30 sau 18,30 depinde de anotimp.

Monumentul Descoperirilor (Padrão Dos Descobrimentos)

Dezamăgiţi că n-am putut vizita turnul în interior, ne-am luat tălpăşiţa pe faleză, apoi pe lângă Doca do Bom Sucesso pentru următoarea noastră destinaţie: Monumentul Descoperirilor care se zărea nu prea departe. În drum, pe promenadă, am întâlnit şi Farol de Belém, adică farul, pe urmă am ajuns în preajma monumentului căruia i-am dat roată să-l putem observa mai bine în măreţia sa.

Acesta a fost construit în forma de proră a unei caravele ce se îndreaptă spre fluviu având de-o parte şi de alta 34 statui ce reprezintă personalităţi de seamă din istoria navigaţiei, poeţi, exploratori, cruciaţi, cartografi, şi membrii ai familiilor regale, culminând cu prinţul Henric Navigatorul aflat în partea de sus a vârfului ambarcaţiunii ţinând în mâini o corabie. Singura figură feminină din pleiada aceasta este cea a mamei lui Dom Henrique, regina Filipa de Lancaster.

Monumentul este omagiul adus marilor exploratori, oameni ai călătoriilor pe apele oceanelor şi ai monarhilor care le-au susţinut acţiunile, şi fost inaugurat în 1960 pentru a marca 500 de ani de la moartea lui Dom Henrique Navegador (infantele Henric Navigatorul), deși fusese ridicat cu douăzeci de ani mai devreme într-o piață alăturată, apoi strămutat.

Date tehnice

Am dat să urcăm treptele pentru a ajunge la casa de bilete, dar ni s-a spus să aşteptăm că vom fi invitaţi, neavând voie simultan decât zece vizitatori pe timp de pandemie. Am beneficiat de reducerea de 20% prevăzută de Lisboa Card, achitând biletele: 4,80 €/persoană. Apoi ni s-a explicat că interiorul monumentului este împărţit pe trei niveluri, urmând a urca cu ascensorul direct pe terasa panoramică unde trebuia să fim doar membrii unei familii din motive de covid, apoi coborând pe scări la fiecare nivel dorit.

Parterul cuprinde un auditoriu (cu expoziţii multimedia ce acoperă tematica istoriei oraşului Lisabona-acum cartierul Belém era subiectul), al doilea nivel adăposteşte două săli de expoziţie, în vreme ce alte patru săli sunt situate la al treilea nivel. Vârful monumentului este adesea folosit ca punct de belvedere, întrucât oferă privelişti minunate asupra cartierului Belém, Turnului Belém, a Mănăstirii Jerónimos, dar și a fluviului Tejo. Într-adevăr, perspectiva oferită de pe terasa monumentului te lasă cu gura căscată.

De asemenea, tot de pe terasa monumentului se poate admira în toată splendoarea sa, Roza Vânturilor (Rosa dos Ventos) , un imens mozaic, foarte frumos, aflat în fața intrării ce reprezintă harta lumii pe care sunt marcate rutele desoperirirlor făcute de exploratorii portughezi, precum și fostele cuceriri și posesiuni ale imperiului. Roza Vânturilor a fost primită în dar, tot în 1960, de Africa de Sud în semn de recunoștință față de Portugalia.

Roza Vânturilor este superbă chiar și de la nivelul solului, aveam să constatăm și când am coborât din monument și ne-am „plimbat” printre continente și țări, să vedem de curiozitate ce cuprinde.

Mosteiro dos Jerónimos (Mănăstirea Jerónimos) și Jardim da Praça do Imperio

După ce am admirat Roza Vânturilor și Doca de Belém, ne-am îndreptat spre Mosteiro dos Jerónimos, luând-o prin larga Jardim da Praça do Imperio, grădina ce precede intrarea în complexul mănăstirii. Un mix de enorme spaţii verzi bine îngrijite, fântâni complicate, statui interesante, o ancoră uriaşă, flori şi copaci ornamentali, toate laolaltă, cam aşa s-ar putea descrie Jardim da Praça do Imperio prin care am traversat în calea noastră către splendida Mosteiro dos Jerónimos care ne lăsase cu răsuflarea tăiată chiar de cum o zăriserăm din tramvai, acum că ne apropiam de ea, emoţia devenea mai mare.

Edificiul este de fapt un complex enorm care cuprinde mănăstirea propriu-zisă şi biserica aferentă ridicate începând cu anul 1501, cărora le-a fost adăugată aripa vestică în secolul al XIX-lea, o construcție foarte lungă și impunătoare, ce găzduieşte Museu Nacional de Arqueologia şi Museu de Marinha, aşa încât ochii erau cu adevărat impresionaţi în faţa unor asemenea monumente.

Mosteiro dos Jerónimos este simbolul epocii de aur a Portugaliei, în egală măsură o bijuterie a stilului manuelin şi a arhitecturii universale. Regele Manuel I a dat ordin să se ridice această mănăstire grandioasă ca mulţumire pentru succesul expediţiei lui Vasco da Gama în India. Finanţarea era asigurată din impozitul pe mirodeniile aduse de peste mări şi ţări. În felul acesta, monarhul îşi respecta jurământul pe care-l făcuse de a construi un lăcaş măreţ în locul bazilicii ce exista (Ermida do Restelo, fondată de Dom Henrique), unde Vasco da Gama şi echipajul său îşi petrecuseră în rugăciune ultima noapte înainte de îmbarcarea din 1497, spre Răsărit.

Edificarea a durat nesperat de mult, se spune că aproape o sută de ani, iar lăcaşul a fost închinat Virgen de Belém, rezultând o capodoperă a stilului manuelin. Pentru cea dintâi etapă l-a avut drept arhitect pe Diogo de Boitaca ce a proiectat biserica, o parte a mănăstirii şi refectoriul. În 1517, lucrările au fost preluate de arhitectul spaniol Juan de Castilla care a continuat până în 1544 abordând şi stilul plateresc, iar finalizarea a fost realizată de alt arhitect, Diogo de Torralva care a introdus şi elemente renascentiste şi de Jerónimo de Ruão, autorul altarului în stil manierist.

Din fericire, existenţa mănăstirii nu a fost afectată grav de devastatorul cutremur din 1755, dar complexul a căzut în degradare o perioadă după dizolvarea Ordem de São Jerónimo găzduit aici. Apoi, în cea de-a doua parte a secolului XIX-lea, a urmat o restaurare fidelă care i-a redat strălucirea. Zidăria de piatră fabulos ornată a faţadei a fost refăcută să arate ca originalul, orbitor de alb, şi să producă o imagine senzaţională.

Revenind la experienţa noastră în ceea ce priveşte monumentul, odată ce ne-am înfiinţat în faţa sa, am observat cu cu plăcere că locul nu mai era marcat de cozi imense la intrare ca în alte dăţi, aşa încât am avut cale liberă arătând Lisboa Card la aparatul instalat, altfel biletul ar fi costat 10 €/persoană.

Arcada de la intrare este impozantă, broderia din piatră şi statuile ce împodobesc faţada sunt uimitoare, nu te mai saturi să le priveşti.

Pe urmă, ne-am lansat pe traseul turistic care este unul oarecum circular (într-un singur sens) şi a constat în vizitarea, mai întâi, a etajului claustrului, a parterului claustrului, a refectoriului, ca mai apoi drumul să ne ducă în superba Igreja de Santa Maria de Belém. Dacă dând roată claustrului, am întâlnit locurile în care îşi dorm somnul de veci, Fernando Pessoa, Alexandre Herculano, personalităţi mai aproape de contemporaneitate, în bazilica impetuoasă, alte mari figuri ale evului mediu portughez se odihnesc pentru vecie: regele Manuel I, prinţul Henric Navigatorul, exploratorul Vasco da Gama şi poetul Luis de Camões. Desigur, sarcofagul lui Vasco da Gama este cel mai căutat cu privirea şi, poate, este cel mai remarcabil, aşa cum se află susţinut de coamele a şase lei.

Nu ştiu ce să ne fi impresionat mai tare: galeriile şi coridoarele claustrului cu coloanele sale legate prin adevărate reţele de dantelărie de piatră decorate cu sculpturi delicate, refectoriul cu compoziţiile sale din ajulezos ilustrând scene biblice, de mare rafinament, sau interiorul bazilicii, atât jubeul cât şi parterul, care emană grandoare, armonie şi măiestrie în cel mai înalt grad?! Răspunsul ar fi că arta fină este prezentă la superlativ în acest monument devenit cea mai amplă etalare de stiluri manueline ce pretinde admiraţie profundă pentru detaliile sale, pentru sculpturi şi interioare uluitoare.

Mosteiro dos Jerónimos face parte din patrimoniul mondial UNESCO din anul 1983.

Concluzie

Ziua petrecută în Belém nu se încheiase, însă ni se făcuse foame şi vizam vestita cafetaria Pastéis de Belém să ne desfătăm papilele gustative cu câteva produse locale şi să ne revigorăm cu o cafea bună. Apoi, aveam în vedere Muzeul Caleştilor Regale pe care-l găseam foarte aproape, pe partea opusă a străzii şi, ceva mai încolo, sub podul 25 de Abril, LX Factory, o ciudăţenie de centru artistic. Dar, despre acestea, probabil, voi scrie în alte articole.

Cert este că în Belém trebuie să păşească orice turist ajuns în Lisabona. Nicio vizită în capitala Portugaliei nu poate fi completă fără a călca şi vedea Belém, minunatul cartier aparte al Lisabonei!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2107 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI