Cappadocia şi mirajul zborului cu balonul

TIPĂREȘTE

Pentru a fi siguri că ne trezim matinal şi nu vom rata aşteptările de a ne urca în balon, ghidul rugase recepţionerul să sune în fiecare cameră în care dormeau iepureşte nerăbdătorii aventurieri.

Ne adunăm în întunericul din faţa hotelului, fiecare cu ce are pentru a se proteja de frigul ce presupunem a ne aştepta la înălţime. Ba o jachetă mai groasă, ba o căciulă sau un şal, ba prosoape şi chiar pături din hotel, pitite cumva să nu fie observate la trecerea prin dreptul recepţiei.

Ne urcăm într-un microbuz ce ne va duce în plin câmp. Nimeni nu picoteşte deşi e încă un întuneric de smoală, toată suflarea – mai puţin ghidul, cred – aşteptând să ajungem şi să îndeplinim formalităţile de îmbarcare pentru zbor.

Un zbor ceva mai diferit decât cele de până acum: fără bagaj de cală, fără locuri, fără ieşiri de urgenţă şi fără stewardese. Dar pentru care plătim un bilet mai scump decât cel de la Cluj spre Antalya şi retur.

Pe drumurile ce duc spre câmpul de zbor asistăm la curgerea constantă şi neîncetată a unui şuvoi de lumini. Sunt farurile nenumăratelor microbuze, autoturisme şi autocare ce aduc turiştii dar şi ale maşinilor personalului implicat în prospera industrie locală care duce, mai nou, faima Cappadociei în cele patru zări.

Zări din care se adună atâta lume încât acum, la mijloc de octombrie, e musai să îţi faci rezervare cu ceva zile în avans la zbor deşi plăteşti pentru el 225 euro pe cap de om îmbarcat.

Preţurile au luat-o razna şi nu doar datorită chinezilor aşa cum ni se transmite, ci trendului tot mai accelerat al dezvoltării turismului. Aveam să aflăm că preţul unui zbor era de 160 euro în 2017,180 euro anul trecut pentru ca în acest an pur şi simplu să explodeze.

Indiferent cărui başkan îi aparţine balonul, preţul e acelaşi. Nu există competiţie între ei, nu fac reduceri sau practică dumpingul întrucât banii se întorc în comunitate. Iar oamenii locului din turism trăiesc acolo şi între ei există armonie şi bună înţelegere. Vă daţi seama cum ar fi privit unul care le strică ploile... (care nu prea vin pe acolo!!!).

Percep preţuri mari dar am observat că şi investesc. De exemplu, microbuzul care ne-a transportat era de producţie recentă, multe dintre maşinile de teren care tractează remorcile în care sunt încărcate baloanele sunt noi iar costul unui balon poate ajunge la 80.000 de euro, consistenţa preţului fiind dată de cantitatea şi calitatea mătăsii din care este confecţionat.

Sub ochii noştri forfota personalului implicat transformă în câteva minute pachetele îngrijit rulate în mijlocul de transport pomenit în cartea sa şi de marele Jules Verne.

Se aprind focuri. Dar nu pentru grătar ci pentru a umfla aceste creaturi ce devin tot mai mari şi mai mari pe măsură ce aerul cald le umple. Sub blitzurile aparatelor de fotografiat, fiecare angajat îşi cunoaşte şi execută cu îndemânare treaba, imun la murmurele de admiraţie sau de surprindere ale bobocilor nerăbdători să se îmbarce.

Nu mi-am imaginat defel înainte ce confort ar fi într-un asemenea mijloc de locomoţie turistică dar în această dimineaţă am neplăcuta surpriză de a fi pur şi simplu înghesuit în nacelă alături de alte 27 de persoane în cele 8 boxe.

Spre a vă fi mai uşor de perceput semnificaţia termenului “înghesuit” imaginaţi-vă că doriţi să scoateţi telefonul din buzunarul jachetei şi abia poţi să-ţi bagi mâna în buzunar; că vrei să fotografiezi ceva iar, oricum ai poziţiona aparatul, în cadru îţi apare ceafa, fruntea sau părul în vânt al vreunuia la fel de limitat în mişcări ca şi tine.

Sfatul meu este să încercaţi a vă urca ultimii, eventual la “last call” pentru a avea, totuşi, o mai bună vizibilitate. „Priority” nu e de preferat în acest caz, veţi prinde loc în picioare în mijlocul nacelei, lângă buteliile de gaz, şi veţi avea panoramele obturate de barele de susţinere ale balonului.

Primul balon se înalţă la ora 6:16 iar al nostru două minute mai târziu. Puneţi-vă ceva pe cap şi ţineţi ochii şi gura închise pentru a limita invazia firelor de nisip care vă vor ataca în momentul decolării.

Speranţe, aşteptări, exclamaţii şi sumedenii de poze. Ordinea cronologică a stărilor celor conduşi deasupra tărâmului de poveste. Apogeul trăirilor se înregistrează la ora 6:54 când are loc un minicutremur de câteva grade: răsare soarele şi toată lumea se buluceşte cu faţa şi instrumentele tehnice spre captarea zâmbetului său.

Pentru a-i mulţumi pe toţi excursioniştii, căpitanul balonului sprijinit de adjunctul său îl răsuceşte lin, de câteva ori, spre a da posibilitatea tuturor să se bucure de privelişti.

Am fost întrebaţi ce preferăm, să ne înălţăm sau să plutim deasupra văilor. Unul mai iute de gură a ales prima variantă. Cea greşită, aveam a constata ulterior. Mai bine grăia un ardelean... Vă sfătuiesc să alegeţi a doua variantă dacă vă stă în putinţă a alege. E aşa de frumos să priveşti satele şi dealurile de aici!

Toată călătoria despre al cărei farmec nu vă spun nimic ci vă las a-l descoperi singuri de cei care încă nu au ajuns pe acolo – şi, cu siguranţă, la un preţ mai mare începând cu 2020 – a durat exact 50 de minute. Am aterizat la punct fix, pe platforma trasă de o Toyota nou nouţă, în mijlocul unei mirişti.

Pentru a intra în posesia unui stick cu înregistrarea a 30 de minute din zbor poţi plăti 40 de euro. Sau se pun banii la comun, se achiziţionează stickul şi îl copiază toată lumea.

Apoi am fost conduşi în salonul de protocol – a se citi la marginea miriştii - acolo unde am fost serviţi cu şampanie. Bineînţeles, fără alcool, ceasul indica o oră mult prea matinală încă şi, pe deasupra, ne aflam în Turcia...

Pozele de grup cu toţi cei care am supravieţuit încercării temerare, îmbarcarea în microbuzul ce ne aştepta la capătul Terminalului Sosiri – adică la ieşirea din buruieni la şosea – şi valea spre hotel pentru a nu pierde micul dejun.

În mijlocul câmpului, privind undeva la dreapta, doi chinezi bucuroşi că au scăpat cu viaţă şi au revenit cu picioarele pe pământ, au început să îşi facă jurăminte de iubire veşnică, să-şi declare sentimentele în faţa unor martori prezenţi acolo pentru a le oficia căsătoria.

De acum ei o să plece într-o altă călătorie. În care soarele nu va mai ieşi în fiecare dimineaţă, în care aterizarea după ce te înalţi nu va mai fi la fel de lină, în care căpitanul cursei s-ar putea să fie una dintre soacre iar adjunctul cealaltă...

Oare chiar au revenit cu picioarele pe pământ? Sau aerul tare al înălţimilor a avut efecte negative...

P. S. Am rugămintea de a citi ultimele rânduri aidoma unui pamflet.

---

VIZUALIZĂRI: 879 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI