Canionul Saklıkent și Cascada Gizlikent

TIPĂREȘTE

În mințile noastre începuseră deja să se învârtă, într-o sarabandă nebună, lycieni, perși, hitiți, greci, romani și otomani... Creierele înfierbântate, la propriu și la figurat, simțeau nevoia urgentă de răcoare și apă proaspătă, așa că am dedicat ultima parte a zilei Canionului Sakıkent.

Nu venisem de acasă chitită pe acest obiectiv, nu visasem la el nici măcar o clipă (deși, o umbră palidă parcă răsărea de undeva, din străfundurile memoriei; cred că citisem despre el la un moment dat). Eram în Ölüdeniz pentru Laguna Albastră, care îmi aprinsese imaginația cu câțiva ani în urmă, când am văzut primele poze și gândisem popasul vreme de 2 zile pline – una pentru leneveală la plajă, a doua să facem paragliding deasupra superbei zone...

Doar că... socoteala de acasă nu se potrivește de multe ori cu cea din târg. De unde să știu eu că ne vor încurca planurile câteva morminte antice săpate într-un versant ce străjuiește intrarea în Fethiye?! Și de unde să bănuiesc că vom întâlni un rus sociabil chiar în prima seară, la un pahar de vin pe faleza din Ölüdeniz; era entuziasmat peste măsură, tocmai se întorsese dintr-o excursie fabuloasă prin zonă și ne-a împărtășit și nouă impresii și... imagini?!... O!!! Ce tare! Hai și noi în Canionul Sakıkent! :)

A doua zi nu, dar în cealaltă, după Patara, Xanthos și Letoon (am fi vrut și Tlos, dar nu s-a inventat încă ziua de mai mult de 24 de ore????, așa că aveam să-l „strecurăm” în ziua plecării), am cotit-o conform indicatoarelor. Canionul Sakıkent este unul din obiectivele cele mai importante ale zonei, inclus în multe din excursiile organizate de agențiile turistice din Fethiye și Ölüdeniz, așa că-l veți găsi excelent semnalizat pe tot parcursul drumului într-acolo.

Pe măsură ce te apropii, simți influența munților, temperatura aerului scade treptat cu câteva grade, lucru excelent și de dorit într-o zi caniculară de august. Am oprit la un moment dat pe țărmul râului, prea era frumos, mai că ne venea să coborâm pe prundiș și să încercăm... râul cu degetul! :) Ne-am continuat drumul, convinși că în curând vom avea ocazia.

Când a trebuit să reducem viteza, din pricina aglomerației, am știut că am ajuns. Sunt indicatoare spre parcări gratuite la tot pasul, probabil aferente celor câtorva restaurante și chiar pensiuni; noi am rulat încet și am ales-o pe ultima, dincolo de râu, lângă tarabele cu suveniruri și toalete. Nu prea știam de unde să începem, dar am remarcat dintr-o privire multitudinea de servicii turistice oferite: rafting pe râu în niște colace supradimensionate, mâncătoreli, terapie de peeling cu ajutorul peștișorilor etc.

Am identificat totuși intrarea în canion, orientându-ne după cei doi pereți muntoși alburii, salutându-se reciproc și tinzând să se unească în partea de jos. Am dibuit și casa de bilete, era un pic de coadă, dar nu cine știe ce. Suficient cât să avem timp să citim sumarele informații de pe panoul alăturat. Canionul a rezultat în urma erodării produse în mii de ani de către apele învolburate ale râului Karaçay; pereții de piatră au o înălțime de aproximativ 200 m, iar distanța dintre ei oscilează între 20 și 30 m. Eram preveniți că în prima porțiune vom merge pe o pasarelă metalică fixată de stâncă, chiar deasupra râului, după care putem înainta (teoretic) în amonte cale de 18 km! De asemenea, că vom întâlni pietre de toate formele și dimensiunile, motiv pentru care e recomandată purtarea pantofilor speciali, de apă. Locul poate vizitat zilnic între 8:45 și 19:30 și un bilet costă 8 lire (4 în cazul elevilor și studenților, care trebuie să prezinte un act valid).

Am trecut de turnicheții metalici și am pătruns pe pasarelă. Lumea de pe lume! (Începuseră sărbătorile Kurban Bayram-ului, poporul turc era în vacanță colectivă; asta n-o luasem în calcul...) Am înaintat lent, unul în spatele celuilalt, oprindu-ne pentru poze, dar nu prea mult, pentru că veneau alții din urmă... Apa are o culoare albastru-deschis, alburie, pe alocuri cu accente gri sau verzui. Curge liniștită în prima porțiune, devine tot mai vijelioasă pe măsură ce înaintăm în amonte. După câteva sute de metri, se desface într-o adevărată deltă, cu mici insule de pietriș separate de ochiuri de apă stătătoare sau izvorașe sprințare. Aici se opresc majoritatea vizitatorilor, în jurul copacilor sunt montate banchete de lemn, precum și bănci direct în apa puțin adâncă, dar extrem de rece. Sunt și zone organizate pentru picnic. Pe un podeț de lemn mai spațios, există un magazinaș de unde poți lua băuturi răcoritoare și câte ceva de ronțăit. Un alt mic spațiu închiriază pantofi de apă și/sau caschete de protecție pentru cap.

Pe de altă parte, se poate coborî pe țărm și de aici se poate porni în explorare prin albia râului. Da, ați înțeles bine, prin albia râului vijelios, fără să poți vedea exact pe ce calci, fără să ai de ce te sprijini. Sau măcar poți traversa cei câțiva metri până la cascada de pe versantul de vis a vis... Eu, sincer, n-am avut curajul să fac nici atâta, mi s-a părut destul de periculos, nu stau prea bine cu otolitele, chiar dacă dintre noi trei eram încălțată cel mai ok, cu sandalele de trecking, ce stau bine fixate pe picioare. Milena și Tati erau în șlapi; Milena a zis pas din prima, Tati s-a dus câteva zeci de metri, până a alunecat și și-a scrântit un deget (nimic grav, totuși), pe urmă s-a întors.

Nu știu dacă să recomand sau nu această experiență... Turcii păreau înnebuniți, ce să zic?! Canionul e superb, dar pentru plimbarea prin albia râului sunt convinsă că e bine să fiți echipați corespunzător. Niște pantofi de apă de calitate sau chiar ceva încălțări de trecking; nici casca de protecție nu mi se pare o exagerare. Tati ne-a povestit că n-a fost singurul care s-a accidentat...

În fine, ne-am întors pe unde am venit, am traversat și puntea mișcătoare peste râu, ce oferă vedere la terasele suspendate ale restaurantelor și pe urmă am traversat-o înapoi, doar așa, de plăcere... Am văzut indicator la șosea: „2 km spre cascadă” și am zis că dacă tot suntem atât de aproape, hai să bifăm și cascada! He, he... nu știam ce ne așteaptă...

Am oprit într-o parcare uriașă, destul de plină, cu intrare directă în zona comercială, plină de tarabe cu tot felul de nimicuri; am remarcat și un restaurant, a cărei specialitate era păstrăvul. Deasupra am citit că pe cascadă o cheamă Gizlikent (Orașul Secret, cum ar veni) și, dacă aș fi dat mai multă atenție fotografiilor alăturate, m-aș fi prins poate????... În fine, am traversat această zonă, am prins apoi a coborî o sumedenie de trepte, zgomotul înfundat se auzea departe, jos; am crezut că de la cascadă vine... Ei, bine, nu! De la un râu, posibil tot ăla cu canionul. Am ajuns pe o platformă din scânduri unde era un soi de cafenea, cu mese și scaune; m-au amuzat leagănele montate în capăt, puteai să zbori chiar deasupra apei.

Și cascada? La o privire mai atentă, am descoperit indicatorul scris cu vopsea galbenă pe o stâncă: „Waterfall, 300 m”. Nu, nu era niciun dubiu! Săgeata arăta cursul râului, spre amonte! Iar???

Totuși, de data asta am fost dispuși să încercăm, încurajați de faptul că aici râul era mult mai îngust și mai puțin vijelios, iar apa parcă nu chiar așa de rece. Am prins curaj văzând cum se avântă în apă pleiada de oameni de toate vârstele (și era clar în cazul unora că nu sunt la prima experiență de acest gen!). Ei, bine... I did it!!! Și a fost extraordinar, deși nu simplu deloc!

Recomand din nou încălțări adecvate, eu m-am descurcat onorabil cu sandalele mele, iar Tati și Milena au fost în șlapi (variantă de evitat, totuși). În general se merge pe teren plat, pietrele mari se văd, dar nu întotdeauna, sunt și zone mai adânci unde calci pe bâjbâite... E nevoie totuși să urcați câteva praguri sau mici cascade; vreo două, cu diferență mai mare de nivel, sunt amenajate cu trepte, peste o mică prăpastie este așezată o punte, la celelalte vă descurcați. Pe scurte porțiuni se poate părăsi albia râului și urma poteca de lângă. Cu grijă și atenție e foarte posibil să nu vă rupeți niciun oscior!

Repet, am întâlnit pe traseu mulți copii, dar și persoane de vârsta a treia, toată lumea a fost ok. Din păcate, n-am prea făcut poze, preocupată fiind unde pun pasul, dar și să nu scap telefonul în apă (ar ajuta și o husă specială în acest sens; erau de vânzare și la canion, și aici, în parcarea de la cascadă, dar n-am priceput inițial ce și cum). Voi ruga însă web-ul să atașeze articolului un filmuleț pe care l-am găsit pe youtube și chiar vă invit să-l vizualizați înainte de a o porni într-acolo! :) Desigur că nu lipsesc întreprinzătorii care te așteaptă la cotitură să te imortalizeze; la întoarcere poți cumpăra poza sau nu (chiar nu mai știu cât costa, parcă 10 lire).

Cascada merită cu prisosință efortul, e minunată! Ajungi chiar la baza ei, iar căderea de apă te fascinează, chiar dacă nu-i foarte înaltă (vreo 10-12 m, să zic). Stropii formează o ceață fină, răcoritoare, razele soarelui (puține) se desfac în milioane de curcubee minuscule... O răsplată pe măsura efortului depus, clar! Te minunezi, te odihnești, poate faci și un duș???? și apoi îți iei inima-n dinți și faci calea înapoi...

În concluzie, recomand mai degrabă „scurta” plimbare până în Orașul Secret, dar neapărat cu echipament corespunzător! Ca primă experiență, așa, de antrenament... Pe urmă, dacă nu v-ați săturat, vă așteaptă Canionul Sakıkent cu cei 18 km ai lui! :)

---

VIZUALIZĂRI: 3472 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI