Excelenţă! Pe Transfăgărăşan?

TIPĂREȘTE

La Conacul Ursului, pe Transfăgărăşan (după ceva mai bine de 1.000 km de hoinărit prin ţară), am ajuns DOAR datorită rew-urilor de pe AFA! Că altfel nu aveam curaj! Soţiei mele, @arru, i-a plăcut faptul că exista un drept la replică bine argumentat din partea viitoarelor noastre gazde. Până la proba de foc: „Simpla prezenţă pe site mi-a indicat că patronii sunt interesaţi de părerile turiştilor, că ţin cont de ele şi asta a fost suficient să mă hotărăsc. Acolo ne cazăm după Turda!”, a decretat ea de prin februarie! (Încă nu aveam imaginea aia cu @arrux4:) ). Sătul să mănânc ce-mi mai face mama, o aprobasem! De fapt anul asta (2014) era al ei! Da’ la anu’... (pot să mă dau şi eu un pik... mare? n-am zis mai înalt:) )

A contat şi faptul că încă mai aşteaptă - şi la ora publicării acestui review - un răspuns din luna ianuarie 2014 de la celebrul hotel Valea cu Peşti... Şi cum speranţa moare ultima... Cine ştie, poate la anul prin ianuarie (2016) chiar va primi un răspuns de la magnificul hotel... Doar să fie cu preţurile actualizate:)

Zis şi făcut... @arru a făcut rezervare la Conac pentru o singură noapte: 3 camere; 6 adulţi + 2 ploade! De 4 şi 5 ani fiecare! Ni se specificase că sunt două paturi în fiecare cameră, dar că pot fi lipite şi pot asigura tot confortul pentru noi şi orice piticot ne-ar fi însoţit.

Pe data de 19 august am pornit către Transfăgărăşan din Turda. Pe la mijlocul drumului a primit un telefon de la un reprezentant al pensiunii (sper!), cu întrebarea dacă vom respecta rezervarea şi cu detalii despre cum să ajungem. Foarte frumos!... De parcă eram orbi, surzi sau muţi... cine ştie cine a sunat-o şi dădea vina pe reprezentatul pensiunii!:) Fiind la volan, că doar „tati e un gen de taxi, cărător de bagaje, ce ne duce peste tot unde avem chef” îi dau crezare doamnei mele! După niscava opriri, pe care mai mult ca sigur că le va dezvolta în review-ul ei, cam la 10-20 de kilometri de lacul Bâlea, cum cobori către Curtea de Argeş, pe partea dreaptă găseşti o pensiune foarte cochetă, chiar pe marginea şoselei. E unică! Un stâlp totemic te întâmpină la intrare cu un urs şi un vultur ca reprezentare. Cam ca-n filmele western! Mă aşteptam să ne atace apaşii! N-au făcut-o! Chiar dacă vis-a-vis se vedea un foc! Era doar o zonă de camping cu câteva maşini parcate, corturi, plus nişte oameni care îşi pregăteau cina.

Puţinele maşini ce se aflau în parcarea din faţa hotelului şi cele din curtea interioară ne arătau că nu sunt prea mulţi turişti p’acolo! Drept urmare nu urma să ne înghesuim nici pe culoare şi nici la masă. Uraaa!

Intrarea principală dă într-un hol frumos amenajat cu un fotoliu şi o măsuţă. De aici ai acces la toaletele de la parter (+ una pentru persoane cu handicap – NOUTATE pentru pensiunile pe care le-am vizitat până acum pe la noi!), scările către camere şi o uşă care dădea către recepţie şi restaurant.

Recepţia şi barul - cam unul şi acelaşi lucru. Personalul foarte binevoitor te întâmpină cu zâmbetul pe buze, e dornic să te ajute şi te face să te simţi bine. “Aveţi rezervate 3 camere... LA ULTIMUL ETAJ” (!!!) Şi pe stânga şi pe dreapta!

Cu M, cu P, cu F, sfinţi, zei şi alte alea se vedea “încântarea” pe feţele bărbaţilor! IAR??? “E ultima oară! :) ” ne-am spus zâmbind printre dinţi. Şi hai la cărat bagaje până la mansardă. Eram terminaţi când am ajuns sus, da’ ne-am revenit repede când am văzut camerele.

Partea feminină era în extaz. Şi a fost precum a decretat una dintre prietenele noastre: “Cea mai tare cazare din toată vacanţa asta! ” Şi pe bună dreptate. Eu unul nu mă pricep la descrierile cu lux de amănunte, dar vă spun drept că avea două paturi (pe care într-adevăr le-am unit fără probleme), noptiere cu veioze, şifonier ascuns lângă uşă, cuier, TV flat (cu vreo 6 programe), chiar şi perdeluţe la geamuri. Cam asta am văzut eu din prima. Dar mirosul care te întâmpina de când intrai e de neuitat: simţeai muntele şi pădurea în jurul tău! În cameră! Jos pălăria în faţa doamnelor ce se ocupau de curăţenie. Lenjeriile impecabile, la fel prosoapele din baie. Iar baia: superbă. Şi încăpătoare. Şi cu cadă (!). Ce mai vrei? Aveai până şi săpunuri personalizate. Cu lăbuţe de urs, desigur :) “Să-l mai văd eu p’ăla care bombăne...” Priveliştea din jur, felul în care arăta totul i-a făcut şi pe cei mai cârcotaşi să-şi păstreze vorbele de duh pentru ei.

Două camere aveau vedere spre pădure şi pârău, dar şi balconul comun. Draga mea soţie a mormăit (că tot suntem în zona lor:) ) că nu a reuşit să pună mâna pe una dintre ele, visând să asculte susurul apei din aşternuturi, dar şi-a revenit. A auzit în schimb sforăiturile noastre! Măcar a putut admira focurile de tabără din faţa pensiunii din balconul camerei (vedere către „apaşi”). Se pare că se vedeau foarte frumos!

Restaurantul: Să nu vă speriaţi dacă vedeţi urme de urs. Sau... labuţe:). Sunt peste tot. Urmele! Imaginea se regăseşte (mai mică sau mai mare) pe gresie, scrumiere, vaze sau suporturile pentru şerveţele! Localul nu este foarte mare, dar atmosfera te face să te simţi binevenit. Ni s-a părut un loc intim şi foarte plăcut. Nu cred că era doar de la berea rece!

Ferestre de jur împrejur cu pervazuri largi, pline cu ghivece de flori. Cred că erau muşcate, dar cum nu mă pricep, le recunoaşteţi voi din poze:). Există şi un şemineu în faţa căruia tronează o banchetă acoperită cu o pătură lânoasă ce nu o făcea decât să viseze pe @arru: “oare cum o fi să-ţi petreci nopţile reci de iarnă în faţa lui, măh pitikule? ” Eu aveam o altă imagine: mă gândeam doar ce făcea dimineaţa, pe vremuri, bunicul meu cu cenuşa din sobă cam pe la 6-7. Bâââr. Odat’ trecut momentul de romantism începem să privim în jur. În spatele Recepţiei-bar se afla o bucătărie. De acolo veneau bucatele ce ne-au încântat papilele gustative pe tot parcursul şederii! Cele câteva mese de lemn cu scaune aşijderea din încăpere ne-au îmbiat să poposim pentru o gustare.

Despre mâncare, doar câteva cuvinte: noi am avut micul dejun inclus şi a fost mulţumitor, chiar dacă existau doar 3 alternative. Zilnic! Clasic, dar hrănitor. Prânzul şi cina le comandam din meniu, fiecare după toane. La cererile speciale discutam direct cu şefa pensiunii. Mereu au fost îndeplinite. Oricum, toată lumea a fost mulţumită. Şi nu e uşor să satisfaci un grup aşa de numeros şi diferit. Poate a contribuit şi faptul că ospătarii erau ok!

Pe un raft lângă frigiderele pline cu bere (Mmmmm!) şi sucuri se află ruterul de internet. Mulţumiţi că urma să avem reţea, ne-am poticnit de la prima încercare. I-am dat restart! NOI! Că aveam nevoie de net! Nu s-a supărat nimeni. Dimpotrivă:). Ăsta urma să fie sportul nostru zilnic...

“Eu de aici nu plec două zile”, s-a auzit o voce de la masa noastră. Una dintre companioane îşi luase deja poziţia de „La revedere! Dacă vreţi, plecaţi singuri. Eu nu mă mişc de aici până poimâine... Şi nici tu”, i-a zis consortului:). Ce să faci cu ”nebuna”? Nu e sănătos să o contrazici! Mai ales când avea cel puţin încă două susţinătoare... A doua zi urma să mergem acasă şi parcă nici nouă nu ne venea să plecăm. Că-n Bucureşti nu-ţi miroase a pădure şi nici nu auzi cum îţi susură apa-n cap de la 10 metri de balcon... Iar despre privelişte... O nebunie, dom’le! Faţă munte, spate munte, împrejur munte şi pădure. Ce să mai. De vis... Plus terasa cu mese şi bănci din buşteni, aflată în prelungirea restaurantului, ce te îmbia dimineaţa să-ţi bei cafeaua în natură. Alături de „apaşii” deja cunoscuţi şi de motocicliştii sosiţi pentru micul dejun, prânz sau cină...

Şi când ne gândeam iar la bagajele pe care trebuia să le ducem iar la maşină, la sendvişurile pe care trebuia să ni le facem singuri acasă (că deh, buget subţire, doamne supărate...) am spus şi noi: “Plătim!!! ” Da’ cum? Carduri pline, cash pe numărate. Şi cel mai apropiat bancomat e pe la vreo 70km mai jos... Şi atunci idei... Şi dacă plătim cu cardul? “Nu se poate, nu avem POS”. Atunci prin transfer? “Aşa da! Numai să vă descurcaţi cu netu’”. Şi acu să vezi drăcie: wi-fi-ul gratuit mergea de se târa - aproape deloc -, în schimb au apărut tot felul de stick-uri, ba de la unii, ba de la alţii, de aveam mai mult net decât tot Transfăgărăşanul la un loc:) Şi s-a rezolvat! Doamnele mulţumite, noi... la fel. Ne-am mai scos o zi de mâncare caldă:) Măcar acolo!

Cât timp ne chinuiam cu plătitul camerelor, puradelele au descoperit locul de joacă al cabanei şi nu s-au mai lăsat duse de-acolo: căsuţă din lemn prevăzută cu tobogan şi zonă de escaladare, buştean găurit prin care şi-au tocit pantalonii, plus podiumul rustic din curte. Iarbă, brazi, aer etc. Nici nu trebuia să le mai întrebi dacă vor să mai rămână încă o zi. Se vedea pe faţa lor.

Şi iată-ne rămaşi pentru două nopţi la Conacul Ursului: raiul copiilor, relaxarea noastră, mâncare şi ambient de neîntrecut. Dar, hop! Fumătorii s-au poticnit de politica pensiunii: fără ţigări la vânzare! Dacă le vrei, cobori mătăluţă vreo 2-4 kilometri (de preferat cu maşina, să eviţi vreo întâlnire de gradul zero cu posesorii urmelor de lăbuţe din pensiune... Şi nu glumesc!) până la Piscul Negru. Ăsta a fost al doilea inconvenient, după POS... În rest, titlul spune tot...

Un alt plus: lipită de pensiune se află un parc cu trasee pentru adulţi şi copii.

Din copac în copac, maimuţica noastră nu s-a lăsat până nu ne-a făcut să plătim pentru distracţia promisă. A trecut ceva vreme, aşa că nu îmi amintesc preţurile, dar sigur nu ne-a golit buzunarele. Preţuri decente... echipament protecţie etc. Domnişoara draguţă! Auch!!!

Rucsandra, 6 ani: (Tati scrie aşa... aaa... aaa... gata ştiu...) “Aşa că aveţi grijă la urşi, veniţi cu copiii la Conacul Ursului şi, dacă vreţi, puteţi face o plimbare prin împrejurimi. Prin pădure, pe lângă râu, adunând flori sau doar admirând peisajul. E tot ce îţi doreşti pentru un sejur fericit pe Transfăgărăşan! Măcar două zile! Aşa am făcut noi... şi merită! ”

---

VIZUALIZĂRI: 2606 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI