Cenacoli fiorentini (3)

TIPĂREȘTE

MUSEO NAZIONALE DI SAN MARCO

Dintre toate bisericile/mănăstirile Florenței pe care le-am văzut, aceasta mi-a plăcut cel mai mult; sper să apuc să o revăd. Nu voi intra în detalii despre istoric (a aparținut dominicanilor), personalități care sunt legate de acest loc (aici a fost stareț Girolamo Savonarola), artiști care au lucrat aici (începând cu Beato Angelico) – pentru că ar fi mult prea multe de spus.

După secularizarea de la mijlocul sec. XIX, mănăstirea a fost transformată în muzeu. Programul acestuia este Luni-Vineri 8:15-13:50, Sâmbătă-Duminică 8:15-16:50, iar taxa de intrare este de 4 euro. Noi am ajuns aici venind dinspre Sant' Apollonia, aflată la două sute de metri, pe la ora 12, într-o zi de luni; cele aproape două ore petrecute în vechile chilii au trecut foarte, foarte repede.

Cenacolo di San Marco este ultimul dintre cele pictate de Domenico Ghirlandaio. Primul datează din 1476 (în colaborare cu fratele său Davide) și se află în afara orașului, la Badia di Passignano – o reprezentare rigidă, convențională. A urmat unul la San Donato di Polverosa, despre care s-au păstrat mărturii, dar care astăzi este pierdut. În 1480, a pictat capodopera de la Ognissanti. În sfârșit, ultimul Cenacolo pe care l-a realizat este cel de la San Marco, din 1482.

Dominicanii au comandat (și au primit) o copie a lucrării de la Ognissanti, dar una mai apropiată de canon: toate personajele au, din nou, aureole. Ne amintim că Cina de la Ognissanti surprinde momentul în care Ioan îl întreabă pe Isus care este numele trădătorului. La San Marco este prezentat cadrul imediat următor, cel în care Isus îi dă lui Iuda bucățica de pâine; Ioan pare că a adormit la loc. În rest, cadrul este la fel de exotic, culorile la fel de vii, peretele refectoriului umplut la fel de judicios (dar este vizibil mai mic decât cel de la Ognissanti).

CENACOLO DI FULIGNO

A fost redescoperit în refectoriul mănăstirii Sant’Onofrio, în momentul desființării sale din perioada ocupației napoleoniene. Era o mănăstire de călugărițe, aparținând clariselor (ramura feminină a ordinului franciscan, înființată în orașul Fuligno, de unde numele sub care era cunoscută această mănăstire). La fel ca în alte situații similare, nu se mai știa nimic despre această frescă, și inițial i-a fost atribuită lui Rafael. Ulterior, s-a constatat că artistul care a pictat-o a fost Pietro Perugino, maestrul lui Rafael, iar datarea este 1493–1496.

Scena este calmă, apostolii par să mănânce și să discute fără a ști despre trădarea lui Iuda, deși acesta are în mână punga cu cei 30 de arginți. Iuda este izolat și întors parțial către privitor, cu o expresie gânditoare, care poate fi interpretată drept remușcare. Aureolele sfinților sunt la locurile lor, interacțiunea dintre ei nu există – fresca nu are farmecul celei de la Ognissanti, dar este considerată a fi una dintre cele mai bune lucrări ale lui Perugino.

Actualmente, refectoriul fostei mănăstiri este transformat în muzeu cu intrare liberă. Este situat pe Via Faenza, nr. 42, nu departe de gara Santa Maria Novella. Când am ajuns noi acolo, acum trei ani, era închis. Căutând pe net, zilele astea, detalii despre programul muzeului polomusealetoscana.benicu ... fuligno-firenze, am găsit același anunț care era și atunci pe poartă:

Temporaneamente chiuso al pubblico per carenza di personale. Ci scusiamo per il disagio.

CENACOLO DI CANDELI

Nu am văzut această lucrare, pentru că nu știam de ea: am identificat-o de curând, în timpul documentării. Are o paternitate controversată, fiind atribuită fie lui Giovanni Antonio Sogliani, fie lui Franciabigio și datează din anii 1510-1514. Se află în refectoriul mănăstirii Candeli, aparținând tot unui ordin de călugărițe, desființată și transformată în orfelinat în timpul ocupației napoleoniene, apoi în azil de bătrâni; astăzi, aici funcționează o cazarmă a carabinierilor (la fel ca Ognissanti).

Este evident inspirat de opera mai sus menționată a lui Perugino, deși trecerea a 20 de ani este vizibilă la nivelul tehnicii de pictură. Însă, deși pe de o parte personajele par a interacționa mai bine, pe de alta expresiile fețelor sunt mai plate – de exemplu, remușcările lui Iuda par a fi dispărut.

Fresca a avut de suferit la inundația din 1966, dar astăzi se prezintă în culori vii, mulțumită restaurării.

BASILICA DI SANTA MARIA NOVELLA

Alături de Duomo și de Santa Croce, este unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale Florenței. Este biserica principală a dominicanilor, iar construcția sa a început în 1279, înaintea celor două mai înainte pomenite. Nu îmi propun să o prezint aici – există, chiar pe acest site, articole în care este descrisă amănunțit. Este deschisă zilnic (în afara slujbelor), iar biletul de intrare costă 6 euro.

Noi am vizitat-o în 2010 și am admirat Cina lui Alessandro Allori. Dar, printre atâtea lucruri de văzut înăuntru, nu i-am dat atenția cuvenită, deși conceptul este extrem de interesant și, probabil, unic (cel puțin eu nu cunosc o altă abordare similară).

Încă de la mijlocul sec. XIV, în refectoriu a fost pictată o frescă ce reprezintă Fecioara cu Pruncul, școală Agnolo Gaddi (fiul lui Tadeo Gaddi). Către sfârșitul sec. XVI, călugării și-au dorit un Cenacollo, precum și pictarea completă a peretelui care conținea această frescă, dar fără a o distruge. Artistul căruia i s-au adresat a fost Alessandro Allori, care mai pictase astfel de scene, de exemplu la Santa Maria del Carmine. Comanda urma a fi plătită regește: devizul a fost de 200 de scuzi (aparent, o sumă enormă în acea vreme), dar până la urmă pictorul s-a mulțumit cu doar 130.

Soluția găsită de Allori a fost următoarea: în 1584 a pictat o pânză care, într-o ramă aurită, urma să acopere vechea frescă. Apoi, în 1597, a pictat întregul perete, înglobând pânza sa în noua frescă, astfel încât compoziția să fie una unitară.

Poate că, dacă aș fi știut atunci povestea, aș fi privit cu mai multă atenție ciudățenia rezultată. Acum, fresca veche este descoperită în mijlocul celei mai noi, în timp ce pânza cu Cina se află pe un perete vecin.

Nu demult am găsit, pe unul dintre site-urile pe care le urmăresc, o atenționare: smithsonianmag.com/smart- ... 2012%20Apostles

Înțeleg că a fost expusă, în același refectoriu al mănăstirii Santa Maria Novella, o pânză cu lungimea de 7 metri, reprezentând o Cină în care personajele sunt reprezentate în mărime naturală. Ceea ce este interesant este că autorul acestei pânze este, de fapt, o autoare, Plautilla Nelli, una dintre cele doar patru femei pomenite de Giorgio Vasari în Viețile pictorilor... Nu doar pomenită, ci mult lăudată!

Călugăriță la Santa Caterina, Nelli a învățat să picteze de una singură și a ajuns să conducă un atelier de pictură în care lucrau opt călugărițe. Cenacolo a fost realizat în 1570 și a ajuns la Santa Maria Novella după desființarea St. Caterina de la începutul sec. XIX. Aici, a stat tot ferită de ochii publicului, care a aflat cu adevărat de existența sa în 1982, atunci când s-a înființat muzeul.

Opera a trecut printr-o lungă restaurare (finanțarea s-a făcut din surse private, cu sloganul Adoptă un apostol, organizații feministe fiind puternic implicate) și este expusă din 2018, dar doar de curând a ajuns în refectoriul-muzeu. Eu atașez o poză de pe net, dar m-aș bucura dacă cineva ar ajunge acolo și ar povesti mai multe.

SANTA MARIA DEL CARMINE

Fostă mănăstire a carmelitelor, care adăpostește una dintre marile minuni ale Florenței, Capela Brancacci. Din nou, nu voi intra în amănunte, biserica este deja prezentată pe acest site. Este un obiectiv turistic scump, intrarea este 8 euro, și există un bilet combinat Santo Spirito – del Carmine (îmi amintesc că noi l-am luat pe acesta). Ambele mănăstiri se află dincolo de Arno, nu departe de mal și nu departe una de cealaltă.

Refectoriul adăpostește, previzibil, o Cină. Datează din 1582, este executată de Alessandro Allori și pare a fi inspirată de opera lui Andreea del Sarto de la San Salvi. A avut de suferit în timpul inundației din 1966, dar nu numai.

Era să o ratăm. De fapt, refectoriul este folosit acum drept sală de proiecție a unui documentar privind Capela Brancacci. În întuneric, fresca este greu de văzut. Noi o căutam, altfel... este vizibilă doar în minutul care despart terminarea filmului de reluarea sa. Din cauza reflectoarelor, pozele sunt supreexpuse.

CENACOLO DI MONTEOLIVETO

Abația Monteoliveto se află tot la sud de Arno, nu departe de mal, dar destul de mult spre vest față de centru; noi nu am ajuns până aici. Biserica găzduiește un fragment de frescă, mutat din fostul refectoriu, cu ceea ce s-a păstrat din opera lui Giovanni Antonio Bazzi (rămas în istoria picturii cu numele dat de Vasari, Sodoma). Fresca a fost pictată în 1515 și impresionează prin compoziție și colorit. Artistul și-a lăsat autoportretul în chipul lui Iuda, care se uită de-a dreptul sfidător către privitor.

CENACOLO DELLA CALZA

Chiesa di San Giovanni Battista della Calza se află tot în Oltrarno, aproape de Porta Romana. Chiar dacă pare închis, sunați la poartă și, în principiu, veți fi primiți (la noi a funcționat). Nu există taxă de vizitare.

Cenacolo de aici a fost realizat de Franciabigio, în 1514. Este prima dată (și, alături de Cenacolo di San Salvi, cam singura ocazie) în care este vizibilă influența lui Leonardo da Vinci. În primul rând, din punctul de vedere al modului în care opera este integrată spațiului care o găzduiește: prin una dintre ferestrele pictate se vede Porta Romana, prin alta zidurile care urcă spre Boboli. Se poate observa și felul în care lumina pătrunde în interior prin aceste ferestre.

Apoi, personajele sunt vii, pe fețele lor se pot citi emoții și sentimente. Comunică și între ei, în grupuri de câte trei - ca în pictura lui Leonardo. Isus este, evident, în centrul scenei și atrage atenția tuturor prin destăinuirea numelui trădătorului. Iuda însuși pare luat prin surprindere, se ridică de la masă și răstoarnă solnița (ghinion!).

PUȚINĂ ISTORIE...

În sec. XV, Florența a fost o republică. Deși familia Medici a condus aproape discreționar orașul în a doua jumătate a secolului, Cosimo cel Bătrân sau Lorenzo Magnificul nu au avut titluri de regi, duci sau altceva – au fost doar primii între egali, cam aceeași situație în care s-a aflat Pericle în Atena.

În 1494, instigați de Savonarola, florentinii l-au alungat pe Piero II, fiul lui Lorenzo, și au reinstaurat republica. În 1512, cardinalul Giovanni de Medici (frate al lui Piero), cu o armată spaniolă pusă la dispoziția sa de către papă, a forțat revenirea familiei sale din exilul de aproape 20 de ani cu o manevră tipică pentru acele vremuri: a atacat orașul vecin Prado, mai slab apărat, lăsând mercenarii să masacreze peste 2000 de civili; imediat, s-a îndreptat către Florența, care i-a deschis porțile fără luptă. După câteva luni, cardinalul Medici a devenit papa Leon al X-lea, iar asta a întărit poziția familiei sale în oraș. Figurile principale aflate la conducere în această perioadă au fost cardinalii Giulio de Medici și Ippolito de Medici, nepot după frate, respectiv nepot după fiu ai lui Lorenzo.

În 1521, Leon a fost de partea lui Carol Quintul în conflictul acestuia cu Francisc I, regele Franței. Papa a murit în cursul aceluiași an, dar războiul a continuat până în 1525 și s-a terminat cu înfrângerea lui Francisc, care a fost luat prizonier de către împăratul Carol al V-lea de Habsburg. În 1526 a fost eliberat, dar a predat în schimb pe cei doi fii ai săi, pentru ca împăratul să se asigure că Francisc va respecta condițiile păcii.

În 1523, Giulio de Medici ajunge papă, sub numele Clement al VII-lea. Îngrijorat de creșterea puterii imperiale în peninsula italică, el schimbă tabăra. În 1526 de formează Liga de la Cognac, o alianță între Franța, Statul papal, Veneția, Milano și Florența, împotriva lui Carol. Ne amintim că, doar cu câteva luni în urmă, Francisc lăsase ca fiii săi să fie întemnițați în locul său.

Carol al V-lea învinge Milano în 1526. Apoi, cucerește Roma în 1527, jefuind-o și masacrând jumătate din locuitorii săi. Clement scapă refugiindu-se în Castelul Sant' Angelo prin coridorul Borgo, protejat fiind de garda elvețiană – care a pierit în întregime în această misiune, pe treptele bisericii San Pietro.

Între timp, Francisc a contraatacat, cu rezultate și mai bune, și mai puțin bune. Balanța Franța-Imperiu a atârnat când de o parte, când de alta, până în 1529, când ciuma a izbucnit în tabăra franceză. Francisc a fost forțat să încheie pacea, care a fost negociată de mama sa și de mătușa lui Carol – așa numita Pace a Doamnelor. A obținut eliberarea fiilor săi, dar a plătit o sumă imensă drept răscumpărare și s-a retras cu totul din Italia.

Clement a negociat și el cu împăratul, ieșind clar pe plus: i-a iertat pe imperiali de distrugerea Romei și l-a încoronat personal pe Carol, dar a înglobat Ravenna și Cervia în Statul papal, preluându-le de la venețieni. Mai mult, a obținut ca Alessandro de Medici, nepot al lui Piero al II-lea, să primească sprijin imperial pentru a reveni la conducerea Florenței.

Milano și Veneția au semnat și ele pacea, plătind despăgubiri și suferind pierderi teritoriale. Astfel, Florența a rămas singură împotriva trupelor lui Carol. Acestea au asediat orașul în toamna lui 1529 și l-au cucerit în 1530, consfințind și întoarcerea Medici-lor la conducere (pentru următorii 200 de ani). De data asta, ca Duci ai Florenței, să nu se mai încurce în atâta democrație.

Iar Clement a ieșit, cumva, bine și în relația cu Francisc: în 1533 reușește să aranjeze căsătoria Caterinei, sora vitregă a Ducelui Alessandro, cu viitorul Henric al II-lea al Franței, fiul mai mic al regelui (unul dintre copiii ținuți trei ani în prizonierat de către Carol).

Politica e o chestie fascinantă.

... ȘI ÎNCĂ UN PONT

Asediul Florenței este reprezentat de Giorgio Vasari într-o pictură aproape contemporană cu evenimentul, cea din P17. Florența este privită de pe un deal aflat în sudul său, din tabăra imperialilor. Turnul cel mai din stânga, cel pe care flutură un steag, este Porta Romana. Spre dreapta, în interiorul cetății, se văd actualele Giardini di Boboli și Palazzo Pitti, încă neterminat. În centru-dreapta, lipit de zid, este o cazemată care, în 1590-1595, avea să devină actualul Forte di Belvedere, iar în câmp, la oarecare distanță, mai aproape de armata imperială, este Torre del Gallo.

Ei bine, toate acestea s-au păstrat până astăzi, iar traseul de-a lungul zidului sudic al vechii cetăți este accesibil și extrem de plăcut. La Forte di Belvedere se poate ajunge fie de la Porta Romana, pe lângă zidul Grădinilor Boboli, fie de la Ponte Vecchio, urmărind Costa San Giorgio. Când am fost noi era închis, dar înțeleg că se poate urca pe metereze, de unde priveliștea asupra orașului trebuie să fie splendidă. Iarăși, am citit că a devenit un fel de gazdă a evenimentelor de fițe.

De la fort, Via di Belvedere merge de-a lungul zidului exterior către Porta San Miniato, permițând din loc în loc să se vadă Florența veche către nord. În acest punct, fie se merge înainte, pe serpentine, către Piazzale Michelangelo, fie (și recomand) se face dreapta și se urcă Scalea del Monte alle Croci, către San Miniato al Monte, biserica vizibilă din orice punct al orașului, și abia apoi se coboară către Piazzale Michelangelo.

CENACOLO DI MONTICELLI

A fost pictat de Giovanni Stradano în 1572, pentru refectoriul abației Monticelli. Soarta l-a adus, în prezent, în Chiesa di Sacro Cuore, situată în partea estică a orașului, aproape de Stazione Feroviara Campo di Marte – o biserică relativ nouă, din a doua jumătate a sec. XIX, refăcută pe la 1960, când a căpătat un aspect futurist.

Deși contemporană cu Cinele lui Poccetti sau Allori, lucrarea pare mai curând una de secol XV, inspirată de Perugino. Ce diferă față de compoziția clasică a temei este abundența detaliilor. Pictorul pare a fi mai atent la mâncarea servită la cină, la ornamentele de pe picioarele mesei și ale scaunelor, la câinele de sub masă – decât la scena biblică. Unii explică asta prin originea flamandă a lui Stradano.

CENACOLO DI SAN SALVI

San Michele a San Salvi este una dintre cele mai vechi mănăstiri florentine – deși, în sec. XI, când a fost înființată, actualul cartier Vallombrosa nu făcea parte din oraș. (Se află la 300 de metri de Sacro Cuore, de care o separă calea ferată; există un pasaj subteran dintr-o parte în alta.) A fost distrusă în 1529, în Războiul Ligii de la Cognac, dar refăcută ulterior, după același plan. Muzeul înființat în mănăstire este gratuit. Nu am ajuns nici aici, nici la Sacro Cuore, dar cine știe... Așa că, în ceea ce spun, merg pe încredere în surse.

Cenacolo de aici este considerat a fi unul dintre cele mai frumoase din lume și din toate timpurile, apogeul reprezentării temei – cel puțin în Florența, așezat de cunoscători alături de Cenacolo Vinciano. A fost realizat de către Andrea del Sarto, început în 1519 și finalizat în 1527. Se spune că chiar grosolanii soldați germani care au asediat Florența în 1530 au fost vrăjiți de frumusețea acestei lucrări, astfel încât refectoriul abației este unul dintre foarte puținele locuri din afara zidurilor orașului care nu au fost distruse în timpul acelui război.

Este vizibilă influența Cinei lui Leonardo în compoziție: așezarea mesei în interiorul unei camere, modul în care sunt grupate personajele, felul în care acestea gesticulează, integrarea lui Iuda în grupul apostolilor etc. Pe de lată parte, coloritul amintește de Ghirlandaio și lucrarea sa de la Ognissanti.

Cea mai originală parte a frescei, care vine cu o idee care va avea o mare influență asupra reprezentărilor temei în deceniile următoare, este cea superioară. Aici, del Sarto reprezintă o terasă unde două personaje, pe fundalul unui cer de apus, sunt martore ale Cinei. Tradiția spune că cei doi ar fi pictorul și soția sa.

***

Închei aici prezentarea celor mai cunoscute Cenacoli Fiorentini, cu speranța că am deschis, măcar unei persoane, apetitul de a reface acest traseu.

Dar nu închei de tot. Am început în Milano, termin în Veneția. Prima dată când am văzut un Cenacolo cu ochii mei a fost în 2010, la Gallerie dell’Accademia. (În acei ani, fotografiatul în muzeele italiene era interzis; nu am poze proprii, din păcate.) Există acolo o pânză imensă (13 metri pe 6 metri!), în ulei, pictată de Paolo Caliari, detto il Veronese: Cena in casa Levi.

În 1573, artistul a primit comanda de a picta o lucrare care să o înlocuiască pe cea a lui Tițian, arsă într-un incendiu din 1571, în refectoriul mănăstirii Santi Giovanni e Paolo din Veneția. La trei luni după expunerea operei, Veronese a fost chemat în fața unui tribunal al Inchiziției, sub acuzația de impietate. În pictură, alături de Isus și de apostoli, există o mulțime de personaje: sclavi, soldați germani beți, pitici bufoni, un bărbat căruia îi curge sânge din nas și multe alte altele asemenea. Mai grav, toată lumea e veselă! Acuzația nu era deloc una ușoară, se putea ajunge până la condamnare la moarte.

Din fericire, în Veneția, Inchiziția nu a fost lăsată niciodată să aibă prea multă putere. Veronese a fost somat ca, în termen de trei luni, să modifice lucrarea. Dar tot ce a făcut artistul a fost să schimbe titlul acesteia: din Ultima Cena, a devenit Cena in casa Levi, cu referire la episodul în care lui Isus i se reproșează, de către farisei, că bea și mănâncă împreună cu vameșii și păcătoșii. Iar Domnul le răspunde: Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci cei bolnavi. Eu am venit nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși să-i chem la pocăință. Se pare că Inchiziția nu a mai avut nimic de obiectat.

Călătorii plăcute (și instructive) tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 753 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI