Jurnal de călătorie în fosta Iugoslavie III

TIPĂREȘTE

Le Petit Prince a fost singurul apartament unde micul dejun era inclus în preț, ceea ce l-a făcut și mai rezonabil, iar faptul că se lua într-un spațiu foarte intim cu doar câteva mese, dar cu suficiente ingrediente și multă solicitudine din partea gazdelor, a contribuit la crearea unei bune dispoziții absolut necesare pentru un drum ce se anunța la fel de anevoios ca precedentul.

La masă am întâlnit și un cuplu din Cluj care veneau pe motocicletă tocmai din Grecia și am profitat să-i întrebăm despre cea mai bună rută spre Dubrovnik. Așa am aflat că de la Mostar avem două variante: una care presupunea străbaterea Bosniei spre sud până în dreptul Dubrovnik-ului cu intrare în Croația pe la vama din Ivanica și alta mai spre vest cu intrare de pe autostrada care vine de la Zagreb.

Având în vedere că următoarea cazare era la sud de Dubrovnik, în Mlini, iar drumul era ceva mai scurt, l-am ales pe primul, mai ales că nu presupunea alte treceri de graniță, cu vamă și controale. Acum privind în urmă cred că ar fi fost de preferat primul și o să vedeți mai departe de ce.

În fine, am plecat noi cu avânt spre Dubrovnik și, cu toate că peisajul devenea tot mai arid pe măsură ce ne îndreptam spre sud printre munți, ne-am bucurat că măcar drumul era bun, deși în continuare destul de dificil. Am ajuns în cele din urmă, după aproape 5 ore (cu un scurt popas la Mostar), la granița cu Croația, Ia Ivanica, un fel de cătun aruncat pe o coastă a muntelui, în drum spre Dubrovnik. Aici ne-am oprit brusc pentru că în față era o coadă lungă de mașini care așteptau să treacă granița.

La început nu ne-am neliniștit, deja vedeam marea de pe șosea mai trecusem prin atâtea vămi, cât poate să dureze? După un timp, văzând că nu ne mișcăm, am intrat la idei apoi, după ce mi-am pierdut răbdarea, am luat-o la pas să mă conving cu ochii mei de gravitatea situației.

Am trecut ca prin brânză prin vama bosniacă unde se lucra de zor la noua clădire modernă și am ajuns la o baracă unde doi vameși bosniaci se plicitiseau de zor pe scaune, privind la coada care se întindea spre vale. Din când în când, mai venea câte o mașină din sens invers pe care nu catadicseau să o verifice decât când se adunau mai multe, ca să merite traversarea șoselei până la ele. Am trecut pe lângă ei fără nicio problemă, de fapt era un du-te-vino de ocupanți ai mașinilor care mișunau în sus și în jos plictisiți de lunga așteptare.

Mă încăpățânez să aflu unde e capul șarpelui și o iau la vale pe șosea, cu gândul că ceva deosebit trebuie să provoace această aglomerație nefirească, mai ales că pe drum rar am întâlnit mașini. În cele din urmă ajung la vama croată, pretențios spus vamă, pentru că în realitate e vorba de două gherete ruginite, lipite una de alta pe fiecare sens, în care un singur polițist extenuat se străduia să verifice actele sutelor de ocupanți ale mașinilor înșiruite la interminabila coadă. Nici pomeneală să mai verifice porbagajul sau altceva, ne prindea ziua următoare acolo.

Am cronometrat de curiozitate (oricum nu aveam nimic mai bun de făcut) cât durează controlul unei mașini: 2-3 minute incluzând scanarea actelor de identitate, în funcție și de originea pasagerilor, cu un plus pentru cei non UE. După ce m-am lămurit, am plecat înapoi spre ai mei, numărând cu această ocazie câte mașini mai am în față. Am ajuns la cifra de 100, iar în spatele nostru se mai găseau cel puțin pe atâtea. Nu mai zic ce înseamnă un loc unde nu e pic de umbră în august, în condițiile în care erau familii cu copii de toate vârstele.

Pe marginea șoselei, câțiva întreprinzători înjghebaseră niște buticuri, unde vindeau apă și sandwich-uri dar cu ce să faci față la 800 de oameni care, după ore de stat la coadă, terminaseră proviziile de mâncare și apă. Și, evident, în astfel de condiții mai apare încă o problemă presantă. Inutil să mai spun că în toată zona nu există o toaletă. Am crezut pe moment că ne descurcăm mergând la o terasă de unde să cumpărăm un suc și să mergem civilizat la baie. Nicio speranță, apa era oprită de ieri și în consecință și accesul la toaletă. La întrebarea noastră, mai mult subînțeleasă, ni s-au arătat niște tufișuri de pe marginea drumului.

Abia după 3 ore și jumătate am reușit să trecem de gherete și să intrăm în Croația. Acum ați înțeles de ce spuneam mai devreme că mai bine veneam pe celălalt drum. Și când mă gândesc că nu mai aveam decât 8 km până la destinație. Ne și vedeam la plajă sau la vreo terasă de pe faleză. Degeaba, acum nu ne mai ardea de nimic, soarele era la apus, noi înfometați și obosiți, nu ne doream decât să ajungem odată la destinație.

Mlini este o mică localitate la vreo 12 km de Dubrovnik, în care am găsit în cele din urmă cazare. Spun ”în cele din urmă” pentru că dintre toate destinațiile din această călătorie, la Dubrovnik ne-a fost cel mai greu să găsim cazare. Chiar cu ajutorul booking-ului, în perioada de vară e greu de găsit cazare acceptabilă în zonă, nu mai vorbesc în Dubrovnik.

Villa Enzian în care am stat ne-a plăcut de la început, însă am ezitat datorită numărului mic de review-uri, chiar dacă toate erau foarte bune (trebuie să spun că impresiile pertinente postate de alții contează foarte mult în alegerile noastre pentru destinațile de vacanță). În cele din urmă, ne-am hotărât să mergem la risc și bine am făcut: vila este superbă, nouă, mobilată modern și cu gust, întreținută impecabil iar proprietarii niște oameni minunați. Nu mai vorbesc de peisajul care ți se deschide de pe balcon, cu un mic golf cu apa incredibil de albastră și bărcile albe ancorate în port.

Dar ca să nu ne pierdem antrenamentul, peripeții au fost și aici. Din vamă noi am anunțat persoana de contact că o să venim dar nu ne-am imaginat cât o să așteptăm. Oricum femeia nu era să ne aștepte în fața vilei până treceam noi hopul cu vama. Așa că abia după ce am trecut am sunat-o din nou și am pornit într-acolo în ideea că ne vom întâlni la destinație.

GPS-ul ne-a dus într-un mic rond de pe marginea șoselei unde ne-a lăsat cu ochii în soarele ce apunea și ne-a transmis senin că am ajuns la destinație. Care destinație nu se zărea deloc, așa că am apelat la bunăvoința vânzătoarei de la brutăria în fața căreia parcasem pentru a ne îndruma. Femeia, de bună credință, ne-a spus că nu cunoaște vila dar dacă-i spunem adresa ne poate ajuta. Conform rezervării, strada era cea căutată, dar numărul nu știa unde se află, așa că a apelat la bărbatu-său, care nu știa nici el, dar i-a dat ideea să-l întrebe pe poștaș, care știa, dar nu era prin zonă și tot așa.

Între timp, ca să nu stăm într-o singură variantă, fi-miu cel mare a plecat în recunoaștere în zonă pentru că nici persoana de contact nu apăruse.

Într-un final apar amândoi, ea nelămurită că n-am găsit vila când e așa de simplu, noi la capătul răbdării. În consecință, se suie în mașinuța cu care venise, ne spune să ne ținem după ea și demarează în trombă. Pănă să întoarcem noi căruța, se adunaseră câteva mașini în spatele nostru, datorită unui tip foarte încăpățânat care vocifera că îi blocăm drumul, deși eram parcați jumătate pe trotuar și avea loc suficient să treacă. În cele din urmă, presat de ceilalți, care nu vedeau în asta un obstacol insurmontabil, ne-a depășit și s-a dus în treaba lui.

Partea proastă e că în timpul ăsta femeia a dispărut ca măgarul în ceață și ne aflam iar în situația de la început. După direcția în care plecase, am dedus că singura posibilitate era să o iau pe un fel de rampă betonată, extrem de abruptă care, după ce cotea brusc se înfunda într-un capăt incert. Zis și făcut, cu destulă îndoială (mașina noastră nu se împacă bine cu urcușurile abrupte), am băgat într-a întâia și am luat-o pe ulița înclinată, zic eu, la vreo 30%, chitit să nu mă opresc până sus și rugându-mă în gând să pot urca. Fi-miu cel mic, din dreapta, zice: tată cred că am văzut-o cum a luat-o pe o stradă la stânga, că scotea mare fum. Greșeala mea să-l ascult și mai ales să opresc. Din rampa aia n-aveai cum să faci stânga pe uliță în veci, trebuia să faci niște manevre înainte-înapoi unde aveai nevoie de 4x4. Colac peste pupăză, mi s-a oprit și motorul și am rămas înțepenit, iar să pornesc în sus la înclinația aia, nicio șansă. Așa că am luat-o cuminte înapoi din frâna de mână până la baza pantei, după care m-am instalat iar pe trotuarul brutăriei, cu gând să nu mai urc în veci pe așa drumuri înclinate.

În timp ce negociam posibilitatea de a găsi un loc de parcare situat mai la nivelul mării, apare lângă mine un tip distins, cam la vreo 70 de ani, care, pe un ton foarte calm îmi cere cheile să-mi urce el mașina. Eu m-am uitat la el intrigat, cum să dau cheile unui necunoscut, într-o țară străină? Omul vorbea o engleză amestecată cu germana așa că i-am zis băiatului cel mare să-i spună că nu-mi inspiră încredere să dau mașina pe mâinile unui străin, oricât de prezentabil ar fi. Vădit încurcat, omul s-a scuzat că nu s-a prezentat, era chiar proprietarul vilei. După asta, mi-a povestit că a avut și el aceeași marcă de mașină și știe cum să urce rampa, întrucât face asta zilnic. În fine, mă invită pe scaunul din dreapta și o urcă tocmai în vârful dealului unde era într-adevăr loc de manevră și de parcare sub o minunată boltă de vie.

Ajunși cu toții sus, ne-a prezentat, împreună cu soția (o doamnă deosebit de elegantă), apartamentul situat la etajul întâi, care e superb, mai frumos decât în poze. Foarte amabile, gazdele ne-au invitat și la o băutură de bun venit, dar eram prea obosiți după atâtea peripeții, așa că ne-am scuzat politicoși și am lăsat-o pe a doua zi.

---

VIZUALIZĂRI: 2886 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI