Cappadocia – Seara traditionala la Halayhan Restoran / Uchisar

TIPĂREȘTE

Ca peste tot pe unde ne poarta dorintele de a vedea lumea asta (din ce in ce mai mica parca, nu-i asa?!), incercam sa cunoastem, pe cat posibil, tot ce este reprezentativ: gastronomie, traditii, istorie, arhitectura, natura, constructii uimitoare si, mai ales, oamenii!

La multe dintre cele insirate mai sus, suntem cam pe langa subiect... Ne straduim totusi...

Cum natura si constructii uimitoare am servit toata ziua, am trecut si la traditii...

Nu cred ca are importanta la care agentie faci rezervarile. Este cam ca la piata: toata lumea este inteleasa asupra unui pret: 35 euro/persoana. Afurisitul ala de Ismail de la agentie n-a lasat o para chioara la pret... “Abe, ciok guzel, traditional turkish, good yama-yama, trink included, ieftin! ” Si ne-a spus ca ne ia de la hotel, ne duce si-apoi ne asteapta ca sa ne aduca inapoi... Unde era acest loc? N-am inteles prea bine... Citisem ceva de Avanos, Uchisar sau chiar Goreme unde s-ar gasi carciumi specializate.

Hm, mi-aduc aminte de prin anii '80, de autocarele care aduceau turisti straini la “Calul balan” aflat langa campingul de la granita dintre Jupiter si Neptun … Nu intelegeam ce le-o fi placand atata cantecele si dansurile populare romanesti... cand Boney M era foarte misto, la cort, pe malul Lacului Neptun...

Se face ora 8 seara... Coboram constiinciosi in fata hotelului, imbracati la doua ace, ca nu venisem pregatiti pentru patru. Adica tricou, blugi si jacka. Alea pe care le-am luat si la balon, a doua zi...

Niciun autocar sau macar vreun microbuz nu oprea in fata noastra in ciuda unui trafic relativ intens... Spectacolul incepea la 8:30 si dura cam doua ore! Si nea Ismail nu mai vine... Scot telefonul, bat numarul de pe cartea de vizita pe care mi-o daduse si... Alo, Ismail, probleme? Ioc problem... quickly, quickly come... ! Stam noi inca 10 minute, niciun microbuz – nimic! La un moment dat, cand imi cam pierdusem rabdarica mica si-ncepusem sa o pierd si p'a mare, ma trage Vicky de mana: “Nu-i ala de la Agentie? ” si-mi indica cu barbia directia... Da, el era! Bai fratilor, era sa cad jos! Omu' venise cu masina lui personala, o cataraga de prin anii 90, o aia mica de oras, cu patru usi e-adevarat. Ca sa nu se plictiseasca, mai luase un tovaras de-al lui care mergea in aceeasi directie... Nu ne reveneam: pe bune!? Noi suntem singurii tantalai care am pus botu'!? Dar, ce-i drept, omul foarte politicos mi-a deschis usa si m-a invitat sa iau loc... Vicky nu exista! V-am mai spus, femeile nu prea au prioritate p-aci! Ha-ha!

Evident ca au urmat mistourile intre noi...

Paguba s-a pus in miscare si a luat directia Uchisar... Super, si-asa nu avusesem timp sa vedem urbea! Da-i, da-i, da-i, trecem de Castel, si se afunda pe niste stradute... Mai mama, unde ne duc astia? Nu trece mult si opresc masina. Tovarasul din dreapta ne saluta si coboara! Nea Ismail l-a dus si pe el, un pic acasa... ha, ha! Cu clientii dupa el! Turcii astia!

Apoi, mai facem stanga-dreapta de cateva ori si... iesim din oras! Incotro? Cine stia... ? Drumul a mai urcat un pic. Stanga dreapta nicio casa, nimic, doar piatra si arbusti! Dar iata ca pana la urma opreste in fata..., cum sa spun... Era o gaura intr-un perete d-ala de tuf... Cu o mica polata in fata ca sa nu te ploua si-un covoras rosu ca la Cannes! (hi-hi!) In rest... nu firma la usa, nu nimic! Ba mai mult, aveau si-o surpriza! Cazuse reteaua si nu era curent... Ha-ha-ha!

La intrare mai erau doi europeni – un el si-o ea – si vreo 5-6 turcaleti, personal de-al localului. Era deja 8:30 si … nicio miscare care sa ne arate ca acolo-i un restaurant, ceva turistic... !

Nea Ismail ne spune ca se duce pana acasa, undeva prin apropiere si ca vine cand se termina programul, apoi si-a luat beleaua si-a disparut! Deja era destul de intuneric si cerul intunecat era brazdat de fulgere din nou!

Nu va spun ce sentiment de teapa incercam...

Unul dintre turcaleti, c-o lampa portabila, ne face semn sa-l urmam prin semiintuneric. Am intrat in gaura, am trecut de un spatiu ceva mai larg si apoi am intrat pe un culoar tip galerie de mina cu podeaua neregulata, ceva mai larg, pentru ca in final sa ajungem in restaurant!

Prin lumina difuza a catorva faclii distingem o sala surprinzator de mare! Chiar nu te poti astepta la asa ceva! De tavanul foarte inalt, atarnau un candelabru si diferite instalatii cu proiectoare colorate. In “colturi” cateva boxe. Incaperea toata este sapata pur si simplu in binecuvantatul tuf vulcanic. Pe peretii laterali, pentru a reda o atmosfera specifica, traditionala, cateva basoreliefuri, modele aproximativ regulate si, bine-nteles carpete lucrate manual, divers colorate. Podeaua este placata cu gresie dar, in partea centrala a salii, este incastrata, la nivel, o scena dintr-un material maro ce imita lemnul.

Din aceasta sala principala se desprind 5 “brate” largi unde sunt asezate, pe cate doua randuri, la perete, mesele lungi tip pomana. Scaune sunt doar inspre interior, la perete se sta pe cate o lunga bancheta (nu stiu cum sa-i spun acum!). In capatul fiecarui “brat” se afla cate un fel de separeu, aflat la un nivel usor mai inalt, despartit de balustrade joase. Pe jos, cate un covor lucrat manual, asezate mai mult pentru décor, sa rupa monotonia gri-ului gresiei. Mesele sunt decorate cu panze albe peste care sunt asezate fete de masa visinii tivite cu auriu. Nu-i rau!

In zona unde se intalnesc “bratele” se afla mesele VIP, pentru cei care au vederea cea mai libera si sunt cel mai aproape de scena. Aici ne-am pomenit si noi asezati. Exact ca nasii, la nunta! Ha-ha!

La intrare in sala mare, in dreapta, doi instrumentisti - atat! Unul la o doba de-o tinea pe genunchi si-un taragotist (sau asa ceva). Muzica placuta, de-a lor, usor mieunat-sacadata... Unde-am nimerit oare?

Ne-am asezat la masa “nasilor 1”. Mai era si masa “nasilor 2” unde au fost asezati “el”-ul si “ea”-ua, cei doi europeni... In rest, nici tipenie de turisti! Nu prea stiam cum sa gestionam situatia penibila in care ne aflam. Deja ne si imaginam cativa dansatori pe scena in aplauzele, furtunoase ale celor patru “nasi”!

Brusc, sala a fost inundata de o lumina puternica – a venit curentu'! Ei, da! Parca arata altfel...

Am inspectat masa din fata noastra ce parea destul de “imbracata”. La marginea dinspre scena, aliniate (ca la nunta, ca doar eram nasi!) cateva sticle cu Yeni Raki, vin rosu, apa plata, Coca-cola, un suc de portocale si unul de Narita (habar n-am ce era...). Mai era o sticla cu “Royal” - tot un soi de rachiu... Langa noi erau aperitivele. Vreo 18 farfurioare si castronele unde era cate un pic de “de-toate”: floricele de porumb, feliute de branza, cartofi gen taranesti, tzatziki, fasole iahnie, salata, niste boabe de porumb si alte halea, feliute de pepene rosu asortate cu pepene galben, castraveti murati, salata boef si-un cosulet cu paine...

Cativa chelneri in uniforme se tot foiau prin sala... Unul a venit la noi si ne-a adus... mancarea! Stai, nene, asa! Pai nici n-au inceput sa ridice praful virtualii dansatori si matale ne aduci haleul? Mancarea adusa nu era cine stie ce! O farfurie cu un pic de tocana, pilaf, cativa cartofi prajiti, si o feliuta de rosie! As spune per ansamblu ca era o masa tipic turceasca, cu de toate dar fara sa fie copioasa! Carnita nu prea! Si de parca n-ajungea, mie mi-a mai adus si-un pahar de bere rece!

Intre-timp au mai aparut vreo zece insi, doi cate doi... Apoi, dintr-odata, pe usile de la intrarea in sala, au inceput sa intre potop de asiatici: chinezi – cam zurbagii (cred ca erau deja piscati), japonezi si coreeni – acestia foarte sobri si disciplinati! Locurile au fost completate pana la refuz. Mai tarziu am observat si-un grup de turisti turci, pensionari dupa cate ne-am dat seama...

Dupa un scurt timp a inceput si programul. Luminile s-au stins in sala, ramanand doar proiectoarele colorate special pentru scena. Un ansamblu format din 5 perechi au interpretat mai multe dasuri populare sau tematice. Ele – copile, toate la un metru jumate inaltime, ei- de toate varstele si diferite inaltimi. Au fost cateva scene despre obiceiurile de nunta, destul de asemanatoare cu cele ale urmasilor lui Stefan... Dansatorii au patruns si printre mese invitand mesenii pe scena, la dans. Fiind “nas”, in bataia imediata a pustii, am fost extras si eu... Dupa o “hora mare”, ne-au facut semn sa ne asezam pe jos, turceste (ha-ha!) si sa participam la una dintre scenetele amintite. Rand pe rand era extras cate un chinez sau chinezoaica, apoi, la fel japonezi ori coreeni, fiind dusi in fata miresei sau a mirelui pentru a fi prezentati, obicei care pasa-mi-te ar oferi o ultima sansa celor doi miri de a se razgandi...

A urmat un moment exceptional cu tobe, dobe si alte d-astea, patru insi dand dovada de un excelent simt al ritmului.

Evident nu putea lipsi momentul dansului din buric! Cred ca a fost si cel mai gustat moment de catre asistenta deoarece dansatoarea a ales patru asiatici din public punandu-i rand pe rand s-o imite. Surprinzator tipii au fost extrem de cooperanti si mai ales hazlii. Au topait, s-au unduit stangaci, s-au scalambaiat, au facut totul pentru a se si a ne distra! Dansatoarea s-a dovedit si ea foarte dibace in a-i antrena pe tembelisti plus ca avea si mult umor. Numarul ei solo, insa, n-a fost prea grozav...

Incheierea a facut-o acelasi ansamblu folcloric si nu numai... Remarcabile costumele purtate, schimbate la fiecare noua aparitie. Si n-au fost putine!

Trebuie sa amintesc si de nelipsitii fotografi – azi, si o fotografa! - care ne-au facut capul calendar. Mi-a placut tehnica lor. Nu ne-au dat atacul de la inceput. Ne-au lasat sa bagam, in tihna, cateva paharele... da' dup'-aia..., si-au scos parleala! “Domnii” Yeni, Royal si Shiraz m-au indemnat si pe mine sa cer sa fim eternizati... Pe la mijlocul spectacolului hop apare “poznasa” c-o farfurioara cu chipurile noaste imprimate pe ea! Ha-ha-ha... ! Ce-am mai ras! 25 TL! I-am cerut sa-mi aduca una normala, pe hartie. Ioc problem! Inca 5 TL...

Pe la 10:30 se sparge cheful si hai la iesire... Odata cu noi Armada asiatica. Afara 5-6 autocare ii astepta. Dupa cum se vedea fusese o ploaie pe cinste, acum insa, atmosfera era foarte placuta.

Nea Ismail ne-a asteptat conform promisiunii. Ne-am imbarcat in cataraga si, in drum spre casa am trecut la o oarecare distanta de Castelul Uchisar... L-am rugat sa opreasca intr-o mica parcare pentru a putea face o poza. Absolut fabuloasa imaginea cu castelul luminat feeric de zecile de lumini aprinse la ferestre, invaluit intr-un guler de nori... Pacat ca n-am obtinut imagini mai bune...

I-am lasat lui nea Ismail, totusi, si un mic ciubuc odata ajunsi la hotel. C-asa mi-au spus “domnii” Yeni, Royal si Shiraz ca-i frumos...

Dupa parerea noastra, a fost o seara foarte reusita, placuta, drept pentru care v-as sugera sa-ncercati si voi odata ajunsi pe-acolo!

---

VIZUALIZĂRI: 1265 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI