Milos off-road și alte plaje de vis

TIPĂREȘTE

Ziua 3

După două zile de hălăduit în plin soare prin Milos, dintre care în prima dimineață ne-a cam furat peisajul și am uitat să ne ungem cu loțiune de plajă (ah, vântul ăla înșelător!), am decis că următoarea zi era musai s-o petrecem integral la umbră. Ideal era pe o plajă organizată, unde să închiriem două șezlonguri, de preferat să avem și o tavernă prin preajmă. Văzusem o zonă cu șezlonguri și umbrele la Provatas, dar parcă am fi vrut să mai testăm și alte plaje. Am luat net-ul la puricat și ne-am decis: să fie Paleochori!

Plaja Paleochori face parte din salba de plaje sudice „golden” , acoperite cu nisip fin auriu, scăldate de ape liniștite și puțin adânci, ideale pentru familiile cu copii. De fapt, e cea mai estică dintre ele. Ca să ajungem acolo, am mers pe lângă golful Adamas, am cotit-o stânga spre Zefiria (un sătuc inland ceva mai răsărit, cu o biserică frumoasă) și mai departe, printre dealuri, ghidați de indicatoare. Am sosit pe la 9:30 – 10 și, chiar dacă nu era chiar devreme, am găsit câteva studiouri încă adormite și o superbă plajă lungă de vreun kilometru, dacă nu mai mult.

Am nimerit chiar în dreptul tavernei Pelagos, am făcut întîi o plimbare spre stânga plajei, lipăind prin vălurelele călduțe, minunându-ne de degradeurile de turcoaz și limpezimea mării, dar și de zecile de culori ale peretelui de piatră ce protejează plaja. Am remarcat un centru de închiriat bărcuțe și alte chestii de dat pe mare, precum și ceva ce părea că fusese un bar sau o cantină, fixat undeva sus, în versant și care la un moment dat o luase la vale, acum prezentându-se într-o stare cu adevărat jalnică. În dreptul tavernei era o zonă cu șezlonguri și umbrele, aproximativ pustie și ea.

Am zis s-o luăm în sens invers, să vedem ce-o fi și în partea cealaltă a plajei, căci depărtările păreau promițătoare. Pe la mijloc mai e o tavernă, nu era funcțională, niște muncitori încercau să amenajeze terasa (probabil între timp au terminat). În capătul vestic al plajei, destul de aproape de un pinten pietros înalt de câțiva metri ce înaintează în mare, sub oblăduirea tavernei Sirocco, am dat de a doua zonă organizată, de data asta aproape plină, doar vreo 2-3 perechi de șezlonguri mai erau disponibile în rândul din spate (2 rânduri în total). Am ales una dintre ele și ne-am instalat.

Șezlongurile erau din acelea de lemn, calitative, dublate de salteluțe îmbrăcate într-un material rezistent la apă. Erau administrate de personalul terasei, aveam să constatăm că unul din ospătari venea de fiecare dată când un șezlong se elibera și îl curăța cu o soluție dezinfectantă. Totuși, nu e de ajuns să consumi ceva de la tavernă ca să capeți dreptul de a folosi șezlongul și umbrela, ci se plătesc separat (10 euro setul pe toată ziua). În plus, vine cineva periodic și te întreabă dacă dorești ceva de la bar sau poți să te duci singur să te aprovizionezi. O bere costă 3,5 euro, iar un frape 3 euro.

Am stat acolo toată ziua, alternând episoadele de lâncezeală cu cele de bălăceală. Am părăsit umbra binefăcătoare doar de două ori. Prima dată, ca să explorăm zona de după stânca aceea mare, pășind prin apă (e nisip fin, dar și ceva bolovani, pe care-i vezi și-i poți evita ușor). Am descoperit încă o plajă cu nisip, absolut pustie, mai scurtă decât a noastră, dar mult, mult mai colorată (mă refer la mozaicul de roci vulcanice). În capătul extrem se află o aglomerare de stânci galbene și portocalii căzute în apă, extrem de spectaculoasă și probabil ceva izvoare termale ce se varsă în mare, judecând după temperatura mai crescută a apei. Extraordinar locul, recomand să nu-l ratați!

A doua oară a fost, desigur, ca să mâncăm la taverna Sirocco. Ar fi meritat un articol separat, dar mă gândesc că sunt șanse mici ca cineva să vină până în capătul ăsta de insulă doar pentru prânz sau cină, așa că am preferat să vă „servesc” la pachet plaja Paleochori și taverna Sirroco, pe care v-o recomand cu inima deschisă (poate că ăsta era motivul pentru care zona ei de șezlonguri era aproape plină când am sosit, iar a vecinilor aproape goală...). Am mâncat niște paste de casă cu fructe de mare, iar Tati miel la cuptor cu cartofi – demențiale amândouă! La final am împărțit o delicioasă înghețată de fistic home made, plus ceva vin roze și o sticlă de apă, total 42 de euro. Am primit bon fiscal pentru fiecare etapă a consumației – șezlonguri, băuturi pe plajă, masă de prânz. A, și o mențiune deosebită pentru baia câciumii, curată-lună și dotată inclusiv cu periuțe și pastă de dinți și cu scutece pentru copii!

Când soarele și-a mai pierdut din putere, ne-am strâns catrafusele, ne-am schimbat (au și cabină de schimb, și duș cu apă caldă în apropiere) și am plecat. Ne-am întors vreo 2 km, până la intersecția unde văzuserăm dimineață indicator spre plaja Agia Kiriaki și am virat într-acolo, să vedem cum e. Drumul e destul de bun, dar nu așa de bun ca acela de pe care veneam, urcă un munticel, apoi îl coboară. În apropierea plajei sunt vreo 2-3 studiouri și o bisericuță. De asemenea, o tavernă direct pe nisip și un centru de închiriat bărci. Mi-a plăcut mult întinderea de nisip lungă de vreo 7-800 m, n-am văzut șezlonguri, dar am remarcat perdeaua de tamarini ce o mărginește. Marea calmă și albastră părea puțin adâncă.

Nu ne-am potolit și am zis să încercăm să mai atingem un obiectiv, și anume Vechile Mine de Sulf, situate fix pe plaja Thiorichia, undeva în sud-estul insulei. Citisem că drumul e prost, dar avem un principiu: mergem cât putem și dacă nu, ne întoarcem. Ne-am întors în Zefiria, pe care l-am străbătut, apoi am urmat indicatoarele ce sunt plantate pe marginea șoselei tot la câțiva kilometri. Cam după ce ieși din sat, asfaltul se termină, dar drumul e încă acceptabil o bună bucată. Vă reamintesc că aveam o mașină micuță, un Nissan Micra, căreia nu-i puteam pretinde prea multe (ba chiar fuseserăm avertizați de la centrul de închiriere să nu părăsim asfaltul).

Am mers printr-o pustietate aproape deplină (ne-am întâlnit doar cu o mașină venind din sens invers), într-un decor de o frumusețe nepământeană, urcând și coborând munticei formați din conglomerate de toate culorile! Și ce forme! Din păcate, pozele pe care le-am făcut nu vor putea să vă spună prea multe, lumina nu mai era favorabilă... Pe măsură ce înaintam însă, drumul devenea din ce în ce mai denivelat, iar când mai aveam cam 1 km până la destinație, ne-am oprit, privind cu îngrijorare panta abruptă pe care ar fi trebuit s-o coborâm. Sincer, ne-a fost teamă s-o facem, în plus plaja se vedea departe, jos, împreună cu o parte din amenajările vechii exploatări, le-am pozat cu zoom și ne-am declarat aproximativ mulțumiți.

Plaja Thiorichia pare una dintre cele mai interesante de pe insulă, e un adevărat muzeu în aer liber care poate fi vizitat liber, iar pietricelele din apropierea țărmului sunt colorate minunat în nuanțe calde, datorită sulfului (din câte am văzut prin fotografii și filmulețe). Totuși, nu vă pot recomanda să ajungeți aici decât cu un vehicul corespunzător.

Ziua 4

Nu ne-am potolit nici în dimineața următoare, când am decis să continuăm pe șoseaua ce duce spre partea vestică a insulei – muntoasă, cvasi-nelocuită, străbătută de puține drumuri și alea neasfaltate; la fel: „mergem cât putem, nu ne forțăm norocul” . Văzusem pe hartă o localitate fix de partea cealaltă a uriașului golf Adamas, Embourios, am gândit că oamenii ăia trebuie să ajungă cumva la casele lor...

În primă fază, am urmat drumul de-acum binecunoscut, către Adamas, apoi stânga pe țărmul golfului cu ape limpezi și puțin adânci. Imediat lângă Adamas începe plaja Papikinou, îngustă și umbrită de tamarini, parțial organizată (o zonă bună de stabilit baza pe Milos, sunt câteva studiouri drăguțe, vreo 2-3 taverne, în plus e poziționată perfect, cam între port și aeroport). Pe urmă urmează o zonă industrială numită Kanava, după aceea e lacul sărat din apropierea aeroportului (era secat când am fost noi, chiar am văzut exploatări de sare din loc în loc). În continuare, în partea sudică a golfului, o altă plajă lungă de 2-3 km, Achivadolimni, există și un camping în apropiere. Cam aici se termină lumea civilizată.

Șoseaua continuă însă și, dacă am văzut-o tot asfaltată, am prins curaj. Se îndepărtează de țărm, urcând ușurel printr-o vale între doi munticei; pe dreapta se vede din loc în loc golful incredibil de albastru, în față culmile din ce în ce mai înalte, parțial acoperite de vegetație pitică, așa cum îi stă bine unei insule din Arhipelagul Cicladelor.

Am mai înaintat încă puțin, tot mai sus, până în dreptul celor 4 eoliene (pe care le zărisem de departe, din Adamas). Aici s-a terminat asfaltul, drumul părea încă practicabil în față, cine știe pentru cât timp. Către Embourios trebuia să coborâm prin dreapta, după cum sugerau și indicatorul din șosea, și aplicația de pe telefon. Am lăsat în urmă câteva locuințe și o biserică mare și frumoasă (Agia Marina, una dintre cele mai importante de pe insulă) și am înaintat cu grijă sporită, pe alocuri panta fiind destul de accentuată. Tati cam făcea mărunțel din buze, dar cale de întoarcere nu prea era!...

Încet-încet, am ajuns la nivelul mării, într-o zonă destul de largă, parțial cultivată, parțial acoperită cu buruieni. Liniște și pace, absolut nici picior de om! În dreapta se întindea o plajă cu pietricele (Fatourena), în stânga, în depărtare, se zărea o casă albă. Marea avea culori fenomenale, dincolo de golf abia se distingea Adamas, iar pe dealul de deasupra lui, ca un guler de zăpadă, casele din Plaka. Ne-am plimbat până la casa albă; părea pustie și ea, probabil casa de vacanță a cuiva. În stânga e un fel de lagună, despărțită de mare printr-o limbă de pământ; pe hartă, aici figurează o plajă, Agios Nikolaos, numită după bisericuța din capătul promontoriului.

Ne-am urcat în mașină și am continuat pe drumul de pământ ce urmează oarecum linia mării, în direcția fantomaticului sat Embourios. Ba, văzuserăm și un indicator spre o tavernă! În pustietățile astea, da! Treaba devenea tot mai incitantă!

Am mers câteva minute printre culturi de măslini și viță-de-vie, iar în dreptul unei case îmbrăcate în bougainvillea sângerie, am făcut dreapta, din nou pe țărmul mării, pe un drum betonat de numai o bandă, care ne-a condus fix în bătătura Tavernei Ebourios. Dacă tot am ajums aici, am fi vrut să sărbătorim evenimentul cu o cafea-ceva, dar doamna care deretica pe-acolo ne-a zis că nu deschide decât după prânz. Oricum, foarte drăguț și pașnic locul! (Am văzut mai apoi taverna respectivă inclusă în programul unei agenții care organizează excursii în vestul insulei cu vehicule 4x4.) Dincolo de proprietate, la oarece distanță, am zărit 2-3 case pe țărmul mării; nu ne-am mai dus până acolo, dar înclin să cred că acela era satul pe care-l căutam! ????

Remarcasem un drum ce urca din vecinătatea tavernei și am întrebat-o pe doamna despre el, dar nu ne-a recomandat s-o luăm pe acolo, a zis că-i mult mai bun cel pe care coborâserăm noi, așa că ne-am întors pe unde am venit.

De la intersecția cu campingul am virat dreapta, spre sudul insulei. Aveam în obiectiv să lâncezim iar pe una din plajele „golden” , dar mai întâi am zis să ne abatem puțin spre micuțul sat Kipos, să vedem ce-o fi și pe-acolo (nu știu de unde aflaserăm că de aici se fac excursii cu barca la Kleftiko și speram la un preț mai mic decât din Adamas, fiind mult mai aproape). Kipos e o sumă de case răsfirate pe niște dealuri, drumul cotește la stânga și se termină în parcarea unei cafenele, destul de sus deasupra mării. Se vedea un dig ce înainta în apă și chiar un vaporaș ancorat în larg, dar n-am idee nici unde era centrul care organizează excursii, nici pe unde se putea coborî! Am admirat un pic peisajul (foarte fain dealtfel) și am plecat.

Am revenit în șoseaua principală, încă asfaltată și am decis să mai înaintăm puțin, cât s-o putea. În curând ne-am trezit din nou în pustietate, drumul s-a stricat din ce în ce mai tare, am mai mers vreo 2-3 km, foarte încet și cu dese opriri, căci perspectiva asupra mării era de vis! Când am găsit un loc mai lărguț, am întors și în 10-15 minute eșuam la umbra unui tamarin de pe plaja Provatas, osteniți și împrăfoșați, de parcă făcuserăm pe jos această excursie! ????

Ziua 4 (excursie cu catamaranul; îi vine rândul și ei într-o zi...)

Ziua 5

Tati estima că va avea nevoie de net cu semnal bun vreo oră-două, în preajma prânzului. Am ales așadar Pollonia; vom putea să ne bucurăm de superba plajă din golf, iar net probabil că va găsi Tati pe alese la una din cafenelele de pe faleză. Exact așa s-a întâmplat și, cel puțin în ceea ce mă privește, n-am avut a mă plânge. Apa e minunată acolo, limpede și destul de puțin adâncă, sunt și pâlcuri de tamarini. Băieții de la cafenea au fost foarte drăguți cu Tati, i-au creat toate condițiile să presteze o videoconferință încununată de succes! ????

Mai aveam o singură mică dorință: plaja Kastanes. Văzusem recent niște poze făcute acolo, cu pietre multicolore și apă albastră, așa că am considerat că mai merita să facem un ultim efort! Drumul până acolo nu părea prea grozav, dar măcar nu era departe.

Am străbătut Pollonia spre sud, dar la prima intersecție ne-am abătut iar, atrași de un indicator către plaja Polichroni. Hmm... Am căutat-o pe hartă, am căutat-o pe GoogleMaps – nema! Am mers maxim 1 km pe un drum de pământ, printre studiouri drăguțe și am ajuns pe un platou pietros, unde am parcat. De aici se coboară pe o plajă mică, nu mi s-a părut a fi cine știe ce de capul ei. Am văzut și ceva ce părea a fi un bar sau o cafenea (închisă). Tot de aici se vede frumos o parte din Pollonia, dincolo de golf.

Ne-am întors în șosea și am continuat pe ea. În curând ne-am trezit în plină zonă industrială - o carieră uriașă (sunt mai multe în zonă) și o fabrică de ciment chiar pe malul mării, într-un decor de vis. Încă puțin și am făcut stânga, dar deja ne cam îndepărtasem (urcând) de mare, așa că a durat un pic până am coborât din nou la ea, pe un drum pustiu, serpentinos, din nou neasfaltat, care ne-a depus în apropierea plajei Kastanas.

Ne-am plimbat un pic pe ea, de fapt doar pe porțiunea din dreapta (în stânga se poate ajunge prin apă, ocolind o aglomerare de stânci. E o plajă mică și pietroasă, sălbatică și extrem de frumoasă, câțiva bolovani multicolori răsar ici-colo din apă, de parcă o mână de uriaș i-ar desprins din pereții verticali și i-ar fi aruncat în joacă... E unul dintre locurile mele preferate de pe insulă... O să vedeți în poze.

Ne-am întors spre Adamas, obiectivul cel mai urgent fiind să alimentăm cu benzină. Aveam de gând să ne petrecem restul zilei pe una din plajele din sud, poate pe Agia Kiriaki, dar, făcându-ni-se foame, am aruncat un ochi pe cotațiile tavernelor din zonă. Astfel am descoperit o minunăție de restaurant, într-o minunăție de grădină, chiar vis a vis de plaja Papikinou, cea de lângă Adamas, unde vă ziceam că n-ar fi rău dacă v-ați caza. Sigur, despre mâncătoria asta o să detaliez cândva; ideea e că ne-a fost lene după aceea să plecăm mai departe, am rămas pe șezlongurile de peste drum, în mod gratuit.

***

A mai fost o zi plină, cea de-a 6-a, când am luat ferry din Pollonia și-am mers pe insulița vecină, Kimolos; și acest episod o să vi-l povestesc separat. În cea de-a 7-a zi, am avut zbor seara, până atunci am mai petrecut vreo 2-3 ore la plaja Provatas (cea mai accesibilă totuși din salba sudică, dotată și ea cu cabină de schimb și duș), ne-am mai foit prin Adamas după mici cumpărături, am mâncat de prânz tot în grădina care ne căzuse cu tronc și ne-am încheiat sejurul cu un mic relache sub umbră de tamarin și câteva reprize de înot.

Cam asta a fost experiența Milos pentru noi – o vacanță mult visată, nesigură până în ultima clipă, petrecută ca într-un vis pe care trăindu-l, ți se pare totuși prea frumos ca să fie adevărat... Am cunoscut o lume plină de culori și forme neobișnuite, greu de imaginat și în același timp am plonjat din nou într-o lume cunoscută și atât de dragă nouă, fermecătoarea Grecie rurală, unde câteva lucruri simple sunt de ajuns să ne facă fericiți: un fir de bougainvillea cățărătoare pe un zid alb, un colț de mare albastră, o tavernă de unde răzbat acorduri tărăgănate și miresme apetisante...

---

VIZUALIZĂRI: 5266 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI